In memoriam István Fischer

István Fischer,
Foto Iván Rohonyi

Omul de cinema nu are vreun orar, mi-a spus Pista la ora trei dimineața, după o noapte întreagă de taclale. A tras apoi un fum și de la mucul de țigară încă fumegând și-a aprins imediat alta. Deoarece filmările se desfășoară când liniștea nopții este deplină sau, dimpotrivă, când este zi cu circulație intensă, un haos deplin, o furtună de zgomote.; când jocul luminii și umbrelor este avantajos; în zori de zi, la prânz sau profitând de ultimele raze cu umbre prelungi ale soarelui care tocmai apune. Filma atunci când i se dădea voie sau în acele clipe așteptate îndelung, prinse din zbor și în continuare riscante, când se putea dejuca vigilența autorităților. Filma imediat ce ajungea la locul ales, după călătorii lungi și obositoare sau la sfârșitul mai multor zile cu ritm intens, chiar înainte de a pleca acasă

István Fischer a fost regizor și operator de filme documentare, un specialist în televiziune, cu siguranță unul dintre cei mai buni. Cariera l-a dus din București la Saarbrucken, apoi la Budapesta, la postul TV Duna. Dar viața lui s-a desfășurat cu mult mai multe ocolișuri. Copil fiind s-a ascuns la Cluj, ca student a ajuns la Leningrad, apoi, din cauza opiniilor exprimate despre revoluția din 1956 din Ungaria, a fost dat afară din facultate, patria l-a primit ”cu brațele deschise” și dintr-un intelectual la începutul carierei, l-a declasat în muncitor; a devenit lăcătuș la fabrica de instalații frigorifice din Cluj. Firea lui optimistă și plină de umor l-a ajutat să depășească anii grei. După ce a devenit un paria din punct de vedere politic, a urmărit cu interes și optimism de neclintit felul în care se raportau la el vechile cunoștințe.

Mergea pe stradă și vedea, venind spre el un vecin, un coleg de școală sau o altă cunoștință veche. A devenit un om de cinema deoarece avea calitatea înnăscută să observe totul cu câteva clipe mai devreme decât alții, cel puțin cu o secundă-două sau luând-o înaintea altora chiar cu opt-zece secunde. Astfel că, putea vedea cu coada ochiului ce face cunoștința lui când îl vede. Unul se apleca să-și lege șireturile, altul se întorcea către prima vitrină care-i ieșea în cale și o privea cu mare atenție. Un altul traversa de urgență strada ca nici măcar să nu trebuiască să răspundă la salutul lui Pista.

Peste mulți ani i s-a permis să urmeze la București regia de film. Când s-a pus problema unui loc de muncă, un coleg binevoitor i-a atras atenția că în capitala României, ca evreu maghiar transilvănean nu i se va da posibilitatea să regizeze filme artistice. Mai bine să se angajeze la studioul de filme documentare Alexandru Sahia, acolo ar putea avea șanse. Șansa foarte bine cunoscută din regimul comunist: putea să facă filmul, considerat produs de calitate, dar care nu a putut fi prezentat. La vizionare (oare generația de astăzi cunoaște acest cuvânt?), tovarășul de încredere se uita la film, spunea cu entuziasm ”ce talent extraordinar este Fischer, un profesionist de excepție”! Apoi adăuga scurt; ”filmul nu poate fi difuzat ”!

La începutul anilor 70, Pál Bodor, cunoscut mai târziu sub pseudonimul Diurnus, a primit sarcina de a conduce emisiunea pentru minorități a postului de televiziune din București (au fost înfiinţate emisiuni în maghiară și germană)! Bodor a căutat de mai multe ori să-i convingă pe cei responsabili să accepte câte un film al lui Fischer. A încercat de mai multe ori să treacă prin cenzură un film documentar de-al lui, dar în zadar. Nu este de mirare că Pista s-a săturat; apoi la televiziunea din București au început reducerile de personal și el era singurul regizor care nu era membru de partid. De aceea, în 1973, cu câteva cutii de conserve și cu o cantitate de valută cumpărată ilegal care nu ar fi ajuns nici ca bani de buzunar, precum și cu trei creaţii proprii, copiate pe un microfilm și scoase ilegal din țară, a fugit în Germania.

Cu toate că la început abia vorbea germana, a fost angajat și timp de peste trei decenii, a realizat pentru postul de televiziunea ARD 35 de portrete și filme documentare. Printre ele, filme-portret despre celebrități ca fotograful André Kertesz pe care l-a imortalizat la New York în mijlocul faimoaselor sale fotografii, fizicianul atomist sovietic-rus Andrei Saharov, laureat al premiului Nobel pentru pace, profesorul Randolph Braham, cercetător al problemelor Holocaustului, artistul clujean György Kovács, filosoful budapestan Zádor Tordai, scriitorul transilvănean Ádám Bodor. Lui Iuri Liubimov, faimosul director-regizor al legendarului teatru moscovit Taganka, i-a luat un interviu la Lausanne, în locuința lui Mistislav Rostopovici, violoncelistul și dirijorul rus de faimă mondială.

A povestit cele mai interesante momente din viața lui, prin Skype, lui Árpád Pünkösti care le-a strâns într-un volum întitulat Fischerii de un minut.

Cartea cu care a rămas dator pe veci

István Fischer, probabil şi din cauza destinului personal, manifesta un interes deosebit faţă de controversatul caz al aşa numitului „Tren Kasztner”. Povestea rezumată în câteva cuvinte este următoarea: avocatul clujean Rezső Kasztner, în calitate de conducător al Comitetului Evreiesc de Ajutorare şi Salvare din Budapesta, a dus tratative cu unii împuterniciţi ai Germaniei naziste, în urma cărora a reuşit să salveze 1684 de evrei, în majoritatea lor înstăriţi, îmbarcându-i într-o garnitură de tren care a plecat din Budapesta. Mai întâi au fost duşi într-un sector special amenajat în lagărul de concentrare din Bergen-Belsen, apoi au ajuns în Elveţia. Membrii grupului au supravieţuit, mulţi dintre ei având o carieră importantă. În schimb sunt controversate criteriile după care au fost aleşi componenţii grupului. În acest tren au fost îmbarcaţi, printre alţii, rudele mai apropiate sau mai îndepărtate ale lui Rezső Kasztner şi membri ai cercului de prieteni din Cluj, în timp ce Benő Karácsony, un scriitor clujean tot mai popular în zilele noastre, pe care unii îl consideră un Dickens al literaturii maghiare, a fost deportat la Auschwitz. După părerea lui Fischer, Kasztner a sacrificat „evreii obişnuiţi”, de dragul celor bogaţi, promiţându-le germanilor „un armistiţiu pentru producţie”; preţul salvării celor privilegiaţi, ar fi fost asigurarea desfăşurării nestingherite a deportării.

În calitate de martor ocular, Fischer a observat că trimişii comunităţilor evreieşti din Cluj i-au sfătuit pe evreii clujeni să intre liniştiţi în ghetou, să nu încerce să fugă, pentru că nu vor păţi nimic rău. În mod interesant, însă, aceşti trimişi nu-i căutaseră pe locuitorii evrei ai oraşului, folosind propria evidenţă a membrilor, ci listele întocmite de jandarmerie.

Kasztner, care avea cunoştinţă de realitatea lagărului de exterminare, din aşa numitele Protocoale de la Auschwitz, nu a prevenit comunitatea evreilor de pericolul exterminării. Potrivit opiniei lui István Fischer, prin această trecere sub tăcere, Kasztner ar fi acuzat întreaga societate maghiară, presupunând că nu ar fi făcut niciun gest pentru salvarea evreilor, nici dacă ar fi ştiut că sunt trimişi la moarte. Fischer considera că aşa ceva era de neimaginat, motiv pentru care – în mai multe articole şi luări de cuvânt – a solicitat îndepărtarea plăcii memoriale a lui Rezső Kasztner, amplasată pe casa de pe strada Váci, nr. 12, din Budapesta.

István Fischer se pregătea să scrie o carte despre cazul Kasztner, adunând ani de zile, cu sârg, documentaţia necesară, studiind inclusiv ediţiile rare ale unor cărţi care astăzi de mai găsesc doar la Biblioteca Congresului din Washington.

Puteai să-i conteşti de vedere, dar nu şi metodologia de lucru şi cunoştinţele temeinice legate de acest subiect. Ani de zile a tot plănuit scrierea cărţii, strângând date, cu atenţie şi migală, de la informaţiile de istorie orală, până la literatura de specialitate, însă cartea nu se va mai realiza niciodată.

Pista Fischer ştrengar clujean, dar şi un cosmopolit

În obituarul publicat în cotidianul clujean Szabadság, Zoltán Tibori Szabó îl caracteriza astfel pe István Fischer: „Pista era un om optimist, plin de umor şi de poftă de viaţă. Puţin cinic […], o leacă obraznic, o ţâră impertinent, luând în răspăr autoritatea şi formalismul, mereu pus pe spulberarea etichetelor, un pic arogant, un om liberal care satiriza orice fel fundamentalism, exclusivitate, discriminare sau uniformizare”.

Autorul acestor rânduri îl consideră pe István Fischer un cosmopolit ardelean evreu maghiar şi ateist, care conversa cu soţia în limbile rusă şi germană, publica în presa budapestană articole polemice care stârneau valuri şi realizase – pentru televiziunea germană – un interviu în limba română cu catolicosul – capul bisericii armene. Poposise printre papuaşii din insula Tonga, pe unde trece linia de demarcaţie a zilei, adică acolo unde răsare soarele… A străbătut drumul militar din Caucaz, construit de armata rusă în secolul al XIX-lea, a trăit în Balcani, o regiune guvernată de zicala „lasă-mă să te las”, a fost de mai multe ori la Odessa guvernată de legile proprii şi în New Yorkul multicolor, a filmat în oraşul de odinioară al lui Immanuel Kant, Kőnigsbergul decăzut în Kaliningrad, dar şi în cătunele risipite pe meleagurile ardelene. Se mişca cu aceeaşi dezinvoltură atât în cercurile intelectualităţii liberale din Bucureşti, cât şi în lumea germană guvernată de precizie, pragmatism şi adesea lipsită de umor şi imaginaţie.

István Fischer, copilul teribil, era de părere că marele său noroc a fost acela că nu şi-a dorit niciodată vreun rang, vreo demnitate sau vreo funcţie. Opiniile sale privitoare la cazul Kasztner au subminat canoanele oficiale ale istoriografiei maghiare şi, probabil din aceeaşi pricină, nu era agreat nici în Israel. Modul cum a reflectat epoca Horthy într-un film documentar a stârnit mânia fostului şef de presă al lui Szálasi, „Diplom-Ingineur Ferenc Fiala”. Prin prezentarea situaţiei din România într-un mod diferit de cel consacrat, a înfuriat emigraţia română din Germania şi Franţa şi, în final, versiunea sa, bine documentată, a conflictului turco-armean din 1915, a ofensat atât partea armeană, cât şi cea turcă.

Despre puţini oameni se poate afirma că au trăit aşa cum au crezut de cuviinţă, găsind bucurie în tot ceea ce au făcut.

Dragă Pista, să ai parte în sfârşit de tihnă, după o viaţă trăită în zbucium, până la ultimul fum de ţigară!

Daniel Lőwy