La 1 septembrie 1939 a izbucnit cel de al doilea război mondial.  Poate nu toată lumea știe că prima confruntare cu armata terestră a Poloniei, în funesta zi de 1 septembrie, s-a încheiat cu o victorie surprinzătoare a cavaleriei poloneze, într-o localitate numită Mokra, în apropiere de Czestohova, faimosul oraș al Catedralei cu Madona Neagră. Dar nici măcar Madona nu a putut schimba desfășurarea fulgerătoare a invaziei germane, care concomitent cu cea sovietică au sfârtecat teritoriul Poloniei, abia reînviată prin rearanjarea hărții politice a Europei după Primul Război Mondial. Sângerosul septembrie 1939, care a fost martorul dezmembrării statului polonez, a fost și martorul închegării statului RSS Ucraina.

Preambul

Suntem cu toții după un fel de vacanță, folosind stereotipuri, trebuie să adaug că a fost bine meritată.  Când eram mai tânăr și trăiam într-o lume în care evenimentele – oricât ar fi fost ele de importante și poate chiar purtătoare de repercusiuni asupra vieților noastre închistate într-un ghetou spiritual absurd și înfricoșător, dar ridicol, privind în urmă –  nu le aflam decât după ce erau filtrate prin carantina cenzurii. Am suferit de foame. O foame de știri, de senzațional, de întâmplări care să-ți oprească respirația și pe care să le fi putut savura, comenta, dezbate. În lipsa evenimentelor senzaționale, ne astâmpăram foamea  de noutăți, povestindu-ne întâmplările din vacanțe, trăindu-le astfel de două ori. Acum aceste momente de ”după vacanță” și-au pierdut farmecul de odinioară. Dacă e să ne comunicăm ceva despre unde am fost sau ce-am făcut în timpul vacanței, ”postăm” un ” album” de poze pe ” facebook”, dacă nu cumva le-am pus deja ”online”! Adică nu mai avem nici măcar oferta surprizei la întoarcere, că toată lumea știe tot timpul unde ne aflăm, ce sau cu cine facem! (ceace facem:) ”Surpriza” ingenuă a dispărut din viețile noastre. (Poate de aceea o ”vânăm” la televizor..). Aşteptarea împlinită aduce cele mai plăcute momente.  

Mi-amintesc ce bucurie era apariția trufandalelor. Când după lungile luni de iarnă (parcă erau mai lungi și mai grele lunile friguroase:) apăreau. în grădină sau la piață, ceapa verde, apoi ridichile roșii, ca primele semne vestitoare ale primăverii, cu ce bucurie le întâmpinam! Acum le avem pe toate tot timpul, la ”Carrefour” sau la ”Metro” găsești oricând, orice. Înfrigurarea așteptării ne-a fost răpită de certitudinea rectilinie a tehnologiei de toate felurile și de serviabilitatea economiei de piață. Marketingul grijuliu ne pune la dispoziție tot ceace am putea dori,scutindu-ne și de îndoielile propriilor noastre aspirați. Ştim dinainte tot ceea ce facem sau intenționăm să facem. Totul este programat dinainte. Socialismul a încercat să ne impună planificarea, dar a ratat reușita, căci mai nimic nu se întâmpla astfel cum fusese planificat, deși planificarea era ridicată la rangul de lege. Capitalismul, cu uneltele sale tehnologice, ne determină să prevedem totul. Și să fim informați de toate. Nu mai trebuie să umblăm noi după informații, umblă informația după noi. Știm dinainte ziua de naştere a tuturor prietenilor noștri, zilele lor onomastice și ni se atrage atenția insistent de către ”aparatele noastre minunate”, să nu uităm. Și nu uităm, dăm grăbiți un ”click”, gest suprem pe altarul prieteniei de ”facebook”. Zău nu sunt nostalgic și chiar mă bucur de incredibilul mediu virtual în care am apucat să trăiesc, chiar dacă mă învârt puțin stângaci și ușor străin în această ”țară a minunilor moderne”. Dar îmi lipsesc  din viață surprizele de odinioară…Nu mai poți să te trezești noapte la ușa ta cu un prieten drag care vrea să povestească la oră târzie, tocmai cu tine. Și tu să-l primești cu bucurie și fără” politețuri” prefăcute. Sau se mai poate și noi nu mai știm? Sau să pălăvrăgești despre lucruri serioase…, Nu se mai ”poartă”…

O aniversare neanunțată, dar foarte serioasă

La 1 septembrie 1939 a izbucnit cel de al doilea război mondial. Toate posturile noastre de radio (câte am apucat să le ascult în mașină, căci mă întorceam de la București) anunțau competent că a venit prima zi de toamnă! Am tresărit ușor, în timp ce Vera – soţia mea și nelipsitul meu copilot – remarca pedantă că toamna nu începe decât peste trei săptămâni, gândindu-mă că iată trece aproape neobservat evenimentul care a marcat ”oficial” începerea celui mai mare dezastru din Istoria Omenirii (de până acum:).

1 septembrie 1939, invazia Poloniei de trupele Germaniei naziste

Au trecut 75 de ani (un potrivit prilej aniversar) din acea zi nefastă în care trupele Germaniei hitleriste au atacat mișelește, dar în acord cu Rusia comunistă (celebrul acord Ribbentrop-Molotov) Polonia.  Zi care este considerată ziua declanșării celui de al Doilea Război Mondial (RM2, ca să folosim abrevierile la modă). Poate nu toată lumea știe că prima confruntare cu armata terestră a Poloniei, în funesta zi de 1 septembrie, s-a încheiat cu o victorie surprinzătoare a cavaleriei poloneze, într-o localitate numită Mokra, în apropiere de Czestohova, faimosul oraș al Catedralei cu Madona Neagră. Dar nici măcar Madona nu a putut schimba desfășurarea fulgerătoare a invaziei germane, care concomitent cu cea sovietică au sfârtecat teritoriul Poloniei, abia reînviată prin rearanjarea hărții politice a Europei după Primul Război Mondial. La 29 septembrie Polonia a încetat să existe ca stat, după ce –  în 27 septembrie –  Varșovia a fost ocupată de naziști. Heidrich, proaspăt numitul șef al serviciilor de securitate hitleriste (RSHA), a organizat trupele speciale (Einsatzgruppen) SS, pentru misiuni speciale de a pregăti ”soluția” problemei evreiești.  Cei 3,5 milioane de evrei care erau cetățeni polonezi, aveau motive majore de îngrijorare. Două milioane dintre ei au devenit peste noapte supuși germani în ceea ce avea să se numească Guvernământul General, iar restul de  un milion şi jumătate au ajuns cetățeni sovietici ai Republicii Socialiste Sovietice Ucraina, dar nu pentru un timp prea lung. RM2 era gândit de inițiatorul său dement, Hitler ca un ”Blitzkrieg”, un război fulger.

Harta ocupării Poloniei

Două  zile după invazie, pe data de 3 septembrie, întâi Anglia apoi Franța au declarat război Germaniei, în virtutea alianțelor anterior convenite cu Polonia. Războiul mondial a început. Mai bine zis continua, căci în capătul celălalt al continentului eurasiatic, era în toi un război nemilos dus din 1937 între chinezi și japonezi. În mod aproape firesc (dacă în acest război ar fi fost ceva firesc!) Japonia s-a alăturat Puterilor Axei (Germania, Italia, cu așa zișii” sateliți” Ungaria, România, Bulgaria, Croația, Slovacia) iar China (pe atunci încă  Republica China condusă de partidul Kuo-Min-Tang) s-a alăturat Națiunilor Unite (Marea Britanie, Franța, Olanda, Belgia,Țările Baltice și numeroase colonii). Statele Unite și câteva alte state s-au declarat neutre.

Războiul spulberă Polonia şi încheagă Ucraina

Tăvălugul războiului mondial distrugea totul în cale, naziștii începeau cu evreii, dar nu se opreau numai la ei. Bazându-se pe tratatul infam de neagresiune încheiat între naziști și comuniști  – după ce  Polonia a fost împărțită  –  Hitler s-a simțit  eliberat de orice amenințare din Est și a atacat cu furie Vestul. Rând pe rând s-au prăbușit în fața agresorului de nestăvilit, țările ”gloriosului apus ”: Belgia, Franța, Norvegia, Olanda, Danemarca. Ultima ”fortăreață” a democrației occidentale, Anglia, s-a hotărât, în sfârșit, să schimbe ”macazul” respectiv Guvernul (Majestății Sale), înlocuindu-l pe nefericitul capitulard,  Chamberlain, ale cărui ezitări lașe în fața dictaturii hitleriste  au netezit drumul  spre război și teroare. A venit la cârma Angliei, Churchill, omul care nu a promis nimic și a făcut totul. A oprit fiara în loc. Dar nu a reușit s-o ucidă decât mult mai târziu, cu ajutorul altora și după un imens tribut de sânge. Nevinovat.

Sângerosul Septembrie 1939, care a fost martorul dezmembrării Statului Polonez, unul din marii arhitecți a culturii europene, a fost și martorul închegării Statului Ucrainean. Partea de est a Poloniei a fost incorporată în RSS Ucraina, una din cele 16 republici sovietice constitutive ale ”defunctei” Uniuni Sovietice. Această parte a Poloniei a fost cândva o provincie a Imperiului Austro-Ungar  –  cunoscută sub denumirea de Galiția și locuită de o populație evreiască religioasă și  numeroasă –  și a devenit partea de vest a RSS Ucraina.

Harta RSS Ucraina

Regimul sovietic a  avut în tot timpul existenței sale o atitudine ambiguă, față de ideea statalității ucrainene.  Fiind după RSFS Rusia, cea mai puternică republică sovietică (ca teritoriu, populație, poziționare, resurse, nivel de industrializare), membră  fondatoare a ONU, a avut de înfruntat o atitudine, uneori voalată, alteori explicită de rivalitate din partea velico-rusă. Înainte de izbucnirea războiului, nemţii au mizat pe sprijinul ucrainenilor, frustrați de lipsa lor de independență reală. Evident că în calitate de republică sovietică nu prea puteai să ai sentimentul independenței și suveranității naționale, ceeace făcea, de la început, din cel puțin o parte ucrainenilor  –  evident este vorba mai cu seamă de cei din vest  – un grup potențial anti rusesc.

În timpul scurt al proiectelor de independență (septembrie 1939-iunie1941) s-au constituit diferite organizații naționaliste de dreapta. De pildă OUN (Organizația Ucrainei Naționaliste), condusă de Stepan Bandera (aripa conservatoare) şi respectiv Melnyk, aripa de dreapta extremistă, care a colaborat strâns cu naziștii după ce aceștia au atacat Uniunea Sovietică la 21 iunie 1941. Ceea ce s-a petrecut în Ucraina în timpul ocupației hitleriste (iunie 1941-mai 1945) nu este spre lauda și nici onoarea poporului ucrainean. Au fost foarte mulți colaboratori cu forțele de ocupație, inclusiv la uciderea în masă a evreilor.   Masacrele din Babi Yar, o râpă uriașă de lângă Kiev  care au întrecut prin barbaria lor orice închipuire au fost comise de naziști în strânsă cooperare cu criminali ucraineni.

Avem o problemă: Ucraina

RM2 a trecut de mult, abia dacă ne mai aducem aminte de el. Nici măcar aniversarea a 75 de ani nu mai impresionează opinia publică. Dar Ucraina, atât de marcată de acest război, a revenit în agenda știrilor dătătoare de fiori, și nu reușim întotdeauna să descifrăm sensul evenimentelor dacă nu aruncăm măcar o privire fugară asupra contextului istoric sau geopolitic cum este la modă să se spună.

Cu Ucraina este intr-un fel mai ușor. Un mediu mai familiar. Localități și întâmplări de care am mai auzit, chiar  dacă s-au mai schimbat odată cu schimbarea regimurilor politice. Cel mai mare oraș este desigur capitala Kiev, un oraș cu 3 milioane de locuitori așezat pe Nipru. Paradoxal acest simbol al Ucrainei, grotesc asociat  recent, cu peiorativul ”maidan” a fost un centru comercial important pe vremea regatului khazar, apoi ocupat de vikingi (veniți dinspre Suedia) și, în fine, din secolul IX, capitala primului stat slav cunoscut in istorie ” Kievan Rus”, vatra  culturală a tuturor statelor succesoare slave din est : Rusia, Bielorusia și Ucraina. Domnitorul din Kiev, Vladimir cel Mare,  a introdus creștinismul  la cumpăna dintre primul și al doilea mileniu, deschizând prima pagină a viitorului mare imperiu rus care a devenit marele ”imperiu” sovietic, a cărui existență –  bazată pe o utopie socialistă născută pe pământ german –  a marcat decisiv istoria Europei, dar și a lumii întregi în tot secolul XX. Această fugară incursiune în trecut ar putea să sugereze tentația stranie că ar fi îndreptățit Kievul să recurgă la precedente istorice afirmându-și pretenții teritoriale față de Rusia, nu invers. Dar e riscant să ne jucăm cu astfel de idei, care deîndată pot naște întrebarea dacă acest criteriu al trecutului poate afecta geografia politică a prezentului și dacă da, de unde și până unde se poate întinde în timp acest ”drept” istoric?! Nu este un subiect simplu nici din punct de vedere moral, nici juridic și cu atât mai puțin politic. Este cel puțin surprinzător că un om politic, cu inteligența și abilitatea pe care se presupune că o are, domnul Putin, a acționat  abrupt, aparent cu desconsiderarea consecințelor periculoase. Tăierea ”nodului gordian” – știm asta din mitologia greacă combinată cu istoria reală  – i-a adus lui Alexandru cel Mare promisiunea zeilor de a stăpâni Asia. Fantezia analiștilor politici care se întrec în încercarea de a ne convinge de existența a tot felul de scenarii neaşteptate, ar putea aborda cu un oarecare temei și o astfel de ipoteză.

Un contract de  miliarde ($)

În timp ce în Donbas, luptele continuă vehement, depășind faza altercațiilor verbale și cel al amenințărilor de forță, cu arătarea reciprocă a mușchilor, căci deja a început să curgă sânge, președintele Putin manifestă un calm și o nonșalanță demne de epoci mai așezate. Recent a promis lumii îngrijorate că are o propunere miraculoasă care va rezolva totul, pașnic. Așteptăm cu toții și am dori să fim optimiști. Ne amintim cu toții că el a făcut nu demult o călătorie oficială în China. Evident nu ar trebui să ne surprindă. Și alții au mai făcut astfel de călătorii. În lumea globalizată orice fel de contacte sunt firești și pot fi benefice, mai cu seamă între două supra puteri cum sunt Rusia și China. Ambele  dețin 60% din teritoriul celui mai mare continent al lumii (30% din suprafața uscatului și aproape 60% din populația lumii). Forța copleșitoare a acestei posibile apropieri  – pe care ”occidentul” o poate stârni prin reacții pripite  –  este dacă nu chiar de temut, dar oricum de respectat. Gestul (ușor grobian, după părerea mea… evident neesențială:) de a semna în toiul amenințărilor cotidiene cu ”șantajul gazelor” în triada Rusia-Ucraina-Europa, un contract de-a dreptul uriaș (pe 30 de ani) între Rusia și China este cred doar vârful ”aisbergului” care plutește deja în apele deocamdată liniștite, dar deja învolburate, ale relațiilor dintre Europa și Rusia. Desigur nu e chiar o jucărie să schimbi destinația miliardelor de metri cubi de gaze, dar poate că asistăm la dramaticul început al unui posibil sfârșit. (Pentru cei care eventual nu sunt la curent cu cifrele, reamintesc că Rusia asigură în prezent 30% din necesarul de gaze naturale al Europei!) Dar fantezia a început doar să zburde!

Zăcăminte de petrol şi gaze din Ucraina

În Ucraina (de est) se află uriașe zăcăminte de gaz natural, estimate la 500 de miliarde de mc, care ar putea fi într-un viitor nu prea îndepărtat o sursă importantă pentru livrările către Europa. Dar acolo se desfășoară acum lupte între ”patrioții rusofoni” care vor să se reunească cu patria ”mamă Rusia” și o armată ucraineană care așteaptă suportul NATO. Argumentul ”rusofoniei” s-ar putea să izbândească și în alte zone, cum ar fi Kazahstanul  – o țară imensă (de 11 ori cât România),cu  la fel de imense rezerve de petrol și gaze naturale, cu o populație de 18 milioane de locuitori,din care 25%  de etnie rusă!  

China: O soluție?

Pe de altă parte China are propriile ei probleme conflictuale, determinate tot de fluxurile si refluxurile istoriei si geografiei…politice. Tragediile petrecute cu cele două avioane de pasageri aparținând liniilor aeriene malaieziene, a adus  –  sau mai exact a readus –  în atenţia televiziunilor “globaliste” (CNN, BBC, CCTV ş.a) această zonă a mării Chinei de Sud, atât de cunoscută lumii din vremea războiului din Vietnam. În acea vreme Vietnamul de Nord era aliatul Chinei comuniste și susținea fără rezerve interesele RPC (Republica Populara Chineză) care, pretinzându-se continuatoarea de drept a Republicii China (restrânsă geografic la insula Taiwan, dar recunoscută politic de ONU), își revendica cele două grupuri de insule (mai curând insulițe și atoli de coral:)  Paracel (cca 30 de insule) și Spratly (cca100 de insule). Suprafața totală de uscat a celor două grupuri de insule împreună este de cca 12 kmp, întinse pe o suprafață maritimă de  cca 450.000 de kmp.

Harta insulelor Paracel şi Spartly

Pentru a înțelege mai ușor importanța  și motivația revendicării lor în trecut și în prezent, nu avem decât să privim harta coastei chineze, observând că spre Oceanul Pacific ea este protejată de o salbă de insule așezate aproape în paralel, formând un șirag de trei mări de la nord spre sud  Marea Galbenă, Marea Chinei de Nord și Marea Chinei de Sud, considerate de-a lungul istoriei ca un fel de ape teritoriale ale Imperiului Chinez, iar insulele Paracel și Spratly, ca teritoriu chinez, interesante doar pentru bogăția piscicolă din preajma lor, valorificată de pescarii chinezi. Situația s-a schimbat radical în secolul XX  și XXI. Pe malurile mării Chinei de Sud geografia politică a căpătat o altă reprezentare; au apărut 7 state independente care își revendică fiecare drepturile ”legitime”  la apele teritoriale. În afară de China, pretendenții sunt Vietnam, Malaiezia,Taiwan, Filipine, Brunei. Poate s-ar fi putut concilia interesele țărilor riverane dacă nu s-ar fi descoperit zăcăminte petroliere, la care fiecare dintre statele  amintite dorește acces. Era ușor de intuit că zonele de suveranitate maritimă pretinse cu diferite argumente – toate având o anumită temeinicie – se intersectează. Între Vietnam și RP China, odinioară aliate pe coordonatele comunismului, confruntările au ajuns deja la faza violențelor fizice.

Orientul Milociu: O problemă fără soluție?

În ziua de 1 septembrie 1939, departe de zgomotul tunurilor care bubuiau deja pe Westerplatte la Gdansk (Danzig), un vapor cu numele de ”Tiger Hill” (Colina tigrului)  cu 1400 de imigranți ilegali  refugiați evrei din Polonia – acosta în apropiere de plajele Tel-Aviv-ului. Autoritățile mandatare britanice îi așteptau, dar nu ca să le ureze bun venit, ci ca să-i aresteze și să-i ducă în Lagărul de detenție de la Sarafand, aflat pe drumul dintre Tel-Aviv și Ierusalim. Deși Anglia a declarat război Germaniei în 3 septembrie1939, evreii vânați de dușmanul comun – dacă reușeau să scape de moartea care le-o pregăteau naziștii – nu erau admiși în țara pe care Marea Britanie a primit-o în administrare de la Liga Națiunilor cu scopul explicit de a sprijini crearea unui Cămin Național pentru evrei! Palestina pe care de peste trei mii de ani evreii o numeau Ereț Israel, în toate cărțile lor sfinte – acelea pe care creștinii le-au preluat ca fiind și ale lor, acelea pe care musulmanii, le recunosc ca fiind de origine divină, inspirate de același Dumnezeu căruia și ei se supun– este acel unic locușor de 25000 de kmp de pe întinsul Pământ, pe care evreii îl pot revendica drept patria lor.

Acest drept fundamental le-a fost refuzat acum 75 de ani și continuă să le fie refuzat cu diferite subterfugii și astăzi. În 25 septembrie 1939 cabinetul britanic a decis că fiind război nu poate accepta imigrația unor (foști) cetățeni ai unor state (Germania și Austria) cu care Marea Britanie se află în stare de război! Guvernul italian (fascist:), care încă era guvernul unei țări neutre, a propus Ministerului de Externe (Foreign Office) să permită îmbarcarea spre Palestina, din porturi italiene, a refugiaților evrei din Germania și Austria. Foreign Office a refuzat! În ciuda acestor atitudini, David Ben Gurion, liderul celor circa jumătate de milion de evrei din Ereț Israel, le-a spus acestora ”Noi vom lupta alături de englezi contra germanilor ca și cum nu ar exista Cartea Albă și vom lupta împotriva Cărții Albe ca și cum nu ar fi război”. Evreii care au emigrat în Israel după primul și al doilea război mondial au fost în cea mai mare proporție, refugiați. Adică  persoane care părăsesc țara  de origine din cauza persecuțiilor (sau a temerilor rezonabile) etnice, rasiale, religioase, politice. Refugiați din Europa ocupată de Germania nazistă sau sateliții ei, refugiați din regimurile dictatoriale comuniste, refugiați din țările arabe. A defăima israelienii etichetându-i drept ” colonialiști”,  ”imperialiști”, ”uzurpatori”, ”asupritori” și altele asemenea este  dovada ignorării realităților istorice.  Cel mai mare marele merit al  milioanelor de refugiați evrei – care și-au regăsit și și-au refăcut patria, luptând cu natura de cele mai multe ori potrivnică, cu ostilitatea de neînțeles a   (unor lideri ai) arabilor localnici,cărora le-a facilitat accesul la modernitate, servicii publice de nivel occidental și o organizare socială mai eficientă și mai dreaptă cu inerția socială inevitabilă unei societăți cu concepte și rutine atât de diverse, armonizând un melanj cultural aproape de a fi oglinda lumii întregi – este faptul că nu sau lăsat copleșiți de niciun obstacol oricât să fi părut de netrecut. Marele merit al milioanelor de evrei refugiați sau haluțimi, sabri sau olimi este că pot afirma fără modestie că tot ceea ce au realizat, această țară impresionantă care este Israelul s-a făcut în cea mai parte prin ”efortul propriu” al poporului evreu.

Oare nu ar fi mai eficient dacă toți cei care vor să distrugă Statul Israel să-l folosească drept un exemplu și să-l ”plagieze” ?