Aşa cum se întrevedea în ultimele săptămâni, negocierile de la Viena dintre Teheran şi cele cinci ţări membre permanente ale Consiliului de Securitate (SUA; Marea Britanie, Rusia, Franţa, China) plus Germania au eşuat, părţile nereuşind să cadă la un acord. Dat fiind importanţa acestor convorbiri, s-a decis prelungirea, pentru a doua oară, a deadline-ului, cu încă şapte luni, în speranţa că până în vară se va ajunge la un compromis rezonabil. Două mari mize sunt puse faţă în faţă – pe de o parte oprirea programului de înarmare nucleară a Iranului, pe de altă parte – ridicarea sancţiunilor economice internaţionale

Aşa cum se întrevedea în ultimele săptămâni, negocierile de la Viena dintre Teheran şi cele cinci ţări membre permanente ale Consiliului de Securitate (SUA; Marea Britanie, Rusia, Franţa, China) plus Germania au eşuat, părţile nereuşind să cadă la un acord. Dat fiind importanţa acestor convorbiri, s-a decis prelungirea, pentru a doua oară, a deadline-ului, cu încă şapte luni, în speranţa că până în vară se va ajunge la un compromis rezonabil.

Secretarul de stat John Kerry şi ministrul iranian de externe Mohammad Javad Zarif

Două mari mize sunt puse faţă în faţă – pe  de o parte oprirea programului de înarmare nucleară a Iranului, respectiv a strădaniilor acestuia de a dispune de tehnologie adecvată pentru a putea fabrica arma nucleară, pe de altă parte – ridicarea  sancţiunilor economice internaţionale impuse Teheranului care de ani de zile afectează dezvoltarea ţării  şi provoacă nemulţumirea populaţiei. Deşi ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat înaintea expirării termenului că s-au înregistrat progrese substanţiale, că s-ar fi ajuns la un fel de acord-cadru, situaţia nu pare să fie aşa, altfel preşedintele Obama, care a făcut din acest acord un scop al celui de-al doilea său mandat, nu ar fi acceptat întreruperea convorbirilor. Washingtonul  ar dori făţiş includerea Iranului în coaliţia antiISISm dar  este conştient că până când nu se încheie acordul, un parteneriat deplin cu Teheranul nu poate exista, chiar dacă Iranul este implicat de-acum în războiul împotriva Statului Islamic, sprijinind şi antrenând luptătorii peşmerga. Eşecul negocierilor înseamnă, după aprecierea analiştilor, că Iranul nu vrea să renunţe la părţi esenţiale ale programului său nuclear, respectiv la numărul centrifugelor şi, potrivit reprezentanţilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) care de altfel nu sunt părţi ale procesului, nu a permis controlul AIEA la unele departamente de producţie, suspectate că acolo s-ar produce componente necesare încărcăturii nucleare.

Negocieri la Viena

Este bine sau nu să se întrerupă negocierile? Părerile sunt împărţite. Israelul  – care se pronunţă împotriva oricăror concesii şi care consideră că singura soluţie viabilă ar fi dezarmarea completă a Iranului – şi,  probabil, Arabia Saudită şi alte ţări din Golf consideră că orice răgaz este binevenit dacă va duce la impunerea unor condiţii stricte pentru Teheran. Premierul Netanyahu a spus de mai multe ori că decât un acord prost, mai bine nici unul.

Membrii Congresului SUA, acum în majoritate republicani care au adoptat o poziţie critică faţă de demersurile preşedintelui Obama, sunt mulţumiţi deoarece se temeau ca actualul proiect de acord să nu fie prea concesiv, iar acum  mai există o perioadă de timp în care să poată impune condiţii severe. Cei care cred că nu este bine susţin că ar fi posibil ca Teheranul, văzând că nu reuşeşte să scape de sancţiuni, să-şi înăsprească poziţia şi să ajungă din nou pe prim plan clasa politică retrogradă, conservatoare, antioccidentală. Deocamdată, pentru „consumul intern” Iranul a declarat întreruperea drept o mare victorie deoarece nu a cedat în faţa Occidentului şi centrifugele continuă să funcţioneze. De fapt este o tactică pentru a nu recunoaşte că nu a reuşit să amăgească pe cei şase. Amânarea nu le convine nici unor grupuri de interese occidentale care ar dori reluarea relaţiilor economice şi comerciale cu Iranul. Mulţi se uită cu jind la Rusia sau China care încheie afaceri de milioane şi milioane de dolari cu Teheranul, în timp ce ei stau pe tuşă. De acum, în multe ţări sunt pregătite echipe de negociatori care, în clipa în care se va da unda verde, să revină în Iran, o piaţă extraordinară de desfacere.

S-ar putea pune întrebarea, de ce această împotrivire cvasigenerală  faţă de posibilitatea ca Iranul să adere la clubul nuclear unde, în afara membrilor „clasici” au mai intrat doi outsideri: India şi Pakistanul (Israelul nu a recunoscut niciodată că ar poseda armă nucleară). Cu toate că şi-au manifestat nemulţumirea, Statele Unite au sancţionat doar formal, cu „blândeţe” cele  două ţări  şi cazul lor nu s-a transformat într-o chestiune internaţională.

Dacă în cazul Indiei şi Pakistanului este vorba de un conflict local,  cele două ţări ameninţându-se reciproc cu arma nucleară (tactica descurajării nucleare), Teheranul are cu totul alte ambiţii. El doreşte să devină prima putere regională, să-şi impună suveranitatea asupra unor zone discutabile, iar din punct de vedere ideologic, pe termen scurt să asigure supremaţia islamismului şiit faţă de cel sunit, iar pe termen lung chiar extinderea acestei ideologii în lume, chiar prin mijloace teroriste. Ca şi ISIS, nici Iranul nu-i vede cu ochi buni pe „necredincioşi”, fie evrei, fie creştini şi nu va pregeta, afirmă unii analişti, ca la un moment dat să înceapă un război împotriva Occidentului. De-acum Iranul dispune de arme extrem de sofisticate, de rachete cu rază medie şi lungă de acţiune. Nu-i lipseşte decât încărcătura nucleară. De aceea este nevoie de un acord solid care să împiedice realizarea acestui „vis de mărire” a Teheranului şi de aceea lumea ar trebui să ţină seama de avertismentele de Cassandră ale lui Benjamin Netanyahu. şi să sperăm că, spre deosebire de prezicătoarea din Troia, premierul israelian va şi fi ascultat.