Paula Duţă: DETALIILE unei ZILE FRUMOASE

Uneori îmi iau aparatul de fotografiat. Mă las purtată de o temă care-mi tresare din imaginaţie. Străbat aceleaşi drumuri, de fiecare dată găsesc ceva inedit, revin la locuri ştiute pe care încerc să le văd din altă perspectivă. Nu mă satur. Bucureştiul este nepreţuit. Şi astfel se nasc zilele frumoase din propria noastră dorinţă de a le face astfel.

Fiecare avem felul nostru de a ne relaxa duminica. O carte, un spectacol, o plimbare cu bicicleta sau cu câinele, o întâlnire la cafea cu prietenii, la joacă cu copiii în parc, o evadare din oraş spre pădure sau oriunde vezi cu ochiii…Uneori îmi iau aparatul de fotografiat. Mă las purtată de o temă care-mi tresare din imaginaţie. Străbat aceleaşi drumuri, de fiecare dată găsesc ceva inedit, revin la locuri ştiute pe care încerc să le văd din altă perspectivă. Nu mă satur. Bucureştiul este nepreţuit. Şi astfel se nasc zilele frumoase din propria noastră dorinţă de a le face astfel.

Tema zilei de astăzi au fost “detaliile “. Traseul a fost lăsat lejer din frâu la inspiraţia de moment.

Privind clădirea Muzeului de Istorie al României îmi sare în ochi numele arhitectului gravat pe peretele din stânga al intrării. Architect Alexandru Săvulescu. Numele străzii unde locuiau bunicii mei. O amintire frumoasă.

Dintr-o maşină parcată vizavi de muzeu se aude lătratul furibund al unui câine iscat de amicii săi ce acompaniază un adult ieşit la plimbare. O doamnă tresare luându-şi brusc copilul de mână. Pluteşte peste tot isteria cu câinii părăsiţi de la oribila întâmplare cu Ionuţ. Până apare culoarea verde la semafor o zăresc fotografiind cu telefonul mobil copilul având patrupedul zgomotos în fundal, întrebându-l dezamăgită de ce se strâmbă.

Aşteptând să traversez îmi imaginez pe strămoşul Traian aflat pe treptele muzeului, gol-goluţ, pronunţând solemn cu lupoaica în braţe un discurs despre eutanasierea în masă a câinilor vagabonzi şi despre comoara de aur a Daciei Felix aflată undeva în adâncurile munţilor.

Dintr-un colaj cu afişe şi ziare vechi aflat la intrarea în muzeu apare chipul lui Constantin Tănase cu spectacolul “ Răbdare Tănase “ din stagiunea 1943-1944.

Ia corupția amploare, Cum nicicând nu s-a văzut, Scoatem totul la vânzare, Și cu asta ce-am făcut?”…

Caut un loc liniştit. Îl găsesc pe strada Franceză unde soarele se joacă cu caldarâmul, conturând acoperişuri din umbre…Parcă ar fi Praga, îmi spun necunoscând originalul. O tânără, înveşmântată într-o superbă rochie lungă verde ca smaraldul, este învăluită de o boare de vânt care-i prinde faldurile într-o şoaptă zglobie, dar fata nu râde, este nervoasă, vorbeşte strident la telefon. Mă îndepărtez privind la umbra care m-a captivat. Un arabesc proiectat de soare dintr-un grilaj de fier forjat îmi apare ca o bijuterie uitată lângă un burlan.

Lângă Teatrul de Comedie, pe o laterală a bisericii Sf.Dumitru, terasele adiacente fac pregătiri pentru dezvelirea bustului îndrăgitului şi regretatului actor Gheorghe Dinică.

Voi reveni să fac o fotografie după ce va dispărea pânza neagră prin care i se întrezăreşte profilul. Zâmbetul şi vocea lui erau inconfundabile. Poate a rămas zâmbetul aici, în faţa teatrului, salutând spectatorii veniţi la spectacol….

Trec printre alţi gură-cască. Mă opresc ca de fiecare dată în faţa vitrinei unuia dintre micile magazine aflate în faţa Teatrului de pe Lipscani, unde pare a se perinda recuzita de vizavi, ” A fi sau a nu fi… „ într-o geantă aurie de „fiţe” pentru „piţi” ( piţipoance) …

Citesc că-mi pot serba ziua de naştere în acest an cu Oscar Benton…care-i încă viu şi ţine tocmai atunci un concert la Sala Palatului. Întâlnesc privirea întrebătoare a unui individ contrariat că fotografiez afişul, întorcând apoi de mai multe ori capul către afiş sau, poate, către mine.

Iată reflexia unui hotel în geamurile magazinului ADIDAS! Brusc am uitat că este un magazin cu articole sportive, pare a fi mai mult de atât…

Urc prin Pasajul Latin către Sf.Gheorghe. Trecând de Bărăţie ajung în dreptul unui spaţiu amenajat într-o laterală a fostului magazin Cocor. Putem sta linistiţi, în peisajul nostru fast-food a apărut şi Subway !

Mă retrag pe o bancă şi-mi odihnesc sufletul cu ochiii pe porumbeii din turla vechii biserici „ Sf. Maria a Harurilor ”.

Îmi amintesc de porumbelul salvat într-o primăvară de bunicul în cimitir. L-am luat acasă cu noi şi l-am pus în cursa veche de şoareci, o cutie lunguiaţă, cam de un metru, nefolosită de două generaţii de pisici. După două zile porumbelul s-a făcut sănătos. Am sperat să nu plece, dar a plecat. Incă mai insist că i-a fost dor de noi şi a mai revenit într-un ocol aerian al curţii.

Sunt mulţi porumbei în Bucureşti. Sunt hrăniţi cu firimiturile de pâine rămase în faţa de masă ce-i scuturată pe pervaz. Au noroc de iubirea vârstnicilor ce-şi domolesc singurătatea chemându-i la geamul lor.

Ştiaţi că la Berlin există un monument ridicat în cinstea porumbeilor voiajori din Primul Război Mondial? Am aflat de pe Facebook, de la prieteni.

De aici până spre strada Sf.Vineri este doar un pas. Din mers mi-am răsfăţat privirea cu o superbă rochie de mireasă şi am suspinat de dragul balcoanelor cu flori sub care am trecut asemnea unui trubadur în căutarea unei serenade.

Am facut un ocol spre Piaţa Sf.Vineri trecând pe lângă pleiada de mici hoteluri aflate la o aruncătură de băţ unul de celălalt fără a consacra ceva special locului, poate doar o înfrigurată senzaţie de înstrăinare. Aici este un loc trist, cu identitatea ştirbită în urma masacrului urbanistic al anilor 1985- 1987.

Către str.Vasile Adamache câteva case par a se reazema de garduri pentru a nu se prăvăli în ruină. Altele rezistă în chip miraculos.

O fetiţă însoţită de un ţânc mă roagă să-i fac o poză. Cu rapiditate îşi suflecâ deasupra şoldurilor băieţoase tricoul roşu înfoindu-şi părul lung într-o poziţie graţioasă. Îmi zâmbeşte etalând dinţişori cam nespalaţi (ăsta este defectul meu profesional ) şi-mi răspunde că are 10 ani. Este entuziasmată când îşi vede imaginea pe ecranul aparatului. Întăresc încă o dată afirmaţia că este frumoasă în jargonul ei. „ Eşti mişto!” Îmi întoarce spatele cu o încredere deosebită în vorbele mele. Copil

Stau preţ de câteva clipe pe o bancă lângă Sinagoga Mare şi privesc alţi porumbei care-şi arcuiesc zborul peste acoperiş în lumina soarelui.

În liniştea din jur se aude vântul în scârţâitul ritmic al lanţurilor de care sunt atârnate muşcate curgătoare ce însufleţesc felinarele. Dacă le priveşti cu atenţie vei distinge o panoramă a spaţiului din jur înghiţit de globul de cristal .

Pe B-dul Corneliu Coposu mă amuz cu anunţul unui „ Wellnesspa” numit chiar Cruella fără De Vil…, în interscţia Călăraşi cu Mircea-Vodă, cunoscuta ciocolată Rom a ieşit cu o pancartă… „ Jur răzbunare pe crema biscuiţilor mei !”, iar la intrare pe Mântuleasa mă delectez cu cea mai reuşită firmă vintage de reparat încălţăminte pe care am vazut-o în ultima vreme.

Am crezut că va dispărea meşteşugul reparării flecurilor aşa cum am sperat să văd şi programe de bună calitate la televizor după 1989.

Pe Mântuleasa m-am lăsat vrăjită de poarta în stil art-deco a unui bloc şi m-am gândit la plăcerea intensă cu care l-am descoperit pe Mircea Eliade în studenţie.

Acum este în lectura obligatorie a clasei a VIII-a. Dar câţi dintre copii mai citesc ?

Ştiţi unde se mănâncă falafel adevărat în Bucureşti ? Regret că nu este scos la înaintare, este atât de delicios…

Pe strada Al.Paleologu m-am oprit la Băcănia Kosher care era deschisă şi am întrebat de falafel ca de o persoană dispărută. În sfârşit voi mânca falafel ca la el acasă, ahhhh, chiar dacă nu este în depozit va veni în câteva zile, ce mai contează, au aici tot ce-mi trebuie ca să-l savurez într-o bună zi. Aşa paţesc şi cu biletele la teatru, mereu mă trezesc să le cumpăr când deja s-au epuizat.

Din păienjenişul străzilor am ales câteva la întâmplare lăsând-o la urmă pe cea pe care paşii mei oricând o vor traversa, vor plânge. Este vorba de casa aflată la intersecţia dintre străzile Negustori şi Hristo Botev, nominalizată pe lista monumentelor istorice din sectorul 2, Casa Negroponte.

Aici a funcţionat cândva Clinica de Ortodonţie a Facultăţii de Medicină Dentară, aici am cunoscut cei mai devotaţi şi mai buni profesionişti ai învăţământului stomatologic bucureştean, aici… am crescut şi eu alături de mulţi alţi medici români şi străini înscrişi la specializare. Îmi amintesc remarca unui micuţ pacient care atunci când a intrat în hol a întrebat-o pe bunica lui dacă sunt la biserică, fiind fascinat de vitraliile care urcau somptuoasele trepte alături de el. Zăresc printre scândurile care baricadează o fereastră afişul ”Lumină din lumină” al Madrigalului într-un concert. Vechea casă îmi alungă cu o ultimă ironie tristeţea printr-un paradox al vieţii care-şi urmează cursul.

În Piaţa Rosetti s-au strâns din nou porumbeii la masă la picioarele statuii. O femeie le-a adus pâine şi apă. Chiar şi când nu este ea porumbeii stau cuminţi şi o aşteaptă.

Pe Batiştei mă surprinde din spate zgomotul unei mulţimi entuziaste de tineri care scandează „ Salvaţi Roşia Montană !”, un trecător râde hâd „Parcă-i la revoluţie…”, mă opresc să sorb o limonadă vizavi de fosta ambasadă americană, undeva în spatele terasei au coborât câţiva jandarmi dintr-o maşină blindată, un tânăr este tras frenetic spre Intercontinental de un superb Husky în lesă, renunţ să mai caut urme de autenticitate în limonadă, plec spre grupurile de manifestanţi adunate în Piaţa Universităţii.

Un bărbat purtând două pancarte atârnate de corp oferă un interviu unei tinere în timp ce este filmat cu aparatul de fotografiat de alta. Se scandează şi se loveşte caldarâmul cu sticle de plastic umplute cu pietricele. Ingenios. Drapele tricolore se agită în aer. Am zărit vreo două şi pe străzile pe care m-am plimbat. În Piaţa 21 Decembrie de lângă Şcoala de Arhitectură, se află o altă parte a manifestanţilor.

Un grup compact s-a alăturat şi el mulţimii de pe trotuarul din faţa Teatrului Naţional scandând pentru protecţia câinilor străzii.

În pasaj se cântă… O fetiţă de 3 ani dirijează o orchestră interactivă în spiritul Festivalului „George Enescu” care-şi desfăşoară minunăţiile la câţiva paşi dincolo de inima manifestaţiilor.

Trecătorii au fost opriţi de o clipă de magie.

Şi un ultim comentariu pentru astăzi. Una peste alta, a fost o zi chiar frumoasă, nu-i aşa ?

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *