Faptul că în Norvegia nu se scandează în mod la fel de deschis, ca de exemplu în Ungaria, apeluri la izgonirea evreilor şi la desăvârşirea operei lui Hitler, nu înseamnă că rasismul norvegian este mai puţin înfricoşător. Explicaţia diferenţei dintre nuanţe trebuie căutată mai curând în felul de exprimare al părerilor, în tonul transmiterii ideilor. Nu trebuie, deci, să ne şocheze ritmul rapid în care Norvegia este pe cale să devină prima ţară fără de evrei în Europa occidentală, ultimii opt sute şi ceva de membri ai comunităţii locale aflându-se în faza pregătirii valizelor, fiind „stimulaţi” şi de manifestările de ură, tot mai frecvente, ale vecinilor musulmani.
Citând parcă din ,,Mein Kampf”, 19% dintre cetăţenii Norvegiei participanţi la anchetă recent efectuată, au declarat că “evreii lumii duc o ferventă activitate în scopul de a-şi promova propriile interese pe scena mondială”, iar 26% dintre cei întrebaţi au afirmat că “evreii se cred superiori altor popoare”. Un sfert dintre intervievaţi au fost de părere că ,,evreii exploatează existenţa Holocaustului”, în timp ce 13 % i-au considerat pe evrei ,,vinovaţi de propria lor persecuţie, meritându-şi soarta”.
Faptul că în Norvegia nu se scandează în mod la fel de deschis, ca de exemplu în Ungaria, apeluri la izgonirea evreilor şi la desăvârşirea operei lui Hitler, nu înseamnă că rasismul norvegian este mai puţin înfricoşător. Explicaţia diferenţei dintre nuanţe trebuie căutată mai curând în felul de exprimare al părerilor, în tonul transmiterii ideilor.
Nu trebuie deci să ne şocheze ritmul rapid în care Norvegia este pe cale să devină prima ţară fără de evrei în Europa occidentală, ultimii opt sute şi ceva de membri ai comunităţii locale aflându-se în faza pregătirii valizelor, fiind „stimulaţi” şi de manifestările tot mai frecvente de ură ale vecinilor musulmani.
În ciuda elogiilor, probabil binemeritate, pe care norvegienii le închină eroilor rezistenţei anti-naziste în anii Celui de al doilea Război Mondial, ocrotirea evreilor din Norvegia ocupată nu figurează printre ţelurile partizanilor acelei perioade (dar nici printre obiectivele conducătorilor politici de astăzi şi ale activiştilor de tot felul, în ciuda cifrelor alarmante din statistici).
Răspunsul la întrebarea ”De ce oare?” pare să-l caute şi Marte Michelet, autoarea lucrării ”Den storste forbrytelse”, titlu pe care l-aş traduce ”Cea mai gravă dintre crime”, o carte pe care criticii o consideră ”bazată pe realitate” şi ”plină de tensiune,asemenea unui thriller”.
În momentul invaziei numărul evreilor ”norvegieni” era relativ modest. În jur de 1.100 dintre ei reuşiseră să se refugieze la timp în ţara vecină, Suedia. Cele 765 de suflete rămase au fost adunaţi fără dificultăţi deosebite şi îmbarcaţi pe două nave care au părăsit portul Oslo cu destinaţia Polonia, ocupată de nemţi mai devreme. Printre pasageri se afla şi Benzel Braude, cu soţia Sara şi cei doi fii ai familiei. Perechea locuia la Oslo, unde îşi găsise adăpost la începutul secolului, ducând un trai modest, din venitul pe care îl asigura măcelăria caşer pe care reuşiseră cu greu să o deschidă. Fugiseră din ghearele pogromurilor lituaniene, asemenea mulţimii de oropsiţi din regiune.
Povestea familiei Braude se desfăşoară în paralel cu cea a nazistului Stian Bech, un tânăr născut într-o familie de norvegieni înstăriţi, atlet talentat şi pasionat de chimie. La vârsta de 21 de ani, tatăl său îl surprinde furând, după care Stian este alungat din casa părintească, găsindu-şi consolarea în sânul mişcării naziste şi devenind unul dintre cei mai violenţi călăi nazişti ai Gestapo-ului local.
Singurul supravieţuitor din familia Braude este cel de al treilea fiu, boxer, deţinut în momentul deportării într-o închisoare din Oslo. Fraţii şi părinţii săi nu s-au mai întors de la Auschwitz.
Marte Michelet
Marte Michelet – spre deosebire de mulţi scriitori scandinavi, reprezentanţi ai generaţiilor de după război – nu încearcă să înfrumuseţeze adevărul legat de rolul pe care populaţia civilă l-a avut în deportarea evreilor, dezvăluind legătura dintre antisemitismul multor norvegieni şi cel din restul ţărilor Europei. Volumul recent publicat se bazează pe documente istorice, adevăruri de netăgăduit, textul fiind impregnat de sinceritate şi sete de adevăr, caracteristici care, în mod normal, ar trebui să contribuie la trezirea conştiinţei cititorilor. Să îndrăznim oare să sperăm că aşa va fi?
