De curând, Unchiul meu, fratele Tatii, a primit o înaltă decoraţie conferită de preşedintele României, Klaus Johannis: Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler …”în semn de profund respect pentru suferințele îndurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, dorind a păstra vie memoria Holocaustului — o tragedie pe care omenirea nu trebuie să o mai cunoască.”
În timp ce asistam la ceremonia de decorare, găzduită de Palatul Prefecturii Cluj – unchiul meu nefiind prezent, în miezul iernii, la festivitatea de la Preşedinţia României – mă gândeam cât de potrivit este titlul acestei decoraţii care – dincolo de semnificaţia directă de omagiere a unui supravieţuitor al Holocaustului – relevă un tâlc comun al celor reveniţi, miraculos, de pe tărâmul exterminării: acela de a servi credincios societatea, ţara în care trăiesc, de a lucra temeinic şi a lăsa în urmă roadele acestei munci.

Toţi supravieţuitorii pe care i-am cunoscut – fie că erau medici, profesori, savanţi, artişti, economişti, tehnicieni, directori de fabrică sau muncitori, fie că rămăseseră în România sau plecaseră în alte ţări – au fost Oameni care „au sfinţit locul”.

Vasile Székely primind decoraţia înmânată de prefectul Clujului, Gheorghe Vuşcan

Atunci când a intrat pe porţile infernului pe care trona lozinca mincinoasă şi sfidătoare „Arbeit macht frei”, Unchiul meu, Vasile Székely (Lacika, pentru cei apropiaţi) era un adolescent de 15 ani frumuşel, un elev bun la învăţătură, un recitator talentat şi un sportiv redutabil, deportat practic de pe băncile şcolii (aşa cum s-a întâmplat cu cei aproape o mie de elevii ai Liceului Evreiesc din Cluj; cei din cursurile inferioare au fost duşi direct în camera de gazare.). Niciodată nu mi l-am putut închipui pe Unchiul meu ca pe un adolescent îmbrăcat în zeghea de deţinut, înfometat, umilit, singur şi îngrozit – după ce soarta îl despărţise de Tata şi nu mai ştia nimic despre părinţii săi – aruncat în vârtejul lagărelor: Auschwitz, Bochum, Buchenwald. A avut norocul enorm de a supravieţui şi de a-l reîntâlni pe Tata, care rămăsese în viaţa în urma aceluiaşi noroc, fără de care nu aveai cum să trăieşti pe acest tărâm al exterminării.

Unchiul meu iubit era omul puternic care mă lua în cârcă şi mă ducea la scaldă, cel care „făcea trenurile să meargă” şi cel care împărţea dreptatea cu fluierul pe terenul de fotbal. Şi cel care nu povestea despre lagăr. Nici în primii ani şi nici mai târziu, când l-am rugat în calitate de jurnalist…

Tata şi unchiul s-au eliberat în 11 aprilie 1945, în lagărul de la Buchenwald şi au revenit pe meleagurile natale, după multe peripeţii, în vara lui 1945. S-au străduit să se desprindă de tragedia prin care trecuseră şi care a însemnat moartea părinţilor şi a majorităţii rudelor, dispariţia unei lumi…

Vasile Székely, poza de pe diploma de inginer 1955

Şi-au pus energia în reconstrucţia pe care au servit-o cu pricepere şi dăruire. Unchiul meu a servit credincios căile ferate române. Ca inginer feroviar stagiar la Dej a trecut prin toate fazele muncii, de la acar până la impiegat de mişcare, apoi a fost avansat ca inginer la Regionala CFR Cluj şi a răspuns decenii de-a rândul de divizia comercială, având în subordine nouă judeţe, inclusiv joncţiunile cu ţările învecinate. Graţie cunoştinţelor de limbă şi abilităţilor sale diplomatice a reuşit să pună pe roate şi să menţină o bună cooperare cu instituţiile feroviare ale acestor ţări. Dar nu povestea nici despre complexitatea muncii de zi cu zi şi nu se lăuda cu realizările sale.

Unchiul meu, Vasile Székely, alături de soţia sa, Lenkice şi prefectul de Cluj, Gheorghe Vuşcan

Crâmpeiele de amintiri din Holocaust şi câteva din roadele muncii de răspundere ale Unchiului meu le-am auzit povestite pentru prima oară în sala festivă a Prefecturii din Cluj, în ambianţa familiară a ceremoniei de conferire a decoraţiei, fără rigidităţi oficiale şi, mai ales, fără graba care caracterizează astfel de evenimente.

Vasile Székely împărtăşindu-şi povestea de viaţă

Amabilitatea sinceră a gazdei (prefectul Gheorghe Vuşcan) şi auditoriul tânăr, alcătuit din jurnalişti care ascultau într-o tăcere respectuoasă şi solemnă, l-au determinat pe Unchiul meu, Vasile Székely, să împărtăşească unele episoade din viaţa sa: suferinţele, dar şi împlinirile. Apoi a dat interviuri. Mă uitam la el, asaltat de microfoane, răspunzând pe îndelete tuturor întrebărilor şi eram tare mândră de Unchiul meu, cel care a traversat cu demnitate deceniile vieţii, servind credincios societatea şi ţara şi binemeritând decoraţia primită de la preşedintele României. O decoraţie care – cum spune Unchiul meu – este ca un balsam peste o rană încă necicatrizată.

Andrea Ghiţă