În august se împlinesc 50 de ani de când mă aflu în Israel. Am trecut multe războaie, unul mai diferit decât celălalt. Avem de data aceasta multe pierderi, tineri minunaţi care şi-au dat viaţa în luptă. Sunt şi victime în populaţia civilă. Un muncitor thailandez, venit să-şi întreţină familia. Mă întristează şi copiii care mor la Gaza, expuşi pericolului pentru că aşa le convine conducătorilor Hamas, bine ascunşi în adăposturi subterane. Trăim cu speranţa, cu încredere în armata noastră şi în Dumnezeu şi continuăm să ne facem planuri.
În timp de război…Au trecut mai mult de două săptămâni de când acţiunea împotriva teroriştilor Hamas din Gaza s-a transformat într-un adevărat război. Pe lângă ameninţarea rachetelor, care ating nu numai sudul ci şi centrul ţării, am descoperit ameninţarea a zeci de tuneluri, care puteau ajunge în mijlocul aşezărilor din apropierea gardului care ne desparte de Gaza. M-am gândit oare ce aş putea scrie despre aceste zile de zbucium. Am apelat la prieteni să-mi dea o idee. Niciuna nu mi se potrivea, până când, într-o zi primesc un e-mail de la cunoscutul critic şi istoric literar de la Bucureşti Răzvan Voncu în care-mi scrie: “Sper că voi personal sunteţi în continuare bine, chiar dacă vieţile vă sunt date peste cap de alarme, explozii şi spaime. Dar tu, ca artist, cum poţi picta în această stare de spirit? Ca să-l parafrazez pe Adorno, se poate picta între o alarmă şi o explozie?”
Nu putea să fie un subiect mai potrivit.
La început, nu reuşeam şă pictez, lucram şi nu eram mulţumită de rezultate. Într-adevăr vieţile noastre erau date peste cap de alarme şi noi trebuia să ne reorganizăm viaţa ca să putem rezista.
Cu toate acestea, şevaletul este pentru mine o “oază de linişte”, unde reuşesc să mă detaşez de tot ce mă înconjoară. Cu o muzică bună, o ambianţă plăcută, lucrez. Aşa am făcut în timpul ultimului război din Liban, când Haifa era ţinta de predilecţie a tirului de rachete a teroriştilor Hizbolah şi aşa fac şi acum, când aud alarmele care întrerup tot mai des programul de muzică de la radio, anunţând zonele atacate, Ashkelon, Ashdot, Beer-Sheva şi chiar regiunea Dan, care include zona metropolitană a Tel- Avivului. Oricum hotărâsem să mă dedic acum, după 54 de ani de creaţie, perfecţionării metodelor de exprimare, pentru a creşte impactul cu publicul.
Niciodată nu m-am considerat că „debordează în mine hărnicia” şi, iată-mă că acum, am ajuns să petrec ore întregi lucrând, absorbită de subiect, ales după atracţia pe care o exercită asupra mea. Trece mult timp până mă hotărăsc că pot deja iscăli tabloul. Din şevaletul de lucru din atelier, ajunge în şevaletul de prezentare din salon şi, privindu-l zile întregi, ajunge înapoi în atelier pentru că nu-s pe deplin mulţumită.
Dar programul de radio pe care-l urmăresc în atelier este mereu întrerupt de alarmele care revin din ce în ce mai des şi atunci, nu ai încotro, revii la realitate. Şi totuşi, continui să pictez, pentru a nu mă lăsa cuprinsă de deznădejde, pentru a nu mă lăsa învinsă în războiul psihologic, pe care Hamas îl duce cu noi toţi, cu cei din spatele frontului.
În august se împlinesc 50 de ani de când mă aflu în Israel. Am trecut multe războaie, unul mai diferit decât celălalt. Avem de data aceasta multe pierderi, tineri minunaţi care şi-au dat viaţa în luptă. Sunt şi victime în populaţia civilă. Un muncitor thailandez, venit să-şi întreţină familia. Mă întristează copiii care mor la Gaza, expuşi pericolului pentru că aşa le convine conducătorilor Hamas, bine ascunşi în adăposturi subterane. Trăim cu speranţa, cu încredere în armata noastră şi în Dumnezeu şi continuăm să ne facem planuri. Nu am avut în program nicio expoziţie, cel puţin într-un viitor apropiat, dar dacă ar fi să fie, în orice caz în anul viitor, se va numi „Cum se poate picta între o alarmă şi o explozie?”.
