În vara lui 1944, pe parcursul câtorva zile am trecut peste două şocuri uriaşe. Ne-au deportat la Auschwitz şi apoi ne-au transportat departe, în nord, la Riga. Abia ne obişnuiserăm cu lagărul de la Riga-Splive, unde dormeam într-o moară veche, puţind a mucegai şi mişunând de şobolani, robotind câte 12 ore pe zi, sub cerul liber, pe un aeroport, când s-a zvonit că ne vor duce mai departe, la Kaiserwald. Eram foarte necăjite, temându-ne îngrozitor de o soartă şi mai rea. Şi atunci s-a produs miracolul…
În vara lui 1944, pe parcursul câtorva zile am trecut peste două şocuri uriaşe. Ne-au deportat la Auschwitz şi apoi ne-au transportat departe, în nord, la Riga. Abia ne obişnuiserăm cu lagărul de la Riga-Splive, unde dormeam într-o moară veche, puţind a mucegai şi mişunând de şobolani, robotind câte 12 ore pe zi, sub cerul liber, pe un aeroport, când s-a zvonit că ne vor duce mai departe, la Kaiserwald. Eram foarte necăjite, temându-ne îngrozitor de o soartă şi mai rea. Şi atunci s-a produs miracolul…
Două sute dintre noi, alese ca la un târg de sclavi, au fost trimise într-un loc de muncă nou, în cadrul Wermachtului. Ne-au cazat în nişte barăci proaspăt văruite, în camere cu câte şapte paturi suprapuse şi şapte dulapuri. Ne întrebam ce aveam să aşezăm în dulapuri, neavând nimic în afara rochiilor de pe noi, dar curând ne-au convocat la magazie, unde ni s-a distribuit câte o rochie cenuşie proaspăt spălată şi călcată, un calup de săpun, o periuţă de dinţi, hârtie igienică şi un pieptene des. Plângeam de emoţie! Nu văzuserăm săpun de când ne luaseră de acasă, nu primiserăm nici apă de băut, darmite să ne fi trecut prin cap luxul de a ne spăla pe dinţi ! Părul tuns la zero abia ne crescuse la câţiva centimetri, dar acum îl pieptănam de zor, cu satisfacţie! Ni s-a mai dat ac şi aţă şi chiar o zi liberă! Am dereticat camera lună şi am modificat rochiile primite ca să stea cât de cât mai bine pe noi. Ne simţeam din nou oameni!
Cel de al doilea miracol s-a petrecut a doua zi. Dimineaţa, fără niciun Appel, am auzit doar un ordin „Moskauer Strasse, antreten!”. Ne-au urcat în camioane fără numărătoare şi ne-au transportat pe malul Dvinei, la un depozit de haine amenajat într-o clădire din inima oraşului, alături de o bisericuţă care avea cupole în formă de bulbi de ceapă. Lucram, având un acoperiş deasupra capului, la sortarea obiectelor de îmbrăcăminte: lenjerie, mănuşi, dar şi foi de cort grele şi mari. Fiecare după cum îi era norocul. Curând aveau să ne aştepte şi alte surprize. Munceam în schimburi de opt ore cu pauză de mic dejun şi prânz. Mâncam stând la masă, din ceşti şi farfurii. La ora cinci după amiaza ne duceau înapoi la barăci unde aveam program de voie…
De la baraca noastră şi până la gard se întindea o poieniţă unde ne scoteam păturile şi dispuneam cum doream de timpul liber, până a doua zi dimineaţa. Cum eram în nord, se întuneca foarte târziu, nici nu vedeam răsărind stelele pe boltă. Ne rămânea destul timp de meditaţie şi, în ciuda condiţiilor mult mai bune decât înainte, eram întristate de faptul că nu ştiam nimic despre cei dragi de care ne despărţiseră. Totuşi, mai târziu, aveam să ne amintim de aceste cinci săptămâni – până evacuarea Rigăi – ca de un răstimp petrecut la o staţiune de odihnă sau un sanatoriu… Noi, orădencele, locuiam în acelaşi dormitor şi, din câte îmi amintesc, ne petreceam serile dezlegând ghicitori şi şarade.
Într-o seară ne-au atras atenţia ţipetele din dormitorul slovacelor. Ce s-o fi întâmplat? Şi evreicele din Slovacia, femei şi tinere fete, erau îngrijorate – la fel ca noi – de soarta bătrânilor şi copiilor care la selecție fuseseră dirijaţi spre stânga şi încercau să găsească răspuns la întrebările care le frământau prin mijloace mistice, invocând spiritele dispăruţilor pe care-i considerau morţi. Un scaun de bucătărie a fost decretat masă de spiritism şi s-au găsit câteva fete sensibile care s-au dovedit potrivite pentru a juca rolul de medium. Apoi a început ritualul dănţuirii mesei. Am ciulit urechile la auzul unor bătăi enigmatice. Unele dintre noi credeau că era răspunsul spiritelor invocate. În mod ciudat unele dintre fetele cunoscute cădeau în transă.
Toate aceste amintiri erau mult mai proaspte în momentul scrierii cărţii Bevérzett Kőtáblák [editura Literator 1993. Tradusă în limba română în 1995 sub titlul Decalog însângerat, editura ARA. n.trad.] de unde citez următorul fragment:
„Tinerele îşi implorau plângând şi în şoaptă aparţinătorii – fraţi, surori, părinţi sau copii – să le dea un semn… Când îşi reveneau din transă, urlau de zbucium şi durere. După aceste episoade, unele dintre ele erau încredinţate că cei dragi se prăpădiseră şi făceau legământ de doliu, că aveau să-i rupă hainele şi timp de şapte zile, după revenirea de la muncă, aveau să stea șiva, jelind după tradiţia evreiească. Din fericire, câteva femei mai lucide au intervenit energic, condamnând invocarea spiritelor şi calificând drept un mare păcat să stai şiva după cineva care mai poate fi în viaţă.” Apoi au avut grijă să risipească grupurile şi să vegheze ca să nu se mai repete practicile de spiritism.
Odată cu înteţirea atacurilor ruşilor s-a încheiat şi „sejurul” nostru de la Wermachtul de la Riga. Depozitul Feldbekleidung a fost golit; am ambalat toate efectele şi le-am transportat în port. Aveam prilejul să vedem cu ochii noştri ce însemna „retragerea strategică”. Am scos şi ultimele indicatoare de pe ziduri, cuiele şi ferestrele cu geamuri cu tot; le-am încărcat în camioane şi le-am transportat în port. Să fi fost penurie de geamuri în Germania, sau era doar o modalitate de a îngreuna înaintarea ruşilor?! – ne-am întrebat, fără a găsi vreun răspuns, ca de altfel la atâtea alte întrebări. Apoi ne-au dus la Kaiserwald, lagărul central din Riga şi de acolo, peste câteva săptămâni, în lagărul de la Stutthof.
