Cine a fost Șlomo Leibovici-Laiș?  Răspunsul este: un om deosebit și un intelectual multilateral. Lider al mișcării sioniste de tineret religios ”Bnei Akiva” în România în perioada celui de al doilea război mondial și în perioada imediat următoare acestuia. Un tânăr (de atunci) care și-a riscat libertatea și chiar viața pentru salvarea evreimii române și pentru educarea tineretului evreu contemporan lui în spritul idealurilor sionismului, înainte de întemeierea statului Israel. Și totodată, un om care era înrădăcinat profund în valorile iudaice…

Ce se poate spune la încetarea din viață și trecerea în neființă a unui prieten mult mai vârstnic?  Mi-am pus această întrebare în urmă cu circa o lună, la încetarea din viață a doctorului în istorie Șlomo Leibovici-Laiș. Cred că lucrul cel mai potrivit este să ne amintim de el, să vorbim și să povestim despre el. Pentru că, atunci când un om trece în neființă, el rămâne totuși să trăiască un timp, în gând : în gândul și amintirea celor care l-au cunoscut. Chiar și în aceste zile grele, de război, cu sirene de alarmă în numeroase localități din Israel, cu tineri soldați căzuți în luptă pentru apărarea țării și deveniți eroi în primii ani ai tinereții, încetarea din viață a unui intelectual vârstnic reprezintă o pierdere irecuperabilă, ireparabilă.

Sionist, lingvist şi diplomat

Cine a fost Șlomo Leibovici-Laiș?  Răspunsul este: un om deosebit și un intelectual multilateral. Lider al mișcării sioniste de tineret religios ”Bnei Akiva” în România în perioada celui de al doilea război mondial și în perioada imediat următoare acestuia. Un tânăr (de atunci) care și-a riscat libertatea și chiar viața pentru salvarea evreimii române și pentru educarea tineretului evreu contemporan lui în spritul idealurilor sionismului, înainte de întemeierea statului Israel. Și totodată, un om care era înrădăcinat profund în valorile iudaice, bun cunoscător al tradiției iudaice, al limbii ebraice și al limbii idiș, pe care le stăpânea, alături de limba română, încă din Botoșaniul lui natal. Odată, când l-am întrebat unde a învățat limba ebraică, mi-a răspuns că în copilărie, de la Șaie Lehrer, ”melamedul” din Botoșani, care era rudă cu el. Și a învățat limba ebraică atât de bine, încât mai târziu a reușit să compună un dicționar ebraic-român și un dicționar român-ebraic, în colaborare cu fostul lider sionist (și fostul ”asir Zion” – arestat politic sionist) Moșe Moscovici-Imanuel. Dicționare care au fost utilizate zeci de ani de-a rândul de majoritatea evreilor originari din România, interesați să învețe limba ebraică. Compuse de doi oameni care au transmis cunoștințele lor de ebraică mai departe, altor oameni, ajutându-i pe aceștia în integrarea lor profesională și socială în noua lor țară, în care imigraseră. Ideea sionistă i-a fost inoculată încă din copilărie, printre alții de către doctorul Theodor Loewenstein (ulterior: Lavi), în perioada în care acesta era director al școlii elementare israelito-române din Botoșani, la care Șlomo Leibovici era elev. El i-a păstrat respect acestui om, fostul său profesor, toată viața.

Dar Șlomo Leibovici-Laiș nu a fost un simplu lingvist, autor de dicționar practic. El a fost iubitor al limbii, culturii și literaturii ebraice, atât modernă cât și clasică. În conferințe publice sau ținute la postul de radio ”Kol Israel” în limba română s-a referit la multe aspecte ale ei, de la Tanah (=Biblia Ebraică) și Talmud până la literatura israeliană contemporană. Și nu numai atât. Absolvent al Seminarului Pedagogic Idiș din cadrul Universității din București (1950), el a fost și un bun cunoscător nu numai al limbii idiș vorbite, ci și al literaturii idiș clasice și moderne. De asemenea, al literaturii române clasice, precum și al literaturii române contemporane, cunoștințe pe care și le-a completat ulterior. Imigrat în Israel în anul 1951, unde a lucrat în cadrul Ministerului Israelian de Externe, el a arătat interes pentru problemele românești, ale relațiilor Israelului cu România, ale problemelor evreimii române, a stabilirii unor contacte cu evreii din țara lui natală în condițiile regimului comunist și organizării ajutorării imigrării lor în Israel. Acesta este Șlomo Leibovici-Laiș diplomatul, organizatorul și personalitatea publică. În acest domeniu, el a fost consultat de personalități politice israeliene, printre care și de miniștri de externe și de prim-miniștri ai Israelului.

Fondator al Asociației Culturale Mondiale a Evreilor Originari din România

În același timp, Șlomo Leibovici a continuat să vorbească și să scrie în limba română, deși știa limba ebraică la perfecție. Era o perioadă în care orientarea generală în Israel era de uniformizare, după așa-numitul ”război al limbilor” între ebraică și idiș. De data aceasta, evreul israelian nativ, ”sabru, sănătos, modern,  laic, demn, omul de tip nou” (după noile stereotipuri israeliene) era pus ca o contrabalansă în fața evreului ”galutian” (venit din Diaspora), care continua să fie prezentat sub forma unor stereotipuri vechi: slab, fricos, bolnăvicios, depărtat de pământ și de munca agricolă, priceput în special în comerț, ultrareligios. Aceste stereotipuri imagologice erau transmise generației tinere, ajungându-se ca multora dintre aceștia să le fie rușine cu faptul că vorbeau limba română sau altă limbă ”galutiană”, ironizând aceste limbi pentru a arăta că s-au desprins din ”Galut” (=Diaspora), refuzând să le vorbească până și acasă, sau vorbindu-le stricat, agramat în mod intenționat. Unii dintre acești tineri (de obicei elevi de liceu, sau adolescenți) chiar refuzau să menționeze locul nașterii lor, pentru a arăta că sunt ”israelieni nativi, sabri”, fiindu-le rușine că erau născuți în străinătate și sperând că astfel se vor integra mai bine și mai ușor din punct de vedere social. Este de notat faptul că unii dintre ei, originari din România, căutau să facă să se uite țara lor de origine, afirmând fie că ar fi născuți în Israel și ar fi ”israelieni”, dar nu evrei (”bunicii au fost evrei, dar nu ei”), fie că sunt născuți ”undeva în Europa răsăriteană”. Era renunțarea lor la limba maternă și la cultura din care proveneau, de dragul uniformizării. Fapt care devenise supărător pentru părinții și bunicii lor, care nu posedau limba ebraică în suficientă măsură încât să poată comunica cu copiii și nepoții – și care nu erau dispuși să renunțe la limba lor. Pe lângă porecla rușinoasă și nedreaptă – la început jignitoare, apoi intrată în folclor  – „romanim ganavim” (=români hoți). Unii intelectuali originari din România au făcut eforturi pentru încetarea acestui fenomen. Aici trebuie menționat rolul lui Șlomo Leibovici-Laiș, om venit în Israel de tânăr, vorbitor de ebraică, fost lider într-o mișcare sionistă de tineret. El a reușit să influențeze publicul originarilor din România, de a nu se rușina cu originea lor, redându-le demnitatea. Scriitor atât de limba română, cât și de limba ebraică, el a reușit să demonstreze că cineva poate fi ”israelian”, bun cetățean, chiar dacă alături de limba ebraică vobește și limba română, astfel înfrângând un mit și o falsă imagine. Prin scrierile sale pe teme iudaice, precum un ”Lexicon de termeni iudaici, sioniști și israelieni” (prima ediție scrisă în colaborare cu scriitorul și ziaristul Moșe Maur, iar următoarea ediție scrisă de el singur), ”Șabat, cununa creației”, ”Reflecții despre iudaism” și altele, Șlomo Leibovici-Laiș a prezentat iudaismul, cultura iudaică, sionismul și israelismul în rândul originarilor din România. Mulți imigranți evrei veniți în Israel din România, lipsiți de cultură iudaică (deși posesori de cultură generală) se simțeau stingheri, inadaptați noi  realități, pe lângă imaginea falsă care era creată asupra lor. Ei au căpătat cunoștințe iudaice necesare adaptării și integrării lor în țară, precum și identității lor naționale prin lectura acestor cărți. Totodată, Șlomo Leibovici-Laiș  a condus Comitetul pentru activitate culturală-iudaică în rândul evreilor originari din România (întemeiat cu ajutorul fostei lidere sioniste și fostă arestată politic sionistă din România,  Mela Iancu), în a cărui editură a publicat nu numai cărțile sale, ci și alte scrieri semnificative, precum reeditarea traducerii în limba română a romanului ”Altneuland” (”Țară veche, țară nouă”) de Theodor Herzl  (una dintre cărțile de bază ale sionismului), precum și o traducere românească a unei cărți de rabinul Shragai, unul dintre ideologii sionismului religios contemporan. Cu ajutorul acestor scrieri, ca și a conferințelor și a articolelor publicate în presă, Șlomo Leibovici-Laiș a reușit să contribuie mult la crearea unei identități israeliene speciale a evreilor originari din România, identitate culturală care să includă atât elemente israeliene și iudaice, cât și românești. Datorită lui, precum și datorită altor câtorva intelectuali israelieni originari din România, a apărut ideea respectului pentru limba și cultura română în Israel: limba română a încetat de a fi considerată ca fiind vorbită numai de bieții bătrâni care nu știu ebraică, ci fiind și limba celor care cunosc ebraica, dar nu vor să renunțe la limba lor maternă și la cultura lor. Ulterior, împreună  cu fostul Șef-Rabin al României (devenit Mare Rabin al Genevei), doctorul Alexandru Yehuda Șafran, și cu ziaristul și poetul Albert Goldenberg,  Șlomo Leibovici-Laiș a întemeiat Asociația Culturală Mondială a Evreilor Originari din România (=ACMEOR), al cărei sediu era la Tel Aviv. Această asociație s-a bucurat de popularitate în rândul originarilor din România. Ea a adunat o bibliotecă bogată, o arhivă istorică importantă privitoare la evreii din România și – cu ajutorul colaboratorului său, inginerul Baruch Tercatin și a vărului lui, Bruno Tercatin, om de afaceri în Italia – Șlomo Leibovici-Laiș a întemeiat și un premiu special al acestei asociații, acordat unor personaltăți intelectuale românești pentru contribuția lor la lupta împotriva antisemitismului și pentru îmbunătățirea relațiilor evreo-române și israelo-române.

Cercetător al istoriei evreilor din România

La o vârstă relativ tânără, Șlomo Leibovici-Laiș a decis să facă o cotitură în viață, realizându-și un vis mai vechi: să cerceteze istoria evreilor din România. El s-a îndreptat cu pasiune spre acest domeniu, renunțând la funcția sa de la Ministerul de Externe al Israelului, pensionându-se anticipat la vârsta de circa 55 de ani. La un simpozion de istorie a evreilor din România, organizat de Centrul Goldstein-Goren pentru cercetarea istoriei evreilor din România, din cadrul Universității din Tel Aviv în ultima zi a anului 1998, regretatul Ițhak Artzi, care prezida ședința la care Șlomo Leibovici-Laiș urma să țină o comunicare științifică, l-a prezentat spunând (în limba latină), că acest om a trecut de la ”vita activa” la ”vita contemplativa”. De fapt, el nu trecuse la o viață pasivă, la contemplare, cercetarea istorică nefiind un element pasiv, ci o muncă serioasă: el alesese o a doua carieră. Șlomo Leibovici-Laiș s-a înscris la Universitatea Bar Ilan, la Departamentul de istorie a poporului evreu, luând totul de la început. După absolvirea cu brio a studiilor de BA, fiind un student excepțional și având o anumită vârstă, i s-a propus să treacă direct la doctorat. Pentru tema de cercetare aleasă, istoria Comitetului Democratic Evreiesc din România, a trebuit să cerceteze arhive din Israel, din România și din alte țări. Sarcina asumată de el nu era ușoară, având în vedere și faptul că arhivele din România erau închise în fața cercetătorilor străini (mai ales israelieni) în acea perioadă, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un subiect considerat tabu. Era încă în perioada comunistă. Ulterior, după revoluția din decembrie 1989 (pe care Șlomo Leibovici-Laiș o prevăzuse), el a reușit să obțină material arhivistic din România prin intermediul prietenilor săi, deși, după propria lui afirmație, el deținea aceste informații fie din arhive din Israel, fie din propriile lui amintiri, ceea ce a provocat mirarea unor istorici români, care au admirat memoria lui. După obținerea titlului de doctor, el a publicat mai multe articole și câteva cărți de istorie a evreilor din România în limba română, printre care o monografie a Comitetului Democratic Evreiesc (bazată pe teza sa de doctorat), o prezentare istorică în formă literară a hasidismului în România (”Între legendă și realitate: lumea hasidică”); o istorie locală a evreilor din Botoșaniul său natal (”Evreimea botoșăneană”) și, în anul 2013, un volum masiv despre ”Evreii din România în perioada 1944-1950”. În ultima săptămână a vieții el a apucat să vadă macheta ultimei sale cărți, varianta ebraică revăzută a cărții ”Evreii din România în perioada 1944-1950”, care sperăm că va fi publicată în curând. Această ultimă carte descrie situația evreimii române după Holocaust, în primii ani ai perioadei comuniste, fiind menționat rolul organizației sioniste și (începând din anul 1948) al statului Israel în organizarea emigrării evreiești (”alya”), dar și distrugerea vieții comunitare evreiești în România comunistă și dezinteresul statului Israel în această chestiune.

Amintiri personale legate de Şlomo Leibovici Laiş

Aș putea adăuga câteva cuvinte asupra lui Șlomo Leibovici-Laiș, așa cum l-am cunoscut personal. Prima dată am auzit de el atunci când eram un tinerel, la sfârșitul anilor 60 ai secolului trecut, atunci când bunica mea, regretata Rachel Bujes, mi-a dăruit dicționarele ebraic-român și român-ebraic, cumpărate de la comunitatea evreiască din Galați. Personal l-am cunoscut abia după ce am venit în Israel. Nu am îndrăznit să îl deranjez: îl consideram mult prea mare. Ulterior l-am reîntâlnit la un congres al ACMEOR (spre mirarea mea, mă ținea minte!) și apoi la Universitatea Bar Ilan. Eram student și credeam că este conferențiar: l-am întrebat dacă predă un curs. Spre mirarea mea, mi-a răspuns că învață, că este student. Întâmplarea a făcut ca în anul următor să fim colegi de grupă, chiar să ședem unul lângă celălalt – și am devenit prieteni. Era un curs și un seminar pentru studenții la Master și la Doctorat. Șlomo Leibovici-Laiș era foarte activ și nu făcea caz asupra vârstei, ci căuta să fie egal cu toți colegii, deși aceștia erau mai tineri (chiar mult mai tineri) decât el. Odată chiar mi-a împrumutat caietul de notițe. Am rămas prietemi și ulterior, sfătuindu-mă uneori cu el chiar și în chestiuni personale.

Fie-i amintirea binecuvântată!