Nu citisem nimic de Patrick Modiano înainte să i se fi decernat Premiul Nobel pentru literatură. A doua zi după anunţarea alegerii sale printre laureaţii Nobel, am intrat prin librării să caut ceva scris de el. Abia la al treilea magazin de cărţi am găsit un singur titlu: Dora Bruder. Cărţulia de nici 100 de pagini este rezultatul demersului de a reconstitui soarta unei adolescente de origine evreiască, dispărută de acasă, al cărei nume – Dora Bruder – fusese menţionat într-un comunicat al poliţiei, în Parisul aflat sub Ocupaţie.
Patrick Modiano prin Paris
Patrick Modiano ne călăuzeşte prin Parisul de azi, în căutarea urmelor Parisului din anii 1941 – 1944; parcurgem itinerarul creionat pe baza unui colaj de informaţii – adunate cu truda mai multor ani de cercetări – din arhivele poliţiei, evidenţei populaţiei, direcţiei pentru penitenciare, siguranţei statului, inspectoratului şcolar, etc. Căutând-o pe Dora Bruder, descoperim destinul populaţiei evreieşti pariziene din timpul Ocupaţiei, prigonită, hăituită, capturată şi în final deportată în diverse lagăre din Franţa şi apoi la staţia terminus: Auschwitz…
Prima carte a lui Patrick Modiano care-mi căzuse în mână m-a epuizat şi m-a captivat, deopotrivă. Umblam ca o lunatică pe străzile Parisului, mă opream în pieţe şi scuaruri necunoscute, intram în case cenuşii, urcam pe scări înguste având ca destinaţie apartamente ostile, cu crâmpeie de amintiri pitite în ungherele cele mai obscure. Urmărind cu obstinaţie eventualele cărări parcurse de adolescenta fugară, cartea documentează riguros absenţa ei, restituind amintirea Dorei Bruder, oraşului din care a fusese smulsă fiinţa ei fragilă.
Dora Bruder, cartea – pe care am citit-o cu sufletul la gură, cu efort, cu speranţă şi deznădejde – mi-a stârnit interesul pentru celelalte scrieri ale lui Patrick Modiano, care apar pe piaţă într-un ritm alert, dictat şi de previzibilul interes al cititorilor pentru cel mai recent laureat al Nobelului pentru literatură.
Am citit Micuţa Bijou, Strada dughenelor întunecoase şi m-aşteaptă pe noptieră Bulevardele de centură şi Călătorie de nuntă.
Îl însoţesc pe Patrick Modiano pe străzile, bulevardele, scuarurile şi fundăturile Parisului mohorât din vremuri tulburi, în seri înnegurate sau agresate de reclamele orbitoare, în amiezi toride şi amurguri cu pale de parfumuri care par a trezi amintiri. Poposesc în pieţe, cafenele şi bistrouri purtătoare ale amprentelor de demult, în apartamente cu mobilier desperecheat şi oglinzi cu ape misterioase. Cercetăm înfriguraţi conţinutul cutiilor de tablă cu scrisori şi fotografii îngălbenite, încredinţate de persoane bizare. Desluşim siluete, ciulim urechile după frânturi de cuvinte, descifrăm cioburi de poveşti, străduindu-ne să reconstituim şi să restituim scene din viaţa celor dispăruţi, pierduţi, uitaţi, aneantizaţi…
Împărtăşesc nesiguranţa, suspiciunea şi teama personajelor dezrădăcinate care nu ajung niciodată la limanul căutărilor, ci doar risipesc puţin negura incertitudinii, pentru a-şi decupa propria existenţă.
Prin ce m-au cucerit cărţile lui Patrick Modiano, citite în traducere (destul de stângace pe alocuri, făcută probabil în grabă, de mai mulţi autori)? Prin faptul că mă simt înrudită cu personajele sale, în această strădanie de a salva, a recupera, a păstra, a purta, a împărtăşi măcar câteva secvenţe din vieţile frânte, retezate, curmate ale rudelor mele – deportate şi ucise la Auschwitz – rămase în amintirile părinţilor şi prietenilor mei, păstrate de cele câteva fotografii, scrisori şi obiecte salvate ca prin miracol, de urgia nimicirii totale…Pentru a mă regăsi pe mine însămi.
