De mulţi ani ne tot doream cu soţia să participăm la festivalul cultural “Spoleto USA” din oraşul Charleston, South Carolina. Anul acesta am reuşit, în sfârşit, să ne coordonăm planurile şi, la sfârşitul lui mai ne-am deplasat la Charleston. Activităţile culturale ale festivalului erau diverse aşa că din ofertele multe, ne-am comandat bilete la evenimentele care ni s-au părut mai interesante. De câte ori particip la astfel de evenimente de mare avengură şi calitate artistică superioară mă întreb de ce prietenii mei europeni mai au concepţiile depăşite despre “incultura americanilor”. Aş vrea să-i învit să participe la miile de evenimente cultural artistice care se oferă în Statele Unite, poate şi-ar schimba părerile.

Zborul din Washington la Charleston durează cam o oră dar deja de la aeroport ne-am dat seama că suntem într-o lume diferită. Distincţia de “Bible Belt” care este acordată sudului Statelor Unite a fost evidentă chiar în aeroport unde un stand de cărţi şi reviste, chiar şi reviste rebus erau doar pe teme biblice.

Stand cu cărţi pe teme biblice

Oraşul are un număr foarte mare de lăcaşuri de cult pe cap de locuitor şi spre surprinderea mea au chiar şi patru sinagogi. Plimbâdu-ne prin oraş, am dat şi de o mare biserică unitariană, cea mai veche din sudul Statelor Unite, şi mi-am amintit că această religie este originară din Transilvania. Gândurile m-au purtat înapoi la Gherla mea natală şi numărând în mintea mea lăcaşurile de cult din oraşul natal, mi-am dat seama că şi noi puteam concura pentru denumirea de “Bible Belt”, un orăşel de 7,000 de locuitori în anii ’50 avea 6 biserici şi o sinagogă. De fapt vizitele recente la Cluj şi Gherla m-au surprins cu numărul mare de biserici noi şi mulţimile de oameni care se adună în jurul bisericilor care deja sunt neîncăpătoare pentru toţi cei care vor să intre.

Intrarea în cea mai veche sinagogă neologă din SUA

Dacă religia este unul din aspectele evidente ale unei vizite la Charleston, cealaltă este trecutul oraşului ca un centru important de comerţ cu sclavi. Cumva, încă tot nu înţeleg cum, oameni care se dădeau a fi cu frica lui Dumnezeu, cumpărau, vindeau, exploatau, băteau şi violau sclavii negri aduşi din Africa.

Clădire din secolul al XVII-lea

Dar nu erau numai negri, citind despre trecutul oraşului, am aflat că de fapt sclavii nu erau exclusiv africani, ci şi amero-indieni care erau capturaţi şi vânduţi. Între 1670 şi 1715 în jur de 50,000 de amero-indieni au fost vânduţi pe pieţele de sclavi din Carolina.

Centrul istoric al oraşului Charleston

Oraşul în zilele de azi este un centru turistic important, istoria şi arhitectura este extrem de interesantă, guvernul local a făcut investiţii serioase în dezvoltarea turismului care este acum unul din motoarele economice al oraşului. Străzile din centrul oraşului sunt îngrijite şi curate, prăvăliile şi restaurantele invită clienţi, trăsuri cu cai sau biciclete-ricşa îi plimbă pe turiştii mai leneşi, restul umblând forfotă prin oraşul-port situat la confluenţa a două râuri mari pe malul oceanului Atlantic. Unele restaurante din oraş sunt foarte vestite pentru calităţile culinare, unii turişti făcând o vizită doar pentru a gusta din bunătăţile oferite.

Podul Ravenel

Într-o zi, după ce am terminat de bătut în lung şi lat oraşul, admirând clădirile mari şi bogate, am condus la o plantaţie pe malul râului Ashley. Aveam fixaţia romanului, dar mai ales a filmului “Pe aripile vântului”, şi tot aşteptam să îmi sară în faţă Scarlett O’Hara. În locul ei a apărut ghida care cu un accent tipic sudist ne-a dat explicaţii detailate şi ne-a cam spulberat imaginile idilice pe care le aveam despre viaţa pe plantaţie bazată pe romanul şi filmul mai sus menţionat. Eu credeam că toate plantaţiile aveau fie bumbac fie tutun Da de unde…orez, zice ea!

Imagine de la o plantaţie din împrejurimile oraşului Charleston

Marea majoritate a plantaţiilor lângă Charleston erau de orez. Aspectul fizic al plantaţiei era foarte apropiat de ceea ce mi-am inchipuit, mai ales că de pe aproape toţi copacii atârnau ghirlande de “Spanish Moss” (muşchi spaniol) care dau o imagine feerică întregii plantaţii. Am vizitat “conacul” care era doar o mică parte din ceea ce a fost cândva locuinţa proprietarilor. După războiul civil, pierdut de sudişti, bande de soldaţi sau foşti soldaţi din armata nordului au dat buzna în sud, au jefuit şi pe urmă au dat foc conacelor.

Vizită la o plantaţie

Pe râul Ashley a mai rămas întreg doar un conac, şi acela e în paragină. Mi-am adus aminte de filmele “spaghetti western” făcute în Italia la Cinecitta unde îl auzeam pe Clint Eastwood referindu-se în italiană la strămoşii gazdelor noastre drept “bastardi sudisti”. In timp ce eu nu-mi puteam scoate din cap expresia “bastardi sudisti”, ghida ne mai şi explica, cu o seninătate îngerească, că de fapt în perioada colonială cultivarea orezului în sud nu se putea face în mod profitabil decât dacă munca de câmp era prestată de sclavi! Bineînţeles şi micile castele pe care le ţineau moşierii în Charleston “la oraş” erau cumpărate şi întreţinute din afacerile foarte profitabile care se foloseau de munca sclavilor.

O casă de…moşier

După câteva lecţii în economia secolelor trecute, am revenit în oraş pentru a participa la evenimentele culturale puse în scenă cu ocazia festivalului “Spoleto USA”, eveniment cultural început în Italia la Spoleto şi exportat pest ocean în 1977 cu ajutorul compozitorului Gian Carlo Menotti. Festivalul durează 17 zile şi are o varietate foarte mare de spectacole. Noi am ales două opere, un spectacol de teatru şi două concerte corale. Cel mai bun spectacol ni s-a părut piesa “Romeo şi Giulietta” de Shakespeare, pusă în scenă şi interpretată de membrii teatrului Globe din Londra.

Entuziasmul şi energia declanşată de actori aU fost molipsitoare şi ne-a plăcut mult acest spectacol vizionat la “Dock Street Theatre”, considerat cea mai veche clădire folosită ca teatru din Statele Unite.

Pe scenă: Paradise Interrupted

Am fost puţin dezamăgit de cele două opere. Prima, “Paradise Interrupted”, o premieră mondială absolută a compozitorului chinez Huang Ruo, a fost foarte apreciată de critici, din păcate mie nu mi-a prea plăcut, stilul vocal “kunqu” cu vocile piţigăiate e un gen aparte pe care încă nu prea îl înţeleg, dar se par că unii critici se dau în cârpe după el.

Artiştii de la Teatrul Globe, din Londra, pe scena festivalului din Charleston

A doua operă, “Veremonda, l’amazzone di Aragona”, compusă de Francesco Cavalli în 1652, pusă în scenă de două ori la Veneţia şi pe urmă a stat la naftalină 363 de ani când

Festivalul Spoleto USA a decis că e timpul să fie re-înviată. Spectacolul a fost nostim, comedie barocă modernizată dar nu ni s-a părut nimic deosebit mai ales când genul respectiv este mult mai bine reprezentat de alte opere care sunt văzute des pe traseul marilor scene din lume. Vorba aceea, dacă nu a fost pusă în scenă de peste 363 de ani, probabil că erau motive bune pentru această omitere. Cele două concerte corale pe care le-am ascultat în două catedrale diferite, au fost foarte bune, mai ales concertul prezentat de studenţii conservatorului de la George Mason University din Virginia care la fel cu artiştii de la Londra din seara precedentă, prin tinereţea şi entuziasmul lor ne-au adus un zîmbet pe buze.

Dacă aveţi planuri să vizitaţi Statele Unite, vă recomand cu multă căldură, să nu ocoliţi Charleston, este un oraş splendid, cu o istorie bogată, bază materială turistică foarte bine amenajată, puncte turistice interesante şi dacă aveţi drum pe acolo la sfârşitul lui mai, începutul lui iunie veţi avea parte şi de o activitate cultural artistică extrem de bogată.

Mike Klein