Ecouri primite la un articol al meu publicat în numărul anterior al revistei http://www.baabel.ro/index.php/lecturile-mele/499-lucian-zeev-herscovici-pelerinaj-in-tara-sfanta-povestirea-unei-doamne m-au determinat să scriu încă un articol. Menționez faptul că m-am bucurat că articolul meu a trezit numeroase ecouri, deși am regretat că în cadrul unora au fost folosite și cuvinte … nepotrivite printre care ”lingușire”, ”limbaj de lemn”, ”sindromul Ierusalimului” (de care ne putem vindeca si cu ajutorul unui specialist) și altele. Am constatat că uneori există o tendință de respingere apriori a unor cărți, fără ca acestea să fie citite.

Ecouri primite la un articol al meu publicat în numărul anterior al revistei  http://www.baabel.ro/index.php/lecturile-mele/499-lucian-zeev-herscovici-pelerinaj-in-tara-sfanta-povestirea-unei-doamne , m-au determinat să scriu încă un articol. Nu cu scopul de a polemiza cu cineva – eu nu numai că îl respect pe colegul Vlad Solomon, care a scris ecoul critic, dar îl consider și prieten – ci din dorința de a explica unele lucruri rămase, poate, neclare cititorilor. Mai ales că replici i-au fost date şi de alți cititori și cititoare, printre care de doamna Dorina Stoica, autoarea cărții ”De Florii în Țara lui Iisus”, pe care am prezentat-o în articolul la care mă refer. Menționez faptul că m-am bucurat că articolul meu a trezit numeroase ecouri, deși am regretat că în cadrul unora au fost folosite și cuvinte … nepotrivite (mi-am adus aminte de volumul ”Cuvinte potrivite” de Tudor Arghezi), printre care ”lingușire”, ”limbaj de lemn”, ”sindromul Ierusalimului” (de care ne putem vindeca si cu ajutorul unui specialist) și altele. Am constatat că uneori există o tendință de respingere apriori a unor cărți, fără ca acestea să fie citite. Sunt de părerea că nu există carte care să nu trebuiască să fie citită. Chiar dacă cineva nu este de acord cu punctul de vedere al autorului – despre care află dintr-o prezentare – refuzul lecturii cărții și critica ei fără a fi lecturată este departe de a fi recomandabil. A citi o carte (sau macar a o răsfoi, a vedea porțiuni ale ei) este o condiție sine qua non pentru a o înțelege, ca și pentru a înțelege gândirea autorului și eventual și a prezentatorului ei. Aici adaug faptul că nu o cunosc personal pe autoare, nu am nici un interes față de ea și nu am nici un motiv pentru a o linguși. După cum menționez că este vorba de o carte care povestește amintirile autoarei dintr-o călătorie personală în ”Țara Sfântă”, nu despre un ghid pentru alți călători viitori, nici despre o carte propagandistică. Atunci când cineva scrie o asemenea carte, povestește despre lucrurile care l-au impresionat (sau care au impresionat-o) cel mai mult, în funcție de preocupările, sentimentele și modul de gândire al său. O scrie atât pentru propria sa persoană, cât și pentru cititori, dar nu pentru a-i îndruma, ci pentru a le povesti ce a văzut și ce a simțit. ”Artă pentru artă” sau ”artă cu tendință”? Nu vreau să fac o astfel de analiză. Prefer să citesc cartea și să recomand și altora să o citească.

Ţara Sfântă pentru evrei, creştini şi musulmani

Vreau să lămuresc și să explic și câțiva termeni folosiți de subsemnatul în prezentarea făcută, pe baza cărții citite. Primul este ”Țara Sfântă” vizavi de termenul ”Statul Israel”. Trebuie să menționez că este vorba de termeni diferiți unul de celălalt, din domenii diferite. Termenul ”Țara Sfântă” este de natură religioasă, aparține domeniului strict religios și istoric. Termenul ”Statul Israel” este de natură națională și politică, aparținând acestor domenii în exclusivitate. Chiar dacă este o coincidență practică între termeni, din punct de vedere teoretic ei sunt diferiți unul de celălalt. Mai ales că în prezent ”Țara Sfântă” nu se limitează la granițele politice ale ”Statului Israel”, incluzând și teritoriile palestiniene, precum și porțiuni din Siria, Iordania (respectiv din Trans-Iordania) și Egipt.

”Țara Sfântă” înseamnă teritoriul pe care s-au petrecut evenimente menționate în Biblia Ebraică și – din punctul de vedere al creștinilor – în Noul Testament. Bineînțeles, nu toate evenimentele menționate, deoarece unele se petrec în alte țări și regiuni, care nu reprezintă porțiuni din ”Țara Sfîntă”, ci sunt situate departe de ea din punct de vedere geografic. Pentru mine, ca evreu credincios, ”Țara Sfântă” înseamnă și ”Țara Promisă”, așa cum este menționată în Biblia Ebraică: țara promisă de Dumnezeu patriarhului Abraham, părintele poporului evreu (dar și al monoteismului), ca răsplată pentru credincioșia și devotamentul lui, țară din care canaanienii și alte popoare au fost eliminați din cauza păcatelor pe care le-au făcut.

Zidul de Vest al Templului

Pentru un creștin, ”Țara Sfântă” are același sens, aceeași conotație, pe lângă faptul că este țara Mântuitorului, a lui Iisus Hristos (de fapt, din punctul evreiesc de vedere, al evreului Yehoșua ben Yosef, omul care a influențat profund în transformarea popoarelor păgâne în ”noahiști”, monoteiști, oameni care respectă cele șapte porunci ale lui Noach (”Noe” în traducerile românești creștine ale Bibliei). Locurile unde s-au petrecut evenimente din Biblia Ebraică (”Vechiul Testament”) și din Noul Testament sunt considerate sfinte de către creștini. Pentru mine, ca evreu credincios, unele locuri menționate în Biblia Ebraică (”Tanakh”) sunt locuri sfinte, iar celelalte sunt locuri istorice.

Paşti la Ierusalim

Este interesant că și musulmanii consideră Palestina ca ”Țara Sfîntă”, deși principalul loc sfânt în religia islamică este templul Kaaba de la Mecca: în cazul lor, este vorba de influența iudaică și de cea creștină asupra islamului. De exemplu, Zidul de Apus sau ”Zidul Plângerii” (=”Kotel Hamaaravi”), locul cel mai sfânt pentru iudaism, este considerat sfânt și de islam, adăugându-i-se legenda după care Mahomed și-ar fi legat calul de acest zid atunci când a urcat spre cer. Sau, mormintele patriarhilor de la Hebron, deoarece musulmanii il consideră pe patriarhul Abraham și ca strămoș al lor, ei autoconsiderându-se urmașii lui Ișmael, primul fiu al lui Abraham, născut de Hagar (evreii fiind urmașii fiului lui Abraham, Ițhak, născut de soția sa Sara).

Moscheea Al Aqsa din Ierusalim

Termenul ”Țara Sfântă” (în limba latină: ”Terra Sancta”) a fost creat de creștinism în evul mediu timpuriu și dezvoltat de creștinismul catolic în perioada Cruciadelor. Ierusalimul, capitala regatului evreu al regilor David și Șelomoh (=Solomon) a devenit ”Hierosolima”, respectiv ”Orașul Sfânt”, denumit astfel în limba arabă până în prezent (”Al Quds”). Denumirea ”Hierosolima” nu provenea de la numele ebraic real al orașului (”Yerușalayim”), nici de la numele lui inițial în limba canaaniană (”Ursalim”), ci din limba greacă, termenul ”Hieros” însemnând sfânt: desigur, asemănarea nu exclude posibilitatea unei etimologii populare. În acest oraș, toate religiile creștine au un patrirah (desigur, pe baza faptului că este atât ”Orașul Sfânt”, cât și deoarece în primele secole ale erei creștine exista un patriarh la Ierusalim, afară de cei de la Alexandria, Antiochia, Constantinopol si Roma) cu excepța protestanților, religie modernă, organizată altfel, care de asemenea are instituții la Ierusalim.

Dacă un evreu credincios așteaptă venirea lui Mesia (”Mașiach”), un creștin credincios așteaptă cea de a doua venire a lui Mesia. El vine să se roage la locurile sfinte pentru el, printre care locul unde s-a născut Iisus Mântuitorul (pe care s-a construit Biserica Nativității de la Beit Lechem, respectiv ”Betleem”), locul unde a predicat Iisus (la Națeret, respectiv la Nazaret, unde a fost construită o biserică de asemenea) și la Ierusalim, orașul în care a predicat Iisus, în care a fost răstignit, și-a purtat crucea, a murit, a fost înmormântat și – după părerea creștinilor – a înviat. Ca și în alte locuri considerate sfinte de către creștinism. Desigur, conotația creștină catolică ”Terra Sancta” a adus urmări importante dealungul istoriei. Teza bisericii catolice anterioare Cruciadelor era că un creștin are obligația de a pleca măcar odată în viață spre a se ruga la Mormântul Mântuitorului de la Ierusalim, dar dacă nu are această posibilitate, atunci să meargă măcar o dată la Roma pentru a se ruga pe locul în care a predicat Sfântul Petru – și dacă nu are nici această posibilitate, atunci să meargă odată să se roage la mormântul Sfântului Iacob fratele lui Iisus, considerat de catolici ca fiind la Santiago de Compostela. Era pelerinajul creștin catolic medieval. Ulterior au urmat Cruciadele, cucerirea ”Țării Sfinte”, regatul creștin (catolic) al Ierusalimului, până la cucerirea lui de către sultanul musuulman Țalah-a-din (Saladin).

Dar care era poziția evreilor? Ideea era: ”Datorită păcatelor noastre, am fost alungați din țara noastră și nu putem aduce jertfele la Templul de la Ierusalim”. În perioada europeană medievală, evreii au dezvoltat ideea că Dumnezeu este peste tot, principalul lucru este credința în Dumnezeu și respectarea poruncilor Lui. Au existat chiar cazuri de dispute între evrei și creștini asupra sfințeniei Țării Sfinte, evreii vorbind despre posibilitatea de a se ruga peste tot, iar creștinii catolici vorbind despre importanța de a se ruga la Ierusalim. Mai mult decât atât: unii învățați evrei au afirmat că tendința de a se ruga tocmai la Ierusalim ar fi… idolatrie. Călătorii evrei din secolul al 12-lea care au vizitat și Ereț-Israelul (precum Beniamin din Tudela, Petachia din Regensburg, Yakov bar Nethanael HaKohen) aproape că nu se referă la regimul politic din această țară, pe care o consideră a neamului lui Israel, rezervată lui de către Dumnezeu după ce se vor corija și El îl va trimite pe Mașiach: în timpul lor, Ereț Israel era un uriaș cimitir în care erau îngropați fiii lui Israel din trecut. Ulterior lucrurile au evoluat diferit. Atât evrei hasidim, cât și evrei orientali, iar mai târziu și evrei lituanieni oponenți hasidismului și misticii, au început să emigreze în Ereț Israel, unde s-a dezvoltat și mistica iudaică. Totuși, s-a dezvoltat și altă orientare, al cărei reprezentat contemporan a fost Yeșayahu Leibovici, renumitul rabin și profesor universitar israelian: iudaism înseamnă respectarea tuturor celor 613 porunci ale Torei, fără legătură cu locul unde trăiește respectivul evreu. Întrebat atunci din ce cauză a venit în Israel și s-a stabilit la Ierusalim, rabinul profesor Leibovici a răspuns că … pentru că s-a săturat de regimul politic neevreisc și a ales sionismul, adică un regim politic evreiesc, în Ereț Israel. Totuși, în mod paralel s-au dezoltat – și continuă să se dezvolte – mișcări mistice evreiești, legate de Ereț Israel (”Țara Sfântă”) și de Ierusalim (”Orașul Sfânt”).

Statul Israel

De aici ajungem la aspectul politic. Statul Israel a fost întemeiat de mișcarea sionistă laică, dar conținând și elemente de istorie. El este strâns legat de Ereț IsraAel și de Ierusalim. Ierusalimul Unit este capitala atât a Statului Israel, cât și a celor trei religii monoteiste iudaismul, creștinismul islamul (cu toate diferențele între religiile creștine între ele, grupurile islamice intre ele, grupurile iudaice între ele). Inițial, era vorba despre întemeierea Statului Israel în granițele Ereț-Israelului: Palestina fusese – în cele din urmă – dată mișcării sioniste mondiale prin Declarația Balfour, care includea și obligașia respectării drepturilor comunităților neevreiești din această țară de către sioniști. Ulterior, ca urmare a situației politice, a avut loc împărțirea de către Organizația Națiunilor Unite a Ereț-Israelului într-un teritoriu destinat Statului Evreu și altul destinat Statului Arab. Războiul de independență a Israelului (după proclamarea statului) din anul 1948 a dus la împărțirea țării în mod arbitrar, fără granițe, pe baza liniei frontului din ziua încetării focului. Războiul de șase zile (1967) a venit să îndrepte situația, dar totul a rămas problematic din punct de vedere politic. Au urmat acordurile de la Oslo, care au stabilit autonomia palestiniană. Problemele continuă… Dar pelerinajul (denumit, în termeni moderni, ”turismul religios”) continuă. Turiști (adică pelerini creștini) vin să viziteze Țara Sfântă, în acest caz Israelul și teritoriul Autorității Palestiniene. Unii dintre ei vizitează și zone din Israelul modern și sunt impresionați de faptul că au fost numeroase realizări în această țară.

Clădirea Knesset-ului şi Menora din faţa ei

Alții preferă numai Locurile Sfinte, de care continuă să fie impresionați. Oricum, aceste Locuri Sfinte reprezintă o parte atât din istoria Israelului, cât și din istoria creștinismului și – bineînțeles – a iudaismului. Cred că acești oameni trebuie să fie înțeleși. Ei vin să vadă Locurile Sfinte, precum și locurile istorice. Realizările contemporane îi interesează mai puțin. Dacă îi interesează și unele realizări contemporane, ei se îndreaptă spre partea muzeistică, tot din Ierusalim: Muzeul Israel (unde sunt păstrate manuscrisele de la Marea Moartă) și Muzeul Yad Vașem, al Holocaustului. Este adevărat că unii dintre ei nu se îndreaptă spre Tel Aviv și regiunea din jurul acestui oraș decât ocazional. Motivul este că ei sunt interesați de capitolul istorie și de capitolul religie și spiritualitate. Dar în care țară din lume turiștii sunt interesați de clădiri moderne obișnuite? În majoritatea cazurilor, ei se îndreaptă spre clădiri cu valoare istorică. Mai ales că în acest caz este vorba de pelerini creștini religioși, care vizitează țara cu scop bine definit. Dacă ei vorbesc despre Țara Sfântă, nu înseamnă că nu ar fi prieteni ai Israelului. Atâta doar, ei preferă denumirea spirituală denumirii politice, deși respectă situația politică existentă. În privința problemelor reale ale societății israeliene, cetățenii statului le cunosc bine. Cred că este bine ca ele să fie observate și de turiști. A ascunde o problemă nu înseamnă a o rezolva, nici nu înseamnă a ne autoconsola că ea nu ar exista, înșelându-ne pe noi înșine, oricât de patrioți am fi. Cred dimpotrivă, că cetățenii Israelului trebuie să cunoască bine aceste probleme și să le rezolve. De asemenea, cred că ei trebuie să iubească propria lor istorie, respectiv istoria poporului lui Israel și a Țării lui Israel. Fără a se autoprezenta zgomotos ca laici sau atei (aceasta este problema personală a fiecăruia), democrați, progresiști și patrioți. Turiștii (inclusiv pelerinii creștini) sunt prietenii noștri, vin să viziteze țara noastră, chiar dacă îi interesează un anumit aspect și nu altul. Cred că ei trebuie să fie bine primiți. Fiecare turist este un oaspete, iar fiecare cetățean al țării gazdă îi este gazdă el însuși. După cum cred că o carte scrisă de un fost turist-pelerin, cu impresiile pe care le-a avut în Țara Sfântă, recte în Israel și pe teritoriul palestinian, reprezintă un gest de prietenie față de Israel, de prezentare a lui în lume. Chiar dacă arată și unele probleme (reale) din țară. După cum cred că preoții-ghizi pentru acești pelerini, care locuiesc în Israel demult, nu sunt antisemiți în nici un caz. Am avut plăcerea de a cunoaște pe unul dintre acești oameni. Nu am auzit nici un cuvânt insultător la adresa Israelului sau a poporului evreu din partea lui, ci dimpotrivă. Lucru valabil și în ceea ce privește cartea doamnei Dorina Stoica. O carte scrisă de un prieten, pe care continui să o recomand cititorilor. Nu este vorba despre ”sindromul Ierusalimului”, boală psihică (reală sau parțial inventată?) de unii psihiatri, a cărei denumire a fost preluată de oameni politici laici cu vederi de stânga extremă pentru a justifica tratativele de pace cu palestinienii și concesiile teritoriale posibile față de aceștia, motivate sau nemotivate, chiar lipsite de justețe și opuse intereselor reale, istorice, ale poporului evreu. Oricum, cred că aceste tratative nu au nevoie să fie justificate pe această cale, Ierusalimul trebuie să rămână unit, indiferent de situație, o casă comună pentru evrei, creștini și musulmani, iar laicismul nu are dreptul să ironizeze credința personală a oamenilor cu o credință anumită, după cum nici acești oameni nu trebuie să pornească împotriva laicismului și modernei, a Statului Israel contemporan.

În rest, toate cele bune tuturor, laici și religioși, de orice religie și de orice naționalitate, cu speranța că toți vor fi – odată – prieteni și în curând vor veni zilele lui Mesia, în care lupul va fi frate cu oaia, iar săbiile se vor preface în pluguri.