În Septembrie 1946, am primit de la centrala telefonică, un aviz urgent, pentru o convorbire cu Bucureștii. Deşi era zi de Șabat, în care nu obișnuiam – din motive religioase – să întrebuințez telefonul, luând seama de urgența avizului, m-am deplasat totuși la centrală, cerând telefonistei să întrebe cine se află la celălalt capăt al firului.

Aflându-mă la Centrala mișcării la București, mă deplasam de două  ori pe an la Botoșani, pentru a prăznui Seider-ul de Pesah și Sărbătorile de toamnă, împreună cu părinții.

În Septembrie 1946, am primit de la centrala telefonică, un aviz urgent, pentru o convorbire cu Bucureștii. Deşi era zi de Șabat, în care nu obișnuiam – din motive religioase – să întrebuințez telefonul, luând seama de urgența avizului, m-am deplasat totuși la centrală, cerând telefonistei să întrebe cine se află la celălalt capăt al firului. Nu era altul decât Ioel Zilberfarb, șaliah-ul (solul din Eretz Israel) al mișcării Bnei Akiva – mișcarea sionistă religioasă de tineret. Ioel era fiu de Rabin Hassidic și dacă el m-a alertat în zi de Șabat, am intrat în cabină. Prima frază a lui Ioel a fost „M-am consultat cu rabini, așa că fi liniștit, profanarea Șabatului este îndrituită”

Era vorba de iminenta plecare a unui vas cu emigranți ilegali și Ioel îmi cerea să obțin un vagon special CFR pentru Haluțim (pioneri) din Botoșani și să vin cu ei încă în acea la noapte la București.

Relațiile mele în orașul meu natal m-au ajutat să obțin cele cerute și toată ziua de sâmbătă am petrecut-o colindând pe la cei vizați, cărora le-am comunicat vestea plecării imediat, veste care i-a bucurat mult. Cei din mișcarea mea au înțeles că dacă Șlomo se ocupă în sfânta zi de Șabat cu aranjarea plecării, își pot permite să-și facă bagajele. Dar mare le-a fost mirarea celora din mișcările de tineret nereligioase că Șlomo, cunoscut pentru respectarea prescripțiilor legate de Șabat, a ajuns să le încalce pentru Alia.

Seara toți Haluțimii erau prezenți pe peronul gării și s-au mirat că au la dispoziție un vagon separat care urma să fie atașat la Vereşti, trenului de București. (Botoșani era o stație laterală. Călătorii din Botoșani trebuind să schimbe – de obicei – trenul la Verești). Pentru Haluțim a fost o mare ușurare, netrebuind să se care cu bagajul lor greu, de la un tren la altul, mai ales, că trenul ce venea din nord, staționa la Verești, doar câteva minute.

A fost pentru prima oară în viața mea c-am încălcat prescripțiile Șabatului.