O MINCIUNĂ de O SUTĂ de ANI

Sunt unele adevăruri care supără, dar cu siguranţă toate minciunile fac rău. Sunt minciuni care duc la suferinţe. Altele chiar la crime. Se minte prin vorbe dar şi prin tăcere (Adrien Rich). Dacă o minciună e suficient de mare şi se repetă de suficiente ori, ajunge să fie crezută (Adolf Hitler). Minciunile despre evrei, sionism şi Israel sunt conforme acestor trăsături. La cunoscutele minciuni despre Deicid, omor ritual, otrăvirea fântânilor, Protocolul Înţelepţilor Sionului sau Mein Kampf se adaugă mereu altele noi sau se reiau altele mai puţin cunoscute…

La ce s-au aliniat nealiniaţii?

”Cu mulți ani în urmă, în aşa-zisa „presă a vremii” era amintită, frecvent, „Conferința de la Bandung”. Cei de vârsta mea (octogenari:) sigur își amintesc căci, în epocă, singura pagină citibilă a celebrei „Scânteia” (organul de presă al Partidului Comunist), era a patra (şi ultima) în care erau înserate „Știrile Internaționale” filtrate cu grijă de organele cenzurii de partid. Bandung este un oraș indonezian, astăzi cu 2,8 milioane de locuitori, capitala provinciei Jawa de vest, renumit pentru frumusețile lui turistice, mai cu seamă clădiri de tip colonial, rămase din perioada celor trei secole de dominație olandeză. Dar Bandung mai este renumit Conferința care a fost ținută acolo în 1955 (aprilie) și care a rămas emblema unei organizații, la început informale (AAC-Afro Asian Conference), a ”țărilor nealiniate”.

Roth Bamdung 1955  Nehru și Ciu En Lai

Bandung 1955, Nehru şi Ciu-En-Lai

Lumea era în plină desfășurare a „războiului rece” ai cărui protagoniști au fost marii aliați ai celui de-al doilea război mondial: Statele Unite și Uniunea Sovietică. Cursa nebunească a înarmării nucleare – într-o perioadă în care amintirea dezastrului atomic de la Hiroshima și Nagasaki era încă vie – făcea ca omenirea, neatinsă de virusul ideologic al comunismului agresiv, să fie realmente înfricoșată de perspectiva iminentă a unui nou război mondial. Pe fondul acestor temeri, din inițiativa unor lideri de statură mondială, (care aveau și ei interese de putere, dar care nu voiau să rămână captivi în niciuna din cele două sfere de putere antagoniste) s-a constituit ca un fel de a „treia putere”: Mișcarea Țărilor Nealiniate. Până la urmă această „mișcare” a devenit partizană și orientată mai mult spre Blocul Comunist până când „speranțele” legate de această orientare au fost spulberate de falimentul „farului călăuzitor al omenirii” („URSS-bastionul păcii” ). Principalele ţări întemeietoare erau: India (in conflict cu Pakistanul aliat militar cu SUA), Egiptul (cu un nou guvern condus de Nasser) Indonezia, Iugoslavia (exclusă din ”familia” statelor comuniste) şi Birmania (Myanmar); ele constituiau coloana vertebrală a mişcării. Liderii erau: Nehru, Nasser, Sukarno, nu și Tito. După conferinţa de la Bandung, a urmat o perioadă de intensă organizare, dar abia după şase ani, (în 1961 la Cairo) s-a conturat ideea „ Mişcării” dedicate respectării unor principii printre care se numărau sprijinirea luptelor de eliberare națională, respectarea dreptului la autoapărare, respectul pentru suveranitatea și integritatea teritorială, rezolvarea disputelor internaționale pe calea tratativelor. Cu timpul, aproape toate statele din Asia, Africa și America Latină au decis să acceadă în această organizație al cărei acronim a devenit NAM (Non Aligned Movement). Marii lideri întemeietori au părăsit cu timpul „lumina rampei” și alți „actori” (mai de „mâna doua”:) ca Mohamed Morsi și Mahmoud Ahmadinejad i-au luat locul la conducerea NAM, care (am crezut eu) nu mai joacă vreun rol pe scena politică a lumii contemporane.

Roth Bandung aprilie 2015_

Bandung aprilie 2015

Surpriza și readucerea în atenția publică a „relicvei” de la Bandung, a fost determinată de recenta desfășurare a unei conferințe aniversare în același oraș cu prilejul împlinirii a șase decenii de la conferința inaugurală AAC (Asia-Africa Conference). În cei 60 de ani care au trecut, lucrurile s-au schimbat esențial – aș îndrăzni să afirm că din punctul de vedere al omenirii în general și a statelor Afro-Asiatice în special – în bine. Multe din statele sărace de atunci au devenit bogate, toate au scăpat de „jugul” colonial, au devenit independente și suverane, multe din ele, (aproape) democratice, și toate au realizat un uriaș salt tehnologic, mai cu seamă ajutați cu bani și „know-how” de investitori străini. Greu de explicat în acest context ca 77 de țări participante la Conferința Memorială de la Bandung – din cele 115 membre al NAM – să aprobe în total trei documente, două având ca obiect dezvoltarea economică și culturală ale statelor semnatare și cea de a treia intitulată „Declarația despre Palestina” în care se deplânge soarta „poporului palestinian”  lipsit de drepturile sale (?) se înfierează Israelul ca ultima putere colonială din lume. Președintele indonezian, Joko Widodo a rostit o tiradă virulent anti-israeliană. Te întrebi – pe drept cuvânt – ce are de împărțit președintele unui stat cu 240 milioane de locuitori, și un teritoriu de 2 milioane de kilometri patrați situat la mii de kilometri distanță și care nici economic nici politic nu a avut niciodată nimic în comun sau în contradictoriu cu țărișoara numită Israel de o sută de ori mai mică! Cele 77 țări Afro-Asiatice care nici măcar n-au catadicsit să invite Israelul (o țară situată în Asia și vecină cu Africa) să participe la conferință, au considerat-o atât de importantă încât să o plaseze în centrul dezbaterilor ca și cum nu ar avea ele mii de probleme foarte grave, ca sub dezvoltarea, migrația, terorismul, Statul Islamic și câte și mai câte care „bagă lumea în sperieți”!

Evreii şi fotbalul

Ce să mai spunem de faptul că, la Zürich, în Elveția, în centrul Europei democratice, o mulțime isterizată fluturând steagul palestinian, a „luat cu asalt” locul în care se desfășurau alegerile pentru președinția FIFA mai exact „aranjamentele” pro și contra realegerii lui Step Blatter, (de 17 ani președintele acestei instituții și implicat într-un scandal de corupție), cerând ”boicotarea Israelului” respectiv excluderea Federației Israeliene de Fotbal din FIFA ! Până la urmă, în ciuda unor amenințări cu bombe, Blatter a fost reales; contracandidatul lui – prințul iordanian Ali bin al-Hussein – s-a retras din cursă și o nouă „conspirație” anti-israeliană a eșuat.

Roth Chemare la Boicot!

Dar scenariul încă nu s-a terminat. Blatter și-a dat demisia din funcția în care abia a fost ales iar Jibri Rajoub (presedintele Federației de Fotbal al Autorității Palestiniene) a prezentat o moțiune care a fost aprobată de Congresul FIFA, prin care se instituie o comisie pentru examinarea ”rasismului în fotbalul Israelian”, a ,,statutului celor 5 echipe de fotbal israeliene din Iudeea și Samaria” ș.a. …. .

Un înger al păcii

Papa Francisc (un papă care a debutat cu o aură de om providențial în treburile divine) l-a primit recent pe Mahmud Abbas – președintele Autorității Palestiniene – căruia i-a conferit o „distincție papală” numită „Îngerul Păcii”. Cam greu de imaginat ce legătură ar putea avea cu „Abu Mazen” (fostul adjunct terorist al șefului terorist Yasser Arafat) ideea de înger sau ideea de pace. Mulți comentatori al primirii dr. Abbas la Vatican au interpretat gestul Papei ca o recomandare cu tâlc făcută acestui politician care uzurpă funcția de președinte, evitând organizarea unor alegeri de peste 5 ani (nu e singurul). Este notabil că titlul de „doctor” l-a primit la Moscova, teza sa de doctorat purtând titlul infam „Legătura dintre naziști și conducătorii Mișcării Sioniste 1933-1945”. Mahmoud Abbas, ca de altfel întregul cor al defăimătorilor arabi, este un negaționist care a săpat în arhive să poată găsi argumente că Holocaustul (chiar dacă nu a fost în totalitate „inventat de evrei”, dar” dimensiunile lui au fost exagerate) pentru ca să poată invoca compasiunea lumii pentru a primi astfel o parte însemnată din Palestina și despăgubiri grase de la germani. Procedura nu este nouă. De la Ohrana țaristă până la Gestapoul hitlerist, metoda lansării unor minciuni enorme ca să se acopere crimele pe măsură și să transforme călăii în victime ale unor fantasmagorice „conspirații mondiale” s-a practicat cu un oarecare succes la public și se încearcă să se practice și astăzi. Basmul colaborării unor conducători sioniști cu fascismul italian (care, la începuturile lui, a avut puternice accente socialiste) se bazează pe unele opinii atribuite sioniștilor revizioniști și pe o întâlnire programată între Jabotinsky și Mussolini în 1922 care nu a mai avut loc. De altfel, până la venirea la putere a lui Hitler, în Germania, Mussolini nu a avut niciun fel de poziții antisemite. Dimpotrivă, considera că existența unui stat evreiesc ar trebui sprijinită de Italia.

A cincea Alia

În opoziție cu politica oficială a Marii Britanii care limita drastic imigrația evreilor în Palestina aflată sub mandatul ei, „revizioniștii” militau pentru o imigrare în masă care să creeze rapid o populație majoritar evreiască în Palestina. Voiau, de asemenea, să se constituie o brigadă evreiască armată și instruită corespunzător pentru a contracara permanentele atacuri arabe asupra așezărilor evreiești. Revizioniștii (Noua Organizație Sionistă) au părăsit WZO în 1935, dar s-au reintegrat în 1946. Ei au militat și pentru liberalismul în economia Yișuvului, pentru limitarea formelor de economie socialistă (kibuțuri, cooperative) și pentru o conducere autoritară a statului evreu care urma să se nască. Evident, au fost inițiate contacte (neoficiale) cu Germania, căci „Yișuvul” nu avea un statut care să-i permită angajarea oficială a vreunui acord. Prigonirea evreilor, discriminarea și, până la urmă, izolarea lor completă a fost o politică asumată de partidul Național-Socialist (Nazist) condus de Hitler astfel că venirea sa la putere (prin alegeri libere și democratice) a constituit un avertisment grav pentru evreii din Germania. Exodul lor a început imediat, dar – ca inițiative individuale – depinzând de posibilități materiale şi de disponibilitatea altor state de a-i accepta ca viitori cetățeni. A fost o preocupare firească a Mișcării Sioniste și, în speță, a Agenției Evreiești (Sohnut) să încerce o salvare prin Alia (Emigrare spre Palestina) a cât mai multor evrei din Germania contribuind, astfel, și la țelul fundamental al sionismului: reîntemeierea Statului Evreu și adunarea poporului aflat de două milenii în răspândire (Diasporă). Modalitatea de rezolvare a acestei complicate dar vitale probleme, a fost înființarea unei companii private la Tel Aviv denumită „Haavara Ltd” (Transfer Srl în ebraica modernă) care, pe baza unui acord cu guvernul German, facilita emigrarea evreilor (din Germania) în Palestina, asigurând și transferul valorilor lor printr-o metodă inedită (convenabilă și guvernului german) de a exporta produse germane în limita capitalului fiecărui emigrant. Acestea erau, apoi, valorificate în Palestina, prin companii. Agenția Evreiască susținea financiar derularea acestei Alia, mai cu seamă prin compensarea inflației galopante din Germania imediat după preluarea puterii de către naziști. Această acțiune de salvare a peste 60.000 de evrei „germani”, a făcut parte din a Cincea Alia (1929-1939) prin care 250.000 de evrei din Europa Centrală și de Est, deja contaminată de politici fasciste, antisemite, și-au găsit refugiul în Palestina. Proiectul „Haavara” a stârnit controverse. Pe de o parte organizațiile evreiești din lumea (încă:) liberă – care au susținut boicotarea exportului de produse din Germania nazistă – s-au simțit ”trădați” prin acest aranjament care aparent făcea exact contrariul adică facilita exportul acestor produse. Disputa a fost tranșată prin hotărârea Congresului Sionist de la Lausanne (1935) care a aprobat acțiunea Haavara ca având două efecte pozitive : salvarea vieții unui mare număr de evrei și întărirea Yișuvului cu un grup masiv de imigranți având o educație excelentă și cu resurse financiare.

Califatul şi naziştii

Deci despre această „colaborare” a sioniștilor cu naziștii (!) și-a scris doctoratul Abu Mazen, la Moscova! Dar putea să scrie un doctorat mult mai valoros (căci era familiarizat cu subiectul) despre colaborarea Arabilor (palestinieni) cu Germania hitleristă. De fapt nu era o colaborare nouă ci continuarea (în alți termeni) a uneia mai vechi, începută cu fostul împărat Wilhelm al II-lea.

Großmufti Amin al Husseini, Heinrich Himmler

Marele Muftiu Amin al Hussein cu Heinrich Himmler

După ce nemții au pierdut primul război mondial și aliații lor imperiali austro-ungari și otomani s-au dezintegrat, marele plan al revoluției arabe din toate țările care au fost supuse Sultanului, s-a destrămat. Urmașa Imperiului German, zdrobit de Antantă – Republica de la Weimar – avea cu totul alte probleme și priorități, astfel încât visul nutrit de Împăratul Wilhelm de a pune stăpânire pe Orientul Mijlociu, reînviind cu ajutorul „revoluției arabe”, Marele Califat care să devină aliatul Germaniei, a rămas suspendat. Toată țesătura de relații, spioni și propagandiști progermani, a rămas însă „în adormire” așteptând să revină vremurile prielnice. Și au venit… După 15 ani, perioadă în care abia s-au încheiat „socotelile” după primul război mondial, în schimb au început pregătirile pentru cel de al doilea. Dar pentru a înțelege minciuna despre care vorbeam în titlul acestui articol – și care este, de fapt, cheia înțelegerii tuturor complicațiilor care afectează disputa dintre evrei şi arabi – trebuie să ne întoarcem puțin în timp. Din anul 1908 (anul instalării la cârma Imperiului Otoman, a Junilor Turci) Hussein bin Ali domnitorul Hașemit, Șerif și Emir de Mecca s-a proclamat Rege al Hedjaz (viitoarea Arabie Saudită) și Calif al tuturor musulmanilor. El a fost cel care a inițiat, în anul 1916, Revolta Arabilor împotriva Imperiului Otoman. Pentru a păstra adevărul istoric, trebuie menționat rolul determinant al Colonelului Lawrence care l-a încurajat în acest demers. Nu chiar nevinovat căci englezii aveau nevoie de un sprijin în lupta dusă cu Imperiul Otoman pentru controlul Orientului Mijlociu. Într-un schimb de 10 scrisori, în august 1915, cu Sir Henry MacMahon, Înaltul Comisionar Britanic în Egipt, arabii au primit asigurările guvernului Britanic privitor la recunoașterea unui Califat Arab care cuprinde aproape toate teritoriile locuite de arabi în Imperiul Otoman. Peste doi ani, în noiembrie 1917, un alt schimb de scrisori între lordul Balfour, ministrul de externe al Marii Britanii, și baronul Rotschild, promite (în numele Guvernului său) susținerea creării unui Cămin Național Evreiesc pe teritoriul Palestinei. Ambele promisiuni sunt vagi și puteau da naștere la interpretări contradictorii. Acest adevăr este recunoscut după 20 de ani de comisia Peel numită tot de Guvernul Britanic pentru a cerceta cauzele revoltelor arabe din Palestina care toate au fost inspirate de Marele Muftiu al Ierusalimului Haj Amin al Husseini. Comisia Peel recunoaște câteva adevăruri valabile și astăzi. Că promisiunile englezilor făcute arabilor și evreilor au fost confuze și fiecare parte le-a putut interpreta în favoarea sa. Că evreii au dovedit capacitatea lor de a construi și de a administra un viitor stat, pe când arabii nu au făcut-o. Că activitatea evreilor a adus prosperitate tuturor, determinând și creșterea populației arabe. Că antagonismele dintre cele două popoare sunt atât de profunde, că unica soluție previzibilă este cea a partajului teritorial și comisia face o propunere concretă în acest sens. Aceasta recomandă, pentru a păstra bunăvoinţa arabă, introducerea unei Cărți Albe care să limiteze imigrația evreilor. Comisia mai recomanda ca viitorul stat arab să fie legat de Transiordania.

Roth Propunerea Comisiei Peel refuzată de arabi în 1937

De ce avea nevoie Marea Britanie de bunăvoința arabă? Evident că în anul 1937, în pragul izbucnirii celui de al doilea război mondial, o Germanie înarmată până în dinți și condusă de un dictator periculos, constituia același pericol potențial pentru englezi, ca Germania lui Wilhelm al II-lea cu un sfert de secol în urmă, adică un teatru de război în Orientul Mijlociu și Africa de Nord în care o atitudine dușmănoasă a arabilor putea constitui pericolul major. Conștient de rolul pe care-l putea juca în viitorul război atitudinea arabilor și convins de superioritatea militară a germanilor, Husseini (un dușman ireconciliabil al evreilor, deși a fost propulsat în poziția de Mare Muftiu de către guvernatorul evreu al Palestinei Herbert Samuel) a ales calea colaborării active cu naziștii. În vara anului 1940, Husseini a înaintat Guvernului German draftul unei declarații comune cu următoarea clauză care nu lasă loc niciunei îndoieli referitoare la atitudinea arabilor care au urmat calea lui Husseini. „Germania și Italia recunosc dreptul țărilor Arabe să soluționeze problema elementului Evreiesc, care există în Palestina și în alte țări Arabe, așa cum pretind interesele etnice ale Arabilor și la fel cum a fost rezolvată chestiunea evreiască în Germania și Italia”. Husseini a fost unul din inspiratorii ”soluției finale” opunându-se vehement la orice posibilă emigrare spre Palestina a evreilor indezirabili în spațiul European ocupat de naziști.

Roth Marele Muftiu cu Hitler la Berlin Mai mult decât atât, vizitând lagărul de exterminare din Sachsenhausen, (se presupune că a vizitat și Auschwitz) a primit informații cum va putea proceda similar pentru „soluția finală” destinată celor 450.000 de evrei din Palestina și celor peste 800.000 care trăiau atunci în restul țărilor arabe. Planul lui de atunci a eșuat odată cu prăbușirea Germaniei hitleriste. Dar Husseini a supraviețuit (rămâne un mister cum a reușit să scape de pedeapsa care i se cuvenea ca unui criminal de război) și a continuat să otrăvească mințile arabilor, ca un lider venerat. Chiar după ce a murit (1974 la Beirut) spiritul lui a bântuit lumea arabă) .

 

Tabla de materii

Roth Mandatul  dat de Liga Națiunilor  Marii Britanii pentru Palestina inclusiv Transiordania

Mandatul pentru Palestina care stipulează inclusiv acordarea palestinienilor a teritoriului Transiordaniei

Trei evenimente , aparent disparate, petrecute recent:

  • Conferința „jubiliară” de la Bandung, care a etichetat Israel drept un „stat rasist și colonialist,
  • Congresul FIFA unde unde s-a cerut „boicotul Israelului” și excluderea echipei sale de fotbal din Federația Internațională
  • Atribuirea unei distincții papale lui Abu Mazen care pretinde că „Sioniștii au colaborat cu naziști

sunt fațete diferite ale acelorași continue manifestări anti israeliene, al căror scop este învăluit în ceața discursurilor diplomatice vagi și fără finalitate. Ce se vrea de fapt și cine ce vrea de fapt? Mandatul pentru Palestina încredințat Marii Britanii de Liga Națiunilor, un act incontestabil de drept internațional, recunoștea legătura istorică a poporului evreu cu țara (Palestina), investea puterea Mandatară cu responsabilitatea întemeierii Căminului Național Evreiesc, stipula libertatea neîngrădită pentru evrei de a se așeza oriunde în Palestina și (deci implicit) imigrarea neîngrădită a Evreilor, pentru a forma majoritatea necesară constituirii unui stat evreiesc democratic. Jabotinsky (audiat în 1937 de comisia Peel) a subliniat faptul că miezul „problemei evreiești” constă tocmai în statutul său de „minoritar” în toate țările din diaspora.

A crea încă un stat în Palestina, în care evreii să fie tot minoritari, era lipsit de sens contrazicând scopul Mandatului. Arabii instigați de lideri (asemenea colaboraționistului pronazist Haj Amin Husseini) au refuzat și ignorat toate prevederile Mandatului. La fel au tratat cele ulterioare stabilite de Liga Națiunilor și de instituția care i-a preluat atribuțiile, respectiv ONU, care a decis (în 1947) partajul adică proclamarea a două state unul evreu și unul arab pe teritoriul Palestinei deși, după opinia celor mai mulți, acest partaj – neprevăzut prin dispoziția Mandatului – contrazice spiritul lui. Dincolo de aceste considerente „istorice” este greu de imaginat cum poate fucționa un mini-stat în interiorul unui alt stat (și el mic), ambele în mijlocul unui „imperiu” (al țărilor arabe și musulmane) astfel încât să poată garanta ceea ce este menirea oricărui stat: să asigure securitatea, bunăstarea și fericirea cetățenilor lui.

Israel are un nou guvern cu o majoritate fragilă, în care primul ministru Netaniahu a preluat și portofoliul de externe. Decizia lui pare temerară (dacă nu o fi doar o măsură temporară) în condițiile în care Israel trebuie să reziste unor necontenite provocări externe de factura celor evocate în acest articol. Un ministru de externe cu tenacitatea și rutina (ca, de exemplu a lui Liberman) ar fi fost util. Ca și proiectul lui de mare actualitate acum, de a încerca realizarea unui concordat cu statele arabe care se opun terorismului și fundamentalismului arab. Poate ar trebui să se mai inspire din proiectul Peel politicienii care caută soluții pentru contenciosul arabo-israelian. Printre alte concepte (și azi valabile) recomanda o aderare a Malului de Vest la Regatul Iordaniei și a fâșiei Gaza la Egipt (?).

Poate fi acesta viitorul ( fără minciună:) a Autonomiei arabe din Palestina ??

Tiberiu Roth, 3 iunie 2015, Brașov

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Rudolf Zimand commented on June 8, 2015 Reply

    Am citit cu mult interes articolul care prezinta noul aspect al antisemitismului, acel al anti-israelismului, prin prezentarea documentata a trei evenimente internationale actuale.
    Motivul sau pretextul acestei noi campanii este problema statutului populatiei palestiniene din vecinatatea Israelului. Aceasta problema este , in pofida exploatarii sale politicianiste, de mare importanta si amanarea solutionarii sale este purtatoare de mari pericole nu numai pentru populatiile din zona.
    De aceea as citi, cu tot acelasi interes, articole experte asupra acestor aspecte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *