Ura e oarbă, oarbă şi ilogică. Ura e cel mai inutil sau chiar cel mai periculos sentiment uman. Inutil pentru că în imensa majoritate a cazurilor ea nu duce la nimic bun. Periculos, pentru că produce foarte des un efect contrar, creând indescriptibile daune celui mânat de ură. Mii sau de palestinieni tineri, în mare parte educaţi, devotaţi cauzei poporului lor,  au fost sacrificaţi în aceşti ultimi zeci de ani pe altarul neproductiv şi devastator al teroarei. Nu, eu nu cred în perfecta inocenţă a părţii israeliene… Nu, eu nu cred (sau nu mai cred, şi de mult) că totul în viaţă se reduce la ori alb ori negru, şi de fapt sunt posesorul teoriei împărţită cu mulţi alţii, după care adevărul e pe undeva la mijloc şi că ceea ce domină şi predomină în viaţă e culoarea cenuşie.

Sunt departe de a fi specialist în psihologia terorii, dar orice gând ce-mi trece prin cap încerc să-l  analizez sub o formă logică, aşa cum m-a învăţat viaţa şi profesiunea. De aceea s-ar putea ca tot ce urmează să fie greşit sau superficial sau să se bucure de amândouă epitetele. Dar tragedia de la Ierusalim, atacul terorist împotriva unor enoriaşi evrei în timpul rugăciunii de dimineaţă nu-mi dă pace şi mă face să mă simt obligat să pun pe hârtie gânduri care altminteri ar fi rămas nearanjate, ascunse undeva în subconştientul meu, şi doar aşteptând o ocazie potvitiă pentru a ieşi la iveală.

Deci să începem cu începutul.

Teroarea n-a rezolvat niciodată problemele fundamentale ale unui conflict, dar a reuşit mai întotdeauna să producă disperare, panică şi …teroare, în rândurile populaţiei afectate. Acest scop nu a fost niciodată enunţat ca atare de niciun grup terorist, ci propaganda şi justificarea organizaţiilor terorirste s-a referit mai tot timpul la daunele provocate inamicului, uciderea duşmanului, reducerea capacităţii sale de a reacţiona şi afectarea posibilităţii sale de a ataca, prin faptul că trupele regulate, în loc să se pregătească pentru următoarea conflagraţie vor fi obligate să-şi îndrepte eforturile în alte direcţii.

Ultimul lucru pe care şi l-ar dori teroristul e efectul bumerang, o situaţie în care rezultatul atacului să se întoarcă împotriva sa sau să afecteze în mod negativ propriile sale ţeluri.

Cu alte cuvinte, şi teroristul, sau mai bine zis, în mod special teroristul, posedă – cel puţin teoretic – un înalt grad de logică, care îi dirijează acţiunile şi îi permite construirea unei agende care să-i fie folositoare lui şi numai lui.

Toate gândurile de mai sus devin inutile, dacă nu stupide, în momentul în care analizezi recentul atac terorist de la Ierusalim.

Să recapitulăm foarte pe scurt, cele întâmplate ieri. Doi tineri arabi, din Ierusalimul de răsărit, înarmaţi cu cuţite, topoare şi un pistol, au intrat în sinagoga dintr-unul din cartierele evreieşti ale capitalei şi au ucis patru enoriaşi, iar la urmă au reuşit să împuşte mortal un poliţist druz, adică arab.

Cei patru evrei ucişi erau toţi cu mult după vârsta propice serviciului militar. Ba mai mult, se pare că nici unul din ei nu a efectuat vreun stagiu militar din momentul în care au emigrat în Israel, trei din ei din Statele Unite şi al patrulea din Anglia. Experienţa lor militară, a fiecăruia în parte şi a tuturora împreună, era nulă şi neavenită. În schimb experienţa lor paternală era foarte dezvoltată!! Cei patru au lăsat în urmă nu mai puţin de 23 fii şi fiice şi un mare număr de nepoţi! Al 24 lea proaspăt orfan e fetiţa poliţistului druz.

Şi acum voi încerca să analizez cu umilele mele puteri, rezultatul atacului de ieri, văzute prin prizma populaţiei căreia îi aparţin cei doi terorişti.

Să încep cu simplul fapt că cei doi au fost lichidaţi pe loc de un ofiţer de poliţie eficace şi îndrăzneţ. Prin urmare, societatea arabă israeliană a pierdut ieri doi tineri energetici, motivaţi ideologic, care ar fi putut într-un viitor nu prea îndepărtat să participe la procesul de reconstrucţie a unei situaţii care azi lasă enorm de dorit, prin faptul că această societate e lipsită de lideri capabili să lupte cu nu cu arma în mână, ci cu armele inteligenţei caracteristice acestei grupări etnice şi în felul acesta să îmbunătăţească situaţia populaţiei din care provin. În plus, familiile celor doi vor fi foarte în curând evacuate şi cele două case vor fi distruse până la temelii. În cazul în care aceste familii se bucurau până azi de ajutorul social oferit de guvernul israelian (alocaţii de copii, reduceri de taxe, etc), aceste privilegii vor înceta foarte curând, lăsând cele două familii (de fapt una singură pentru că cei doi terorişti erau rude) într-o situaţie financiară mai mult decât precară.

Dar şi colectivitatea etnică din care au ieşit cei doi terorişti va fi afectată profund într-un viitor foarte apropiat. Libertatea de circulaţie a locuitorilor Ierusalimului de răsărit va fi limitată, fiecare intrare şi ieşire din cartier controlată.

În plus, faptul că unul din cei doi fusese salariat al unui magazin în cartierul sinagogii atacate, are ca efect imediat reducerea drastică a numărului de arabi angajaţi în Ierusalimul evreiesc, deci augmentarea procentului de şomaj şi aşa de-ajuns de ridicat.

Pe plan internaţional, reacţia produsă de acest ultim atac e mai mult decât previzibilă. Guvernul american, care s-a dovedit din totdeauna extrem de sensibil la orice ataac terorist împotriva cetăţenilor săi, a reacţionat în mod violent la uciderea celor trei evrei israelieni care însă posedă şi cetăţenie americană. E de aşteptat ca într-un viitor nu prea îndepărtat să se creeze (ca în trecut) o situaţie judiciară care să permită americanilor să tragă la răspundere, penală şi financiară, pe cei care vor fi dovediţi responsabili pentru îndoctrinarea şi trimiterea la acţiune a celor doi.

Pe de altă parte, guvernele europene, aflate în momentul de faţă într-un proces de recunoaştere de jure a entităţii palestiniene, se vor simţi (cel puţin unele) nevoite să reducă ritmul acţiunilor favorabile viitorului stat palestinian, pentru simplul motiv că recenta acţiune teroristă  transformă  eterna victimă (în ochii opiniei publice internaţionale) în acuzat, fiind obligat să justifice crime foarte greu de explicat.

Iată, foarte pe scurt, implicaţiile imediate şi pe termen mai lung, ale crimelor înfăptuite ieri.

Ah, am uitat un amănunt important şi e cazul să-mi cer scuze. În virtutea credinţei islamice (sau cel puţin a propăvăduirilor din moscheele din Ierusalim şi Gaza), pe fiecare din cei doi tineri îi aşteaptă în rai nu mai puţin de 72 (şaptezeci şi două) virgine , gata să-şi sacrifice castitatea pentru a compensa cu vârf şi îndesat (în adevăratul înţeles al expresiei!!) enormul sacrificiu soldat cu violenta moarte în pragul sinagogii.

Ura e oarbă, oarbă şi ilogică. Ura e cel mai inutil sau chiar cel mai periculos sentiment uman. Inutil pentru că în imensa majoritate a cazurilor ea nu duce la nimic bun. Periculos, pentru că , aşa cum scriam mai sus, ea produce foarte des un efect contrar, creând indescriptibile daune celui mânat de ură, daune cu mult mai grave şi mai usturătoare decât distrugerea provocată de mânia oarbă.

Mii sau chiar zeci de mii de palestinieni tineri, în mare parte educaţi, devotaţi cauzei poporului lor, plini de iniţiativă şi curaj, au fost sacrificaţi în aceşti ultimi zeci de ani pe altarul neproductiv şi devastator al teroarei.

Nu, eu nu cred în perfecta inocenţă a părţii israeliene. Nu, eu nu cred (sau nu mai cred, şi de mult) că totul în viaţă se reduce la ori alb ori negru, şi de fapt sunt posesorul teoriei împărţită cu mulţi alţii, după care adevărul e pe undeva la mijloc şi că ceea ce domină şi predomină în viaţă e culoarea cenuşie.

Dar nu m-am  putut împiedica să rumeg, în felul meu, cele întâmplate ieri la Ierusalim şi să-mi aranjez gândurile sub o formă logică, lipsită de sentimentul de furie ce ar trebui să reprezinte efectul tragediei de ieri.

Ce n-aş da să pot traduce aceste rânduri în arabă şi să primesc un răspuns cel puţin la fel de logic din partea cealaltă. Dar n-am deloc şanse în această direcţie. Eu am ajuns în Israel prea târziu pentru a-mi însuşi cea de a doua limbă oficială a acestei ţări (deabia am dovedit-o pe prima!) şi nici nu cred că există cineva prin împrejurimile mele, care să aparţină minorităţii cu care împărţim viaţa şi uneori moartea, şi care să aibă curajul să analizeze ca mine, “la rece” situaţia creată prin atacul terorist de ieri. Nu de altceva, dar istoria dovedeşte că arabii păstrează din totdeauna suficient de multe cartuşe şi pentru  aceia dintre ai lor care încearcă să înlocuiască ura prin logică.