Demonstrație împotriva antisemitismului la Londra: furie și solidaritate

Când am ajuns pe Whitehall, strada din centrul Londrei unde a avut loc demonstrația din 10 mai, am fost întâmpinat de mai multe porți detectoare de metal prin care erau obligați să treacă participanții – o imagine care ar putea fi șocantă pentru cineva care nu este la curent cu valul de antisemitism din Marea Britanie care a atins un paroxism în ultima lună și jumătate. Realitatea este însă că evreii britanici sunt sub stare de asediu, iar vorbitorii la demonstrația care a avut loc în față la Downing Street 10, reședința prim-ministrului Keir Starmer  au făcut acest lucru câte se poate de clar. „Este inacceptabil ca comunitățile noastre să poată funcționa doar în spatele unor garduri înalte și sub paza agenților de securitate. Este inacceptabil ca platformele de socializare să continue să răspândească cu impunitate ura împotriva evreilor. Este inacceptabil ca Iranul să incite la violență împotriva cetățenilor britanici pe teritoriul britanic.” a spus șef rabinul Regatului Unit, Ephraim Mirvis, cerând expulzarea ambasadorului iranian și interzicerea Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC). Cea mai aplaudată intervenție a aparținut lui Badenoch: „Am promis că vă voi fi alături. Am promis că voi face tot ce-mi stă în putință pentru a vă arăta că nu sunteți singuri și că Marea Britanie vă susține. Trebuie să denunțăm ura, atunci când o vedem. Există numeroase focare de antisemitism în această țară, dar cel mai mult mă îngrijorează creșterea extremismului și a terorismului la nivel mondial. Mulți se tem să spună lucrurilor pe nume.Read more…

„N-a dansat decât o vară”

De fapt, ar fi trebuit să modific titlul articolului care face trimitere la faimosului film din anii 1950, sub forma: „N-au dansat decât o vară”, referire la imaginea care, printre multe altele, a devenit virală: dansul noilor miniștri maghiari, după ce au fost confirmați de parlamentul nou ales de la Budapesta. Dacă la anunțarea rezultatelor alegerilor din 12 aprilie, malul Dunării de lângă Parlament și străzile adiacente erau pline de entuziaști, bucuroși de căderea, după 16 ani, a regimului Orbán, nimic nu se poate compara cu dimensiunea sărbătoririi instaurării noului guvern, a noului parlament și cu alegerea ca premier a carismaticului Péter Magyar, principalul făuritor al acestei victorii, a doua schimbare de regim, după 1990, cum au considerat mulți oameni politici din Ungaria, analiști sau chiar o parte a populației. Partidul Tisza a simțit cât de plăcut este sentimentul victoriei, să vezi că o mare parte a țării te susține, dar, după ce te trezești din euforia momentului, nu trebuie să uiți că acești entuziaști ți-au dat un cec în alb și așteaptă de la tine să schimbi lucrurile, făcute în decurs de 16 ani care au ciuntit toate principiile unui stat democratic, au știrbit prestigiul țării și aproape că au scos Ungaria de pe parcursul european, orientând-o nu spre apus, ci spre răsărit.Read more…

Revoluția Verde

Revoluția Verde a mai fost numită și „a Treia Revoluție Agricolă”.  Dar care au fost celelalte două? Prima a fost însuși începutul agriculturii, cu peste 10.000 de ani în urmă, în Neolitic.  Interesant că de atunci și până prin 1600 s-a schimbat foarte puțin.  E adevărat, cu timpul au apărut tehnici noi.  Deja în Antichitate se știa că un ogor nu poate fi cultivat la nesfârșit, pentru că fertilitatea lui scade.  Biblia spune: Timp de șase ani să semeni pământul și să-i strângi rodul.  Dar în al șaptelea, să-i dai răgaz și să-l lași să se odihnească… (Exod 23: 10, 11)  Păziți poruncile Mele și împliniți-le [și atunci]țara își va da roadele, veți mânca din ele și vă veți sătura…  (Lev. 25: 18, 19).  Și cu toate acestea, productivitatea a rămas foarte mică.  În Franța, în 1750, surplusul produs de trei țărani ajungea pentru a hrăni un singur orășean. În alte țări europene situația era poate mai bună, dar nu cu mult. A Doua Revoluție Agricolă a avut loc cam între 1600-1850.  În această perioadă, mai ales în Anglia, productivitatea a crescut rapid.  Cauzele au fost multiple: – Introducerea culturilor aduse din America, mai ales porumbul și cartoful.  Acestea dau recolte mai mari cu mai puțină muncă.  De exemplu, grâul trebuie treierat, măcinat, prepararea pâinii este complicată, dar un cartof fiert este gata într-o jumătate de oră.Read more…

Sunt un “birobidjaner”. Interviu cu profesorul Ber Kotlerman (I)

L-am cunoscut pe profesorul Ber Kotlerman, de la Universitatea Bar-Ilan, cu prilejul Şcolii Internaţionale de Iarnă de Limbă Idiş pentru Avansaţi, organizată în februarie 2026 de Institutul de Studii iudaice şi Istorie Evreiască din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Toate expunerile au fost prezentate în limba idiş, nu am înţeles ceea ce le-a spus profesorul Kotlerman cursanţilor, dar am remarcat atmosfera destinsă şi carisma vorbitorului care a ştiut să stârnească interesul auditoriului şi să instaleze buna dispoziţie punctată cu hohote de râs. Știam de pe Internet că profesorul copilărise în Birobidjan şi, după interviul luat pentru emisiunea TV, l-am rugat să-mi acorde unul pentru revista Baabel. Despre Birobidjan s-a mai scris în revista noastră, dar niciodată nu am avut ocazia să discutăm cu un nativ. Peste câteva zile ne-am întâlnit la biblioteca Institutului de Studii Iudaice. Discuţia a început, firesc, despre familie şi copilărie.Read more…

Să stai cu regele la masă

Eu nu am stat niciodată la masă cu vreun rege, dar președintele american Trump a făcut-o recent cu ocazia vizitei regelui Marii Britanii, Charles al III-lea, la Washington. De fapt, era o vizită banală, programul nu conținea elemente vitale, nici măcar importante pentru ambele națiuni și cu atât mai puțin pentru întreaga lume. Această vizită va rămâne în istorie nu pentru rezultatele convorbirilor de ordin politic între cei doi (nu i-aș putea numi pe amândoi șefi de stat, pentru că regele Angliei are, precum se știe, doar o funcție onorifică), ci pentru dineul oferit de președintele american în cinstea monarhului britanic. De la bun început propun tuturor celor care nu au avut ocazia să asculte discursurile celor doi oameni de stat, să pună deoparte acest text, să „urce pe Internet”, pentru a le asculta și doar apoi, dacă doresc, să se reîntoarcă la rândurile de față. În viața mea am ținut destule discursuri și niciodată nu am avut un text în față. Mi s-a părut că e mai important să urmăresc fizionomia ascultătorilor, decât să mă țin, cuvânt cu cuvânt, de un text scris. Ascultându-i pe cei doi cum citeau discursuri scrise pe hârtie, am avut senzația că în materie de discursuri eu sunt un simplu amator. Read more…

Despre fobii

Nici eu nu știam că există atâtea feluri de fobii, le cunoșteam numai pe cele mai răspândite: claustrofobia, agorafobia, homofobia, xenofobia, islamofobia, hidrofobia, fotofobia… Fobia este o tulburare manifestată printr-o frică sau repulsie excesivă, irațională și persistentă (peste șase luni) față de un obiect sau o situație (1). Cei care suferă de fobie fac orice pentru a evita obiectul sau situația respectivă, chiar dacă acest lucru e riscant. (De exemplu, cei care suferă de frica de ace refuză perfuziile. Dar dacă refuzul le-ar pune viața în pericol și ei sunt nevoiți să accepte perfuzia, fobicii manifestă anxietate extremă, atacuri de panică, uneori chiar leșin, diaree, vomă, dureri pectorale și greutăți de respirație. Fobiile se împart în trei categorii (1): fobiile specifice, fobia socială și agorafobia. Frecvența fobiilor diferă în regiunile globului între 0.5-8% – poate că este și o chestiune de diagnostic, pentru că cea mai mare frecvență se observă în SUA. Manifestările predomină între 10 – 17 ani și scad cu vârsta. Există o legătură între unele fobii la o vârstă tânără și tentativele de sinucidere. Tendința la agorafobie poate fi genetică.Read more…

Vecinii mei din copilărie

Casa în care am locuit vreme de douăzeci și cinci de ani pe strada Rákóczi, în cartierul Grigorescu din Cluj, avea treizeci de locatari, români, maghiari, germani, evrei, armeni și turci, „o casă a naționalităților conlocuitoare din România”, dacă vreți. Era o clădire cu două etaje, construită în anii 1930. Toți copiii din imobil vorbeau româna și maghiara, unii au învățat și germana. Curtea cu pomi fructiferi oferea o diversitate de fructe gratuite care, din păcate, erau recoltate verzi. În spatele imobilului era un teren mare pe care jucam fotbal sau volei. Vecinii se alăturau cu plăcere la jocurile noastre. Cea mai bătăioasă și mai sprintenă era Ana, fetița familiei cu care împărțeam apartamentul. Se cățăra cu dibăcie în pomi, iar noi băieții o rugam să ne arunce și nouă fructe. Într-o zi, împreună cu prietenul meu Béla, i-am demontat o păpușă și ca pedeapsă ea mi-a făcut un cucui pe frunte cu o bilă de popice. În adolescență, Ana obișnuia să-și spele lenjeria de corp și s-o usuce în curte, pe o sfoară întinsă în fața ferestrei ei, între doi pomi. Un vecin, nenea Barabaș, avea motocicletă și dimineața trecea printre acei copaci pentru a ieși în stradă. Dacă rufele Anei erau la uscat, se apleca și se ferea. Într-o zi, după ce rufele s-au uscat, Ana a uitat să scoată sfoara și după-amiază, când nenea Barabaș s-a întors de la lucru, era cât pe ce să fie spânzurat. De atunci el a poreclit-o pe Ana “Floare de Spânzurătoare”.Read more…

Visul lui Werner

După ce m-am stabilit  în Canada în 1980, am început să mă interesez și să mă informez în mod serios despre posibilitățile de a integra în viața mea activități de divertisment și sport într-un cadru sănătos și natural. Am fost uluit de cât de vaste și diverse erau. Mi-a luat vreo șapte ani să descopăr combinația câștigătoare care ar fi satisfăcut pasiunea mea de a vâsli într-unul dintre locurile cele mai pitorești din Canada, în Georgian Bay, partea cea mai pitorească a lacului Huron. Acolo funcționează un centru de excursii cu caiacul. În august 1988 mi-am programat o excursie ghidată de două zile cu înnoptare. Am ajuns într-o vreme caniculară. L-am cunoscut pe ghid, un tânăr atletic și prietenos, care s-a interesat de gradul meu de expertiză și autonomie pentru acest tip de aventuri. I-am răspuns cu mândrie că mă consider un expert. M-a atenționat că vom parcurge cu caiacul circa 80 de kilometri. Am dat aprobator din cap și am ridicat mâna dreaptă, cu degetul arătător în sus, în stil american de aprobare. M-a mai întrebat dacă știu să mă cațăr înapoi în caiac, dacă mă răstorn de la valuri sau de la vânt. Am spus că da, deși nu m-am mai răsturnat de 20 de ani. Eram un grup de opt caiaciști, inclusiv ghidul. Deși eram in față, am observat că o barcă galbenă din grup se apropie din ce în ce mai mult de barca mea și a și ajuns lângă mine, foarte aproape. Distanța era perfectă pentru conversația care s-a dovedit a fi şi intenția vâslașului. “Hello”, mi-a zis și eu i-am răspuns cu același salut. Omul și-a ajustat ritmul ca să mergem cu aceeași viteză. – Mă cheamă Werner, a zis omul. Read more…

„Zikhron Yosef”, prima școală din cartierul Ahuza

În inima cartierului Ahuza din Haifa funcționează și astăzi școala „Zikhron Yosef”. Însă clădirea originală a primei școli a cartierului nu mai există, ea s-a pierdut în transformările succesive ale locului, lăsând în urmă doar povestea sa. Originile școlii „Zikhron Yosef” (În memoria lui Yosef) se află în anii ’20 ai secolului trecut, odată cu începuturile consolidării cartierului Ahuza. Primii locuitori, imigranți din România, au sosit aici în anul 1924 și au dorit să întemeieze o comunitate nouă, cu instituții publice proprii. Înființarea școlii a fost inițiată de societatea „Yedidia”. Unul dintre fondatorii instituției și primul său director a fost Yosef Segal, membru al asociației și originar din București. El a devenit o figură centrală în conturarea vieții educaționale din primele decenii ale cartierului Ahuza. Școala și-a deschis porțile acum o sută de ani, în 19 septembrie 1926,Read more…

JOI. UN AN. MAI (II)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse
18 mai Christi Himmelfahrt (Înălțarea Domnului)Read more…

Gânduri despre FTF (*) şi nu numai

De obicei, după ce urc în autobuz, caut un loc comod – ideal e dacă mă pot aşeza, dar e bine şi dacă mă pot  cu spatele – scot smartphonul şi profit de timpul călătoriei pentru a răspunde la mesaje şi e-mailuri, a citi ştirile cele mai actuale sau a vedea noutăţile de pe reţelele sociale. De altfel – şi am mai scris despre asta[1] – majoritatea covârşitoare a călătorilor stau cu nasul în telefon. Din când în când, arunc o privire pe geam ca să nu ratez staţia de coborâre, dar pe ruta mea obişnuită nu mai e nevoie, pentru că „simt” când mă apropii de destinaţie. Acum câteva zile însă atenţia mi-a fost distrasă la o staţie intermediară când au urcat în autobuz o mămică frumuşică (deşi cam durdulie) şi o fetiţă cu un ghiozdan turcoaz care vădea că ieşise de la şcoală sau poate de la grădiniţă. Amândouă aveau în mână câte un cornet de îngheţată. Locul de lângă mine era liber, aşa că mama şi-a instalat copilul şi i-a spus: „Stai cuminte şi mănâncă-ţi îngheţata, fără să te pătezi!” şi apoi – într-o echilibristică demnă de admiraţie – a început să-şi „scrolleze” telefonul mobil, lingându-şi tacticos îngheţata. Fetiţa se foia, îşi bălăngănea picioarele şi din când în când spunea timid „mami”, dar fără niciun ecou. Era clar că se plictisea şi avea chef de vorbă. În condiţiile normale, de acum câţiva ani (oare câţi?), aş fi intrat în vorbă cu fetiţa de lângă mine, dar în ziua de azi ar fi o întreprindere riscantă. Nu te poţi adresa unui copil în public, fără a fi suspectată de intenţii necurate sau considerată o „babă băgăcioasă”.Read more…