A publicat la rubricile: Memoria şi Orizonturi spirituale

Hazardul uneori poate schimba radical traiectoria lină şi sigură către ţelul stabilit. Întâmplarea a făcut ca tocmai în 22 octombrie 1956 să-mi cumpăr un bilet de tren către Budapesta. Pe atunci eram tânăr asistent la catedra de economie politică a politehnicii clujene şi-mi plănuisem călătoria privată pentru un schimb de experienţă la catedra de acelaşi profil de la instituţia omoloagă din capitala Ungariei. A doua zi, în 23 septembrie 1956, la ora 8.00 fix, conform înţelegerii noastre prealabile, aflându-mă în incinta universităţii tehnice din Budapesta am fost obligat să-mi întrerup relatarea, pentru că începuse seria evenimentelor deja bine cunoscute. Aveam 27 de ani şi această întâmplare a dus la deraierea carierei mele care până atunci evoluase pe un drum fără denivelări…

Conducerea institutului politehnic, dând ascultare avertizării exprimate de partid, a conchis că nu mai prezint garanţie pentru educarea tinerei generaţii, riscând s-o contaminez cu cele văzute şi trăite în Ungaria. Din acest motiv am fost transferat la secţia de documentare a bibliotecii universitare, la un fel de „celulă de izolare” faţă de cititori, trasându-mi sarcina de a întocmi documentaţia economică, inexistentă anterior. Dacă tot nu am putut să devin cadru didactic universitar, nici că se putea imagina un loc de muncă mai minunat în ceea ce mă privea. Timp de douăzeci de ani m-am perfecţionat în munca de documentarist şi chiar dacă nu s-a putut aprofunda toate detaliile în multiplele ramuri ale ştiinţei, la ora respectivă nimeni nu era mai informat decât mine, pe tărâmul ştiinţelor economice.

Întâmplarea…s-o numim astfel, avea să mă disloce şi din spatele biroului meu de la Biblioteca Universitară. În primăvara lui 1977, cu puţin înainte de cutremurul din România, a apelat la mine o cunoştinţă, un filosof bine cotat, unul dintre semnatarii Chartei’77, ca să-i pun la dispoziţie ceva material documentar pentru cartea pe care o avea în pregătire. I-am satisfăcut solicitarea, aidoma unui prieten pe care cu plăcere cauţi să-l serveşti. În acest fel el nici nu a călcat pragul bibliotecii, eu ducându-i acasă cele cerute. Când mi se adresase habar nu aveam nici că era semnatar al Chartei’77 şi cu atât mai puţin puteam bănui că Securitatea nu-l pierduse din ochi, din momentul în care trecuse graniţa României. Urmărindu-l pe el, am intrat şi eu în vizor. Imediat după plecarea lui din ţară, maiorul de securitate m-a prelucrat în faţa întregului plen al bibliotecii, arătând ce greşeală gravă comisesem eu, unul dintre „oamenii de bază” ai instituţiei (calitate care, de altfel, niciodată nu-mi fusese conferită anterior). Concluzia – menită să înfricoşeze toţi lucrătorii bibliotecii – a fost că, comitând o asemenea greşală gravă de a scoate pe numele angajataului bibliotecii material documentar şi a-l oferi unui cetăţean străin în afară bibliotecii, chiar şi „un om de bază” poate şi trebuie să fie îndepărtat. Cu asta au luat sfârşit munca mea de două decenii pe tărâmul bibliotecii.

         Atunci în viaţa mea s-a ivit din nou întâmplarea – de data aceasta pentru ultima oară. Unul dintre profesorii universitari de la facultatea de ştiinţe economice, pe care-l cunoşteam încă din perioada când fusesem asistent universitar,  „cumula” funcţia universitară cu cea de secretar cu propaganda al comitetului judeţean de partid. M-am prezentat în audienţă şi m-a privit surâzând. Ştia ce păţisem şi bănuia de ce-l căutam. A ridicat receptorul şi a sunat la Direcţia Comercială Judeţeană . „Tovarăşe director –   întrebă el –  cred că se mai găseşte un post de economist la dumneavoastră, nu-i aşa?”  În acele timpuri, la o astfel de întrebare adresată de un secretarul judeţean de partid, nu se putea răspunde decât cu „Da, să trăiţi tovarăşe secretar!”. Urmare acestei scurte convorbiri telefonice, timp de un deceniu – practic până la pensionare – am fost un şurub al mecanismului comercial judeţean. Legitimaţia mea cu fotografie îmi permitea să controlez toate unităţile comerciale şi pieţele din întreg judeţ şi aveam un salariu substanţial mai mare decât cel de la locurile de muncă anterioare. Cu toate acestea trebuie să recunosc că în tot acest răstimp cu regret am evocat activitatea mea de cadru didactic la care am şinut atât de mult, dar şi liniştea şi satisfacţia intelectuală pe care mi-o asigurase biroul de la biblioteca universitară…