Cele câteva zeci de obiecte de artă, confecţionate din lemn şi împodobite cu intarsie, care înnobilează căminul familiei Klein, nu relevă doar măiestria şi inspiraţia artistului intarsier, ci deapănă şi o poveste de viaţă în care iubirea a triumfat asupra vitregiilor sorţii.

Moto: Important c’est la rose!

Cele câteva zeci de obiecte de artă, confecţionate din lemn şi împodobite cu intarsie, care înnobilează căminul familiei Klein, nu relevă doar măiestria şi inspiraţia artistului intarsier, ci deapănă şi o poveste de viaţă în care iubirea a triumfat asupra vitregiilor sorţii. Dragostea faţă de Roza, soţia şi muza artistului intarsier, afecţiunea profundă pentru fiul său, Andrei, tandreţea cu care modela lemnul pentru a-l transforma după întruchiparea visurilor sale.

Cele mai vechi obiecte ieşite din mâna maistrului Ernest Klein şi aflate în colecţia fiului său datează din timpul războiului şi au fost confecţionate în Transnistria, unde fusese deportat în 1941, împreună cu soţia sa care tocmai aştepta copilul mult dorit, după şapte ani de căsnicie.

Andei Klein s-a născut în lagărul din Moghilev Podolski, în primăvara anului 1942. Mama lui, sleită şi subnutrită, nu putea să-l alăpteze şi, în lipsă de altceva, a fost hrănit cu suc stors din coaja cartofilor cruzi care, la fel cu arşicele necesare pentru încălzirea odăii unde se afla noul născut, le primeau datorită abnegaţiei prietenilor şi vecinilor deportaţi care le obţineau cu destule eforturi de la localnicii ucraineni.

Supravieţuirea copilului a fost favorizată şi de izbânda inginerului evreu Siegfried Jägendorf, deportat din Rădăuţi, care – cunoscându-l pe prefectul districtului încă dinainte de război – a reuşit să-l convingă să repună în funcţiune uzinele distruse din oraş, utilizând forţa de muncă a deportaţilor[1]  şi, oferind astfel, o şansă de supravieţuire pentru ei şi familiile lor.

Siegfried Jägendorf în 1942

Ernest Klein a lucrat la refacerea turnătoriei, aruncată în aer de armata sovietică în retragere, unde – cu riscuri destul de mari – făcea rost de materialul lemnos din care, cu îndemânarea sa de tâmplar de mobilă, a început să confecţioneze obiecte mărunte, utile pentru localnici şi chiar pentru militarii români, pe  care apoi le dădea la schimb pentru alimente.

Un fotograf local l-a rugat să-i repare cutia unui aparat de studio, iar Ernest Klein i-a cerut în schimb lentilele pe care nu le mai folosea, pentru a confecţiona lupele foarte căutate, în lipsa ochelarilor – aproape imposibil de procurat în condiţiile de la Moghilev.

Graţie inventivităţii, îndemânării şi simţului estetic, Ernest Klein a mai confecţionat în lagărul din Transnistria şi albume de mici dimensiuni, sipete pentru scrisori şi portţigarete magice, toate frumos modelate, destinate trocului menit asigurării unei hrane mai consistente pentru soţia sa cu sănătatea şubredă, fiul său Andrei, dar şi familia Gottlieb cu care împărţeau aceeaşi odăiţă. De altfel şi familia Gottlieb avea o fetiţă, Katica, cu vreun an mai mărişoară decât Andrei. Sprijinul reciproc al celor două familii – în care printr-o coincidenţă – ambele soţii purtau prenumele de Roza – a avut un rol covârşitor pentru supravieţuirea copilaşilor pe tărâmul vitreg al Transnistriei.

Într-o vitrină special amenajată în locuinţa lui Andrei Klein sunt expuse câteva dintre aceste obiecte vechi de peste 70 de ani, mărturii ale deportării. Alături de ele se află câteva instantanee – surprinse probabil de fotograful din Moghilev, căruia îi reparase aparatul şi primise lentilele, la schimb – reprezentând un copilaş blond cu ochi miraţi, o femeie fragilă surâzând trist şi chiar o fotografie de familie.

Dincolo de aceste imagini se ghiceşte tenacitatea şi afecţiunea protectoare a tatălui de familie, Ernest Klein, esenţiale pentru traversarea anilor de lipsuri şi umilinţă din Transnistria. Dragostea pentru soţia sa, Roza, avea să şi-o exprime şi prin darurile confecţionate în anii postbelici, probabil şi în scopul de a alina suferinţa produsă de pierderea rudelor deportate de la Cluj şi pierite la Auschwitz.

Cel mai impresionant dintre ele este albumul cu coperte de lemn furniruit şi împodobit cu o intarsie inspirată de una dintre fotografiile făcute după eliberare, în care Andrei îşi îmbrăţişează Mama cu putere, dorind parcă să pecetluiască nedespărţirea de ea.

Albumul care cuprinde fotografiile tinereţii interbelice şi alte poze dragi, de familie, i-a fost dăruit Rozei cu prilejul aniversării căsătoriei… la numai un an înainte de moartea timpurie a femeii.

După război Ernest Klein a devenit maistru instructor şi pedagog la şcoala pentru elevii cu deficienţe de auz. Se preocupa cu multă atenţie de învăţăcei săi, fiind apreciat şi respectat de aceştia.

În timpul liber se îndeletnicea cu modelarea lemnului şi confecţionarea pieselor decorate cu intarsie: cutii de felurite forme şi mărimi, tăvi şi obiecte decorative, pe care le regăsim pe rafturile vitrinelor din casa fiului său.

Artistul intarsier avea să se desăvârşească abia după ieşirea la pensie, când s-a dedicat integral pasiunii sale de o viaţă. În 1975 s-a alăturat grupării Atelier 11. Timp de 11 ani a fost nelipsit de la expoziţiile şi concursurile naţionale ale artiştilor plastici amatori, fiind recompensat cu mai multe premii importante. Creaţiile sale de intarsie au sporit în rafinament, lucru vădit mai ales de ciclul de tablouri. De altfel, era singurul intarsier care excela atât în realizarea pieselor de uz practic, cât şi a tablourilor.

Andrei Klein păstrează cu grijă şi afecţiune colecţia de obiecte confecţionate de tatăl său, de-a lungul mai multor decenii, începând cu lupele şi cutiile care au constituit chezăşia supravieţuirii familiei deportate în Transnistria, până la tablourile, tăvile şi cutiile făurite cu măiestrie şi migală.

Andrei Klein, arătând tava confecţionată în copilărie, sun îndrumarea tatălui său

Alături de ele se află şi câteva calendare permanente şi truse de birou, inventate şi realizate de Ernest Klein. Lucrările deosebit de ingenioase au atras atenţia conducerii judeţenei de partid de la cumpăna deceniilor cinci şi şase ale veacului XX. Una dintre acestea a fost expusă câteva luni în vitrina librăriei centrale din Cluj şi apoi trimisă în dar chiar lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

În miezul acestei superbe moşteniri stau albumele şi ramele care ocrotesc în căuşul măiestrit al lemnului modelat,

nesfârşita dragoste pentru Roza, izvorul inspiraţiei artistului intarsier.