Tata îmi citea poezii în serile de iarnă, în după amiezile tihnite ale vacanţelor de vară, dar mai ales când mă ţintuia la pat febra vreunei boli a copilăriei. Pe atunci vorbeam doar ungureşte, limba maternă fiindu-mi maghiara, la fel ca cea dintâi identitate. Scotea din bibliotecă un volum cu versuri de Sándor Petöfi, János  Arany sau Endre Ady şi-mi citea pe îndelete, străduindu-se să articuleze limpede şi să scoată în evidenţă înţelesul fiecărei strofe. Adesea recitea poezia şi apoi dialoga cu mine, pentru a vedea dacă pricepusem cuprinsul şi prinsesem tâlcul şi mesajul ei.

Îmi plăceau poeziile lui Petöfi, mult mai accesibile şi datorită unei cărţi ilustrate cu gravuri – o ediţie de lux din veacul al nouăsprezecelea – pe care o posed şi astăzi.  Şi poeziile lui Arany îmi erau pe plac, mai ales cele descriptive sau vesel-jucăuşe, mai pe înţelesul copiilor.

Pe Ady Tata îl citea mai mult pentru sine, iar eu îl ascultam cu solemnitate. Cartea se deschidea automat la poezia sa preferată, pe care nici nu o citea, ci o spunea pe de rost. Nu avea titlu şi începea cu versurile

Sem utódja, sem boldog őse [Nici urmaş şi nici strămoş ferice]

De-a lungul anilor aveam să citesc şi să recitesc poeziile lui Endre Ady, convingându-mă tot mai mult  că pot fi interpretate în mai multe chei şi că, probabil, niciodată n-am să le pătrund pe de-a-ntregul înţelesul. Poate tocmai de aceea tălmăcirea unora dintre ele devenise o provocare şi rezultatul nu mă mulţumea deloc. Şi totuşi truda de traducător avea să-mi dezvăluie tâlcul poeziei preferate a Tatei…

De o vreme încoace lucrez la traducerea cărţii de memorii a lui Andrei Roth (1927 – 2009) [Választásaim – Alegerile mele], important sociolog clujean, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai, publicist şi autor al unor cărţi de referinţă pentru sociologia românească de la sfârşitul secolului XX. Într-un capitol –  emblematic pentru  autor şi extrem de actual pentru minoritarii transilvăneni – întitulat  Identităţile mele, Andrei Roth îşi prezintă concepţia despre identitatea umană, făcând recurs atât la filosofia lui Montaigne, cât şi la poezia sa preferată din creaţia lui Endre Ady. Poezia fără titlu care începe cu versul:

Sem utódja, sem boldog őse [Nici urmaş şi nici strămoş ferice].

Dincolo de originalitatea şi pertinenţa demersului, analiza remarcabilului şi eruditului sociolog clujean – trecut în nefiinţă cu cinci ani în urmă – dezvăluie nu numai tâlcul poeziei lui Endre Ady, ci şi motivul pentru care era şi preferata Tatei şi a generaţiei sale care, după ce suferise persecuţiile, prigoana şi războiul devastator, după ce trecuse prin Holocaust,  îşi pusese speranţa în idealurile unei societăţi care promitea egalitatea între oameni şi respectarea Omului… Ca apoi să fie deziluzionată…

 

Andrei Roth:  Identităţile mele (fragment)

Pentru a defini rădăcina cea mai profundă şi mai importantă – din punct de vedere ideatic şi idealist – a identităţilor mele, am să recurg la ajutor […] citând poezia mea preferată din lirica poetului meu favorit, din literatura maghiară […]

Sunt, ca fiecare om, majestate

În 1909, când Endre Ady publica ciclul Mi-aş dori să fiu iubit – din al cărui poem moto, fără titlu, am citat versul de mai sus – majestatea, cel mai înalt rang din societate, avea un sens foarte concret în imperiul chezaro-crăiesc. Poetul îşi asumă apartenenţa la specia umană, ridicând în acelaşi timp fiecare om pe cea mai înaltă treaptă, prin titulatura de majestate, conferită prin însăşi calitatea de om. Prin acest singur vers, principiul democratic al egalităţii sociale şi recunoaşterea necondiţionată a demnităţii umane capătă o exprimare lirică de aleasă măiestrie

Să privim cu atenţie şi versurile de început ale poeziei:

Nici urmaş şi nici strămoş ferice,

Nici rudă şi nici cunoscut

Al nimănui nu sunt,

Al nimănui nu sunt.

Aici nu întâlnim doar ideea singurătăţii multiple a acestui autor dăruit cu un har ieşit din comun, ci şi conştiinţa mândră că statutul său privilegiat, rangul său de poet, nu-i sunt conferite nici de origine, nici de fundalul familial sau relaţiilor moştenite – capitalul social, cum am spune în argoul sociologic actual – ci numai şi numai de valorile creaţiei şi personalităţii sale.

Strofa care începe cu Sunt, ca fiecare om, majestate continuă astfel:

Pol Nord, mister, străinătate,

O nălucire-ndepărtată,

O nălucire-ndepărtată.

Montaigniană şi deopotrivă modernă este şi înţelegerea faptului că abisurile structurii personale a fiecărui om sunt inepuizabile şi de nepătruns şi că din adâncurile oricărui suflet pot erupe năluciri. […] Omul în unicitatea sa irepetabilă este o unitate solitară şi închisă în sine. Cu atât mai solitară, cu cât este o personalitate mai ieşită din comun, mai nuanţată şi mai scăpărătoare. Şi totuşi e o fiinţă socială, care-şi poate trăi umanitatea doar în comuniune, doar împărtăşind-o cu alţii. Tocmai din acest motiv continuă poetul asfel:                                  

Dar vai, astfel nu pot rămâne

Doresc să mă arăt pe mine,

Văzându-mă să mă vadă,

Văzându-mă să mă vadă.

De-asta e totul: caznă, cânt

Mi-aş dori să fiu iubit

Şi al cuiva să fiu,

Şi al cuiva să fiu.

A-ţi găsi perechea, a iubi şi a te face iubit – iată cea mai profundă şi mai firească năzuinţă a fiecărui om, condiţia desăvârşirii umanităţii sale. Dar nu poţi să iubeşti şi să fii iubit decât dacă recunoşti identitatea umană a perechii tale şi o respecţi ca pe o majestate. Şi nu pentru că ar aparţine unui grup sau unei colectivităţi de orice fel. Ci pentru ceea ce este ea însăşi.

Călăuzită de interpretarea lui Andrei Roth, am reuşit să tălmăcesc poezia sa preferată din lirica lui Ady… Poezia preferată a Tatei, care se încheagă astfel în versiunea tradusă de mine:

Nici urmaş şi nici strămoş ferice,

Nici rudă şi nici cunoscut,

Al nimănui nu sunt,

Al nimănui nu sunt.

Sunt, ca fiecare om, maiestate,

Pol Nord, mister, străinătate,

O nălucire-ndepărtată,

O nălucire-ndepărtată.

Dar vai, astfel nu pot rămâne

Doresc să mă arăt pe mine,

Văzându-mă să mă vadă,

Văzându-mă  să mă vadă.

De-asta e totul: caznă, cânt

Mi-aş dori să fiu iubit

Şi al cuiva să fiu

Şi al cuiva să fiu.

Andrea Ghiţă