Când m-am angajat la hotelul Hungaria de la Budapesta, cu acte false ca femeie de serviciu (era în noiembrie 1944, în plin regim nyilaşişt şi din geamurile hotelului care dădeau spre Dunăre vedeam trupurile evreilor împuşcaţi), m-a urmat imediat fratele meu Peter care, tot cu acte false, a primit de lucru la atelierul de reparaţii. (Bineînţeles nimeni nu trebuia să ştie că suntem fraţi, fiecare purtam alt nume).

Când m-am angajat la hotelul Hungaria de la Budapesta, cu acte false ca femeie de serviciu (era în noiembrie 1944, în plin regim nyilaşişt şi din geamurile hotelului care dădeau spre Dunăre vedeam trupurile evreilor împuşcaţi), m-a urmat imediat fratele meu Peter care, tot cu acte false, a primit de lucru la atelierul de reparaţii. (Bineînţeles nimeni nu trebuia să ştie că suntem fraţi, fiecare purtam alt nume). Descurcăreţ nevoie mare, el a descoperit că de la portarul de la intrarea de serviciu, un bătrân ce purta o şubă şi avea o mustaţă pe oală, puteam cumpăra cartele pentru pâine şi pentru alte alimente. Toată mâncarea era de-acum raţionalizată şi noi, care aveam acte false, n-am îndrăznit să cerem oficial cartelă. Pe de altă parte, fără ele am fi fost suspectaţi şi, în plus, am fi murit de foame. Am lucrat la hotel până la începutul lui ianuarie când Budapesta a fost eliberată.. Între timp Peter, de frica raziilor, a plecat, cu gândul să treacă la ruşii care erau de-acum în cartierele mai îndepărtate ale Budapestei. Hotelul a fost incendiat, oaspeţii şi personalul ne-am retras peste drum în nişte pivniţe. Au apărut în curând ruşii. Peter a fost de negăsit, niciodată nu am aflat ce s-a întâmplat cu el.

De cum s-a putut circula, m-am dus să-mi caut mătuşile, le-am şi găsit atât pe cea care locuia la Budapesta, cât şi pe cea de la Gheorgheni care fusese arestată la intrarea armatei germane în Ungaria şi internată în lagărul de la Kistarcsa, lângă Budapesta,. Noi două ne-am hotărât să încercăm să plecăm acasă la Gheorgheni, în Transilvania. Aveam însă nevoie de un document, o legitimaţie în limba rusă, pentru orice eventualitate. Atunci, mătuşii din Gheorgheni i-a venit ideea să o caute pe colega ei de lagăr, Anna Kéthly, cu care evadase cu succes de la Kistarcsa şi despre care ştia că este o personalitate conducătoare în Partidul Social-Democrat.  

Zis şi făcut. Ne-am înfăţişat la sediul partidului. Ce credeţi, cine o păzea pe Anna Kéthly

, de se afla în faţa uşii ei? Tocmai simpaticul portar în şubă, cu mustaţa pe oală, de

la intrarea de serviciu a fostului hotel Hungaria !!! Văzându-mă, n-a mai putut de bucurie, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi, m-a întrebat : “Zsuzsika, cu ce treburi pe-aici”? aşa mă cunoştea la hotel..L-am lămurit că mă numesc Eva şi că am dori să vorbim cu Anna Kèthly. Ne-a dat drumul imediat. Era o femeie impunătoare, înaltă, frumoasă, cu părul blond cârlionţat. Am primit cele două legitimaţii în limba rusă şi am şi reuşit să ajungem acasă la Gheorgheni.

Au trecut mulţi ani când, prin 1983 cred, am dat de o carte apărută la Budapesta cu povestiri despre ziua fatidică de 19 Martie 1944 când Ungaria a fost invadată de tancurile germane, guvernul înlăturat şi toată tragedia evreilor care s-a întâmplat cu o viteză diabolică. Între relatările privind acea zi găsesc una scrisă de un fost conducător al Partidului Social-Democrat (care funcţionase legal până la acea dată, chiar apărându-i ziarul Népszava) şi care povestea cum la aflarea veştii ocupaţiei germane a alergat spre sediul partidului împreună cu un tovarăş al său. Sosind în faţa clădirii l-au

observat pe portarul lor cu şubă şi mustaţa pe oală care le făcea semn cu ochii să nu intre.

Gestapo-ul era deja acolo şi tocmai îi ucidea pe cine găsea în sediu….

Bucurându-mă de întâlnirea surprinzătoare cu portarul cunoscut, i-am căutat datele în indexul de la sfârşitul volumului. Am aflat că fusese primar din 1918 timp de cinci ani la Rakospalota! Fiind pus primar de revoluţia din acele timpuri, probabil că după aceea, n-a mai putut fi decăt…portar. Care a salvat pe cine a putut. Pe şefii social-democraţi şi..pe mine. Numai Peter, fratele meu, nu a fost salvat de nimeni…Pierderea lui rămâne o rană deschisă pe inima mea până mi-e dat să trăiesc….