Nu trebuie să fii neapărat fan înfocat al sportului pentru a observa un fenomen deranjant prin persistenţa şi – în ultimul timp – prin expansiunea sa: semnale din ce în ce mai vocale ale intoleranţei şi xenofobiei pe stadioane şi în săli de sport. Anumite galerii, în anumite meciuri, încep aproape programat să scandeze invitaţii apăsate de a părăsi ţara, în timp ce bannere cu inscripţii (ce nu pot fi redate aici din cauza unui cod deontologic minimal) rimează pe ritmul corului înverşunat. Până nu demult aşa ceva se derula doar la meciuri de fotbal, pe stadioane, însă între timp „obiceiul” a contaminat şi întîlnirile de baschet, şi avem doar speranţa că nu vor urma tenisul sau … campionatele de şah.
Nu trebuie să fii neapărat fan înfocat al sportului pentru a observa un fenomen deranjant prin persistenţa şi – în ultimul timp – prin expansiunea sa: semnale din ce în ce mai vocale ale intoleranţei şi xenofobiei pe stadioane şi în săli de sport. Anumite galerii, în anumite meciuri încep aproape programat să scandeze invitaţii apăsate de a părăsi ţara, în timp ce bannere cu inscripţii (ce nu pot fi redate aici din cauza unui cod deontologic minimal) rimează pe ritmul corului înverşunat. Până nu demult aşa ceva se derula doar la meciuri de fotbal, pe stadioane, însă între timp „obiceiul” a contaminat şi întîlnirile de baschet, şi avem doar speranţa că nu vor urma tenisul sau … campionatele de şah.
Chiar dacă nu dispun de elemente cuantificabile sociologic, voi încerca să desfac acest ghem al manifestării agresive într-un spaţiu public dedicat ab initio întrecerii dominate de spiritul fair play-ului. Unii suporteri se îndreaptă spre peluze într-o pronunţată stare bahică, astfel încât nici nu realizează dacă într-adevăr vor să-i dea afară din ţară pe unguri, se raliază pur şi simplu, luaţi de val. Alţii îşi târăsc frustrările săptămânii şi în momentul urletului li se oferă o supapă nesperată pentru a mai diminua din tensiunea internă. Iarăşi alţii scandează pentru că echipa nu merge, arbitrul e părtinitor, terenul e denivelat şi ostil, antrenorul neinspirat şi atunci suporterul simte nevoia imperioasă de a-şi vărsa oful. Mai sunt şi şefii galeriilor, cei care orchestrează prestaţia fanilor: ei dau tonul, alcătuiesc scenariul, dar presupun că nici ei nu realizează exact gravitatea mesajului.
Amenzile forului de specialitate abia dacă depăşesc cifrele simbolice, şi deşi evenimentele se repetă, iar cluburile vizate plătesc pe bandă rulantă sumele respective, pare-se că acest instrument coercitiv nu-şi atinge scopul.
Iar aici sunt nevoit să fac o paranteză cu un mic un salt cronologic, un flick-flack în timp, pentru a ne menţine în zona terminologiei sportive: reacţia vehementă şi din cale afară de deplasată a unor oficiali din conducerea forului olimpic român faţă de un interviu dat de schioarea Eva Miklós la Jocurile de Iarnă de la Soci. Sportiva originară din Gheorgheni a trecut acum câţiva ani raniţa peste graniţă şi reprezintă culorile Ungariei, obţinând merituoase locuri în probele de slalom. Miklós declarase unui ziarist că se consideră norocoasă, deoarece condiţiile oferite de federaţia ungară de specialitate sunt net superioare celor avute „acasă”, iar cariera ei a cunoscut un trend ascendent datorită susţinerii pe măsura eforturilor depuse. Răspunsul unui vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român a fost halucinant: ÉvaMiklós a fost catalogată drept o nerecunoscătoare, o îngânfată, iar remarcile erau potenţate de un ton ce se dorea ironic, dar discursul devenise, în fapt, jalnic de rudimentar.
Revenind pe stadioane, încerc să schiţez un exerciţiu de imaginaţie: parcă-l văd pe suporterul nostru rrromân verrrde întorcându-se acasă cu fularul pe umeri, obosit, dar totuşi relaxat, din moment ce a scos ceva presiune din instalaţie, şi în casa scării o întâlneşte pe Ilus néni, vecina de la patru, pensionara în grija căreia îşi lasă în mod regulat copiii, căţelul sau cheile atunci când pleacă în concediu. Se salută politicos, schimbă câteva amabilităţi banale şi îşi vede fiecare de treburile inerente unei seri tihnite.
