Ceea ce am văzut în oraş nu e deloc o himeră. Atmosfera întâlnită era cea adevărată. Oamenii nu numai că păreau, dar chiar erau relaxaţi, preocupaţi de gânduri şi proiecte similare, dacă nu identice, cu cele ale oricărui locuitor al unei urbe civilizate, beneficiara unei opulenţe dobândită cu greu, dar existentă şi vizibilă la tot pasul. Femei, copii, bătrâni, tineri, bărbaţi, având sentimentul clar că viaţa merge înainte şi merită a fi trăită. Dar pe de altă parte era evidentă noţiunea extrem de clară, chiar apăsătoare, a unei existenţe plasate pe un vulcan…
Deunăzi mi-am găsit timp să umblu prin urbea cea mai apropiată de micul “sătucul” în care îmi fac veacul de aproape 30 ani, în sudul însorit şi torid al Israelului.
Nu, nu mi-am schimbat tabieturile şi nu m-am apucat de hoinăreală, aşa deodată, ci am acumulat o mulţime de treburi mărunte, care toate îşi găseau rezolvarea într-un perimetru urban relativ restrâns, printre străzi vechi şi pieţe comerciale populate de magazine de tot felul.
După câteva zile de nori şi chiar ploaie, fenomen relativ rar pentru această parte a ţării, soarele şi-a făcut pur şi simplu de cap încălzind la propriu, dar şi la figurat, atmosfera. În locul trecătorilor zgribuliţi şi al umbrelelor înălţate spre cer de rafalele de vânt capricios şi duşmănos, am întâlnit figuri joviale, relaxate, preocupate doar de găsirea modalităţilor celor mai potrivite de a cheltui surplusul de buget încă existent la sfârşit de lună, sau de a augmenta, sub o formă eficace şi nu prea exagerată, deficitul contului bancar.
Nu mă grăbeam, dar deloc, aşa că mi-am permis câteva momente de mers agale, aparent fără ţintă, şi asta doar cu scopul de a analiza pentru câteva clipe, cu ochii mei de psiholog amator, pe cei cu care împărţeam, temporar, teritoriul amintit. În mod special încercam să găsesc o legătură firească între peisajul urban de care aminteam şi cel uman care mă înconjura.
Şi l-am găsit! Amestecul de figuri, caracteristic sudului Israelului, părea extrem de bine reprezentat în acea dimineaţă însorită: femei cu copii mici în magazine de îmbrăcăminte, tineri soldaţi aflaţi probabil înaintea momentului înapoierii la baza militară şi folosind câteva clipe libere pentru desfătarea ochiului şi satisfacţia papilelor gustative dornice de ceva care să nu semene cu mâncarea cazonă, bărbaţi beduini în căutare de chilipiruri, dar şi femei beduine, cu sau fără copii, elegant îmbrăcate, poşeta asortată la pantofii de aceiaşi nuanţă, cu fuste până la pământ şi părul acoperit de o basma în ton, totul cu un şic demn de a fi luat în seamă.
Pe scurt, o atmosferă pastorală, asemnătoare cu orice alta, în oricare alt loc civilizat de pe globul pământesc, un oraş pulsând de viaţă, beneficiend de o populaţie pestriţă, trăind în plină armonie, preocupări citadine, indivizi relaxaţi şi doritori de viaţă bună şi tihnită ca peste tot în lume.
M-am felicitat pentru ideea de a intra într-un aşa numit coffee shop, de fapt un fel de cafenea-restaurant, care servea pe lângă multe altele şi un mic dejun bogat, la un preţ realmente acceptabil. De ce m-am bucurat ?! Pentru că cele văzute acolo doar au completat imaginea pe care o reţinusem din scurta mea vânzoleală prin prejur: cupluri de tineri, mame cu copii, o masă sau două ocupate de pensionari dornici de o cafea cu prăjitură, şi într-un colţ un mic grup de tineri şi tinere, vreo cinci la număr, în jurul unei mese îndesate cu cafea şi hârtii de tot felul, un fel de businees breakfast, pentru că era clar că era vorba de o întâlnire de afaceri.
Dar după ce m-am lăsat dus de gânduri, unul mai roz decât celălalt, mi-am băgat imediat minţile în cap şi cu un succint efort m-am reîntors la ceeace de fapt e adevărata realitate.
“Te îmbeţi cu apă rece”, mi-am spus, cu un evident ton de reproş. “Ce baţi capul încercând să vezi nişte imagini inexistente, distorsionate în mod evident de patologica ta mentalitate de individ optimist, care întodeauna vede jumătatea plină a paharului aproape gol?! Unde e atmosfera pastorală pe care ţi-o închipui?! Tu uiţi ce a fost ieri şi alaltăieri?!”
Alaltăieri? Ah, alaltăieri s-au petrecut lucruri groaznice în nordul ţării. Teroriştii libanezi au atacat un convoi militar şi au ucis doi soldaţi, unul din ei lăsând în urmă un copil de vreo 2 ani şi o soţie însărcinată, iar al doilea o logodnică în aşteparea formalităţilor de căsătorie. Nemaivorbind de cele două perechi de părinţi cărora viaţa le-a jucat renghiul şi i-a transformat în câteva clipe în indivizi irevocabil loviţi de o soartă cumplită.
Şi ieri, ieri ce s-a mai întâplat?! Ah, da, ieri noaptea, la doar câţiva zeci de kilometri depărtare de superba piaţă comercială unde visam eu cu ochii deschişi, o patrulă israeliană a prins doi terorişti din Gaza, intraţi în plină noapte pe teritoriul nu al lor, înarmaţi cu grenade şi cuţite, nelăsând nimănui nici cea mai mică speranţă că de fapt aveau de gând să facă shopping într-un orăşel din vecinătatea graniţei.
Şi atunci te întrebi, şi pe bună dreptate: ceea ce ai văzut pe stradă era de fapt un fel de fata morgana, o iluzie optico-psihologică, un produs al imaginaţiei unui individ care nu mai ştie să deosebească panica de liniştea sufletească, stresul de relaxare şi preocupările anodine de cumplita grijă pentru ziua de mâine?
M-am întors acasă, rumegând cele văzute, dar mai ales cele gândite. M-am aşezat în salon (cuvântul ebraic pentru sufragerie) pe fotoliul meu preferat, am deschis radioul la postul de muzică clasică , în surdină, aşa ca să nu fiu deranjat de zgomote care să mă împiedice să gândesc şi mi-am pus ideile în ordine, în mod didactic, exact aşa cum făceam de sute sau poate de mii de ori, când mă întorceam acasă după o zi întreagă de luptă împotriva cumplitei soarte a unui pacient grav, lăsat în secţie în grija personalului de noapte.
Deci , mi-am zis , să recapitulăm. Ceea ce am văzut în oraş nu e deloc o himeră. Atmosfera întâlnită era cea adevărată. Oamenii nu numai că păreau, dar chiar erau relaxaţi, preocupaţi de gânduri şi proiecte similare, dacă nu identice, cu cele ale oricărui locuitor al unei urbe civilizate, beneficiara unei opulenţe dobândită cu greu , dar existentă şi vizibilă la tot pasul. Femei, copii, bătrâni, tineri, bărbaţi, nimic special, doar o mulţime de indivizi trăindu-şi viaţa de toate zilele, cu multe lucruri bune şi mai puţin bune, sau chiar rele, dar cu sentimentul clar că viaţa merge înainte şi merită a fi trăită.
Dar pe de altă parte era evidentă noţiunea extrem de clară, chiar apăsătoare, a unei existenţe plasate pe un vulcan, sau cum se exprima un cunoscut politician israelian, o viaţă petrecută într-o vilă construită în junglă.
Cu alte cuvinte, compatrioţii mei, vecinii mei de stradă sau de oraş sau de regiune, sunt capabili să se desprindă cu regularitate de apăsătoarea atmosferă care-i înconjoară şi să-şi construiască viaţa de zi cu zi după nişte tipicuri ultracunoscute şi ultrafolosite în toată lumea. Ei, mai toţi, ştiu să participe la suferinţa celui aproape, ştiu să compătimească, ştiu să găsească cuvintele şi gesturile necesare pentru a condola, dar în acelaş timp sunt capabili să-şi trăiască viaţa aceasta, într-o realitate foarte greu de înţeles pentru cineva care nu trăieşte aici.
De aici întrebarea care mi se pune cu regularitate de prieteni şi cunoscuţi care trăiesc în afara graniţelor Israelului: cum poţi trăi în această atmosferă, de teroare amestecată cu nesiguranţa nu numai a propriei tale existenţe ci şi a ţării şi poporului din care faci parte?!
Trebuie să recunosc că un răspuns la această întrebare, răspuns care să ocolească formule de convenienţă şi fraze şablon, e greu de găsit. De fapt singura reacţie la o asemenea întrebare ar trebui să fie : vino aici, trăieşti cu mine, şi atunci ai să înţelegi totul.
Departe de mine gândul de a căuta şi găsi vinovaţi pentru această situaţie, cu totul specială, în care trăiesc oamenii aici, alături de mine. Ba mai mult, eu nici nu încerc să găsesc soluţii pentru rezolvarea problemelor grave care preocupă opinia publică israeliană. Există în ebraică un cuvânt care spune tot : katonti. În traducere liberă: sunt prea mic şi neînsemnat ca să mă aventurez în găsirea de soluţii acolo unde alţii, mai experimentaţi, mai inteligenţi şi mai vechi decât mine pe acest pământ, au eşuat dealungul ultimului secol.
Ceea ce am vrut să pun “pe hârtie” e doar o palidă descriere a acestui paradox, existent şi inexplicabil, al unei dualităţi de comportare şi de mentalitate.
Inexplicabil?! De fapt nu, totul e clar, iar neînţelegerea situaţiei e apanjul străinului, celui care ştie foarte puţin despre tine şi viaţa pe care o duci, care te vizitează pentru un x număr de zile şi apoi se întoarce la el acasă.
Pentru mine, şi pentru enorm de mulţi alţii ca mine, totul e explicabil. Realitatea descrisă mai sus face parte din sistemul de rezistenţă a acestui popor, aciuit aici din toate părţile lumii , şi convins ca nu există o altă cale decat a se imuniza împotriva vicsitudinilor soartei şi de a-şi vedea de treabă. Nu poţi da tot timpul vina pe strămoşii tăi care nu şi-au făcut lecţiile inainte de a hotărî unde să se aşeze, într-o perioadă în care , cred, alternativele nu lipseau. Se spune că Mozes s-a ferit timp de 40 ani să se oprească într-un loc în care mirosea urât, adică a petrol, şi iată rezultatul!
Omul are dreptul să fie fatalist, şi dacă i-a fost dat să aibă asemenea vecini, o asemenea climă şi un asemenea relief, singura soluţie e să gasească…soluţii, în loc să-şi ia picioarele la plimbare şi să pribegească din nou.
Singura compensaţie care poate fi găsită în toată această tevatură complicată şi nefastă e noţiunea de inedit, faptul de necontestat că poporul acesta, reaşezat în vechiul Canaan, e unic în istorie, imposibil de copiat, deşi foarte greu de înţeles. Unii ar spune că e vorba de o consolare foarte puţin valoroasă, iar eu nu pot decât să fiu de acord cu ei. Dar vorba unuia, decedat de demult şi a cărui memorie o stimez în mod deosebit: noi suntem aici ca să rămânem.
