Nu e primul şi, probabil, nu ultimul.

Pe ceilalţi, în majoritate, i-am petrecut la cimitir. Pentru unii, foarte puţini la număr, am pregătit şi un mic discurs, aşa, în faţa groapei încă deschisă, sau după ce sicriul fusese depus şi cel disparut deveni inexistent pentru toţi cei din jur, şi nu numai pentru ei.

Pe acesta, pe ultimul dintre ei, nu l-am condus pe ultimul său drum.

Şi mă întreb dacă cineva dintre prietenii lui, dintre ADEVĂRAŢII lui prieteni fusese acolo, în acel moment.

Nici o dispariţie de genul acesta nu e un eveniment care să merite a fi menţionat în mod pozitiv. Moartea te ia şi nu te mai dă înapoi, niciodată. Devii invizibil odată pentru totdeauna, şi cu cât mai trece o zi sau o săptămână sau o lună sau un an, existenţa ta în minţile celor te-au cunoscut se estompează, se diluează, cu alte cuvinte se pierde în magaziile milionilor de neuroni, care încă au rezistat intemperiilor vârstei.

După această introducere, firesc ar fi să continui pe tonul sumbru care e foarte potrivit cu subiectul pe care mi l-am ales.

Ei bine, surpriză.

Prietenul meu merită mult mai mult decât un necrolog de rigoare.

Nu pentru că dispariţia sa e mai puţin tragică decât a altora, şi dacă încerc să nu mă depărtez de realitate, moartea acestui prieten al meu e chiar mai tragică decât mulţi şi-o pot închipui.

Dar, pe scurt, un individ care susţinea, cu sinceritatea care făcea parte din propria sa fiinţă (unii ar numi-o naivitate, dar asta e treaba lor) precum că după cvintetele lui Schubert nimeni nu mai avea voie (şi nimeni nu mai avea nevoie) să scrie o altă piesă de muzică simfonică, acest individ nu merită să fie amintit într-o conotaţie sumbră.

Şi asta cu atât mai mult cu cât de-a lungul întregii sale existenţe terestre, sau mai bine zis până în urmă cu câţiva ani (o ultimă perioadă legată de o boală cronică, care de fapt e cea care l-a dus la pierzanie), prietenul meu era o mostră de optimism incurabil, de efervescenţă intelectuală, dublată de o inteligenţă ieşită din comun şi întărită de o erudiţie (literatură , muzică, etc) pe care mulţi dintre noi ar fi vrut s-o posede.

Şi aş vrea ca acesta să fie modul în care mi-l voi aminti pe cel care mi-a fost prieten timp de zeci de ani, din fragedă studenţie şi până în momentul în care nu moartea ci boala sa ne-a despărţit pe vecie.

În ultimele decenii ne-am văzut din ce în ce mai rar, pentru că aşa e viaţa, ea nu te pune întotdeauna alături de cei cu care ai vrea să fii.

Într-o bună zi, când probabil nu aveam mai mult de 10 ani, tatăl meu m-a anunţat că o ia pe mama şi pleacă la Roman, cu un camion, ca să fie prezenţi la un recital de muzică idiş, produs (dacă nu mă înşel) de Ana Bogoslava, acompaniată de cunoscutul pianist Haim Schwartzman.

– Cine sunt ăştia? l-am întrebat.

– Prieteni forte dragi şi apropiaţi…

– Dar eu nu i-am văzut la noi niciodată, cum sunt ei prietenii voştri…

Tata a aprins o ţigară, a adulmecat fumul de-abia expirat şi mi-a explicat: băiete, adevăraţii prieteni rămân cu tine chiar dacă nu-i vezi ani de zile……

Vorbeam rar la telefon şi ne vedeam şi mai rar, pe vremuri pe la el, uneori şi nu prea des pe la mine, şi între “el” şi “eu” se aşternuseră în urmă cu zeci de ani mii de kilometri.

Vorbeam de toate, dar mai ales încercam să abordăm două categorii de subiecte. Prima şi cea mai importantă se referea la prietenii comuni, şi slavă Dlui, erau mulţi, răspândiţi pe mai toate meridianele.

– Ce se mai aude cu….? Ce mai face…..?

Cu asemenea întrebări începea cam orică discuţie, purtată alene, într-o atmosferă pe care aveam grijă să rămână confortabilă, fără deranjul celor din jur, fără mult vin, dar cu multă răbdare din partea amândorura. Sau ca să fiu cinstit şi să nu încerc să înfrumuseţez în mod artificial o imagine pe care, da, o vreau roză, mai mult eram eu cel care ascultam şi trebuie să recunosc că nici atunci, şi nici acum, treaba asta nu-mi prea stă în caracter şi nu-mi era uşor.

În acele momente aveam senzaţia, sau chiar certitudinea, că de fapt de la ultima noastră întâlnire el acumulase o serie de date, idei, noţiuni, pe care se simţea obligat să le discute cu cineva apropiat, doar că nu găsise până la mine cu cine….

Treceam în revistă pe toţi şi pe toate, discutam toate noutăţile, le interpretam şi le răsuceam pe o parte şi pe alta, folosindu-ne de tot ce acumulasem împreună, el , eu şi cel “discutat”, dealungul anilor şi încercând să ajungem la o concluzie veridică , oare noutatea se potrivea cu ceea ce ştiam, sau venea ca o surpriză. Pe mulţi dintre ei el îi cunoscuse cu mult timp înaintea mea, şi de fiecare dată el adăoga amănunte noi la ceea ce ştiam eu despre fiecare, amănunte nu picante, ci extrem de interesante, care aveau darul de a împlini un tablou privitor la personalitatea “individului” în cauză.

El ştia să se socotească cu fiecare, nu ierta pe nimeni şi cu toate încercările vădite nu reuşea să devină obiectiv şi să judece lucrurile aşa cum erau, fără să fie distorsionate de propriile sale sentimente şi păreri.

Dar, te întrebi, cine poate?!

Aducea în discuţie zeci de argumente, încă o dată, bazate pe istoria comună, şi de fapt nu ierta pe nimeni. Şi asta doar până la un punct….

Eu: – Ai auzit ce s-a întâmplat cu (sau la….)?

El: – Nu, n-am auzit, şi nici nu puteam auzi, pentru că nu mai suntem de mult în legătură, dar te rog dă-mi numărul lui de telefon, trebuie să-i spun că în asemenea momente sunt alături de el şi de suferinţa lui….

Al doilea teritoriu investigat în mod serios era legat de cine suntem noi, noi doi, dar şi alţii, alţii ca noi.

Şi aici intervenea bine cunoscuta dilemă, cui aparţinem?

Pe de o parte noi duceam, fiecare pe umerii lui, o moştenire de vreo trei-patru mii de ani, o moştenire deloc de lepădat, ceva care-şi pusese amprenta, din prima zi a existenţei noastre asupra tot ce gândeam, doream şi chiar visam.

Dar pe celălalt talger se afla existenţa nostră umană ca cetăţeni ai universului, ca intelectuali care ne adăpam şi ne adăpasem la o cultură care era nu numai a noastră, ci din contră, aparţinea tuturor, fără graniţe şi fără nici o legătură cu aspectul ereditar al fiecăruia din noi.

Divergenţele ieşeau la iveală cu fiecare ocazie, pentru că eu nu reuşeamn să-l conving că de fapt civilizaţia căreia îi aparţineam amândoi, îşi trage seva din cele 10 porunci.

-Simplifici, îmi spunea, şi câtă dreptate avea, pentru că eu în mod intenţionat încercam să reduc discuţia la ceva care ştiam că e greu de contracarat, şi cine are tupeul de a ignora covîrşitoarea influenţă a celor două table scrijelite de degetul Puterii Supreme pe muntele Sinai?!

Dar eu rămâneam “aici”, şi el rămânea “acolo”, şi această realitate îşi punea pecetea, volens nolens, de fiecare dată, pe ceea ce continuam să gândim, fiecare separat, după fiecare despărţire.

Nu-mi aduc deloc aminte când ne-am văzut ultima oară, ştiu doar că au trecut de atunci câţiva ani buni, dar cred că amănuntul acesta nu are nici o importanţă. După ultima noastă întâlnire am continuat să vorbim la telefon, din ce în ce mai rar şi mai puţin, şi asta din cauză că boala sa cronică, acutizată în mod ciclic şi prea des, nu permitea continuarea dialogului început acum mai bine de jumătate de secol.

Aveam ştiri indirecte, şi de loc bune, iar eu mă mulţumeam cu ce aflam, şi încercam să introduc fiecare ştire primită de la alţii în “cutiuţa” pe care o credeam cea potrivită pentru a completa un puzzle care de fapt era de mult terminat, până la ultima piesă.

Şi acum tot ce se poate spune despre el e, gramatical vorbind, la timpul trecut.

De mult îmi lipseşte “pisălogeala” lui la telefon sau când stăteam aşezaţi unul în faţa celuilalt, imi lipseşte şi-mi va lipsi acea permanentă provocare care mă obliga să gândesc altfel, altfel de cum eram obişnuit s-o fac şi să reacţionez în aşa fel încât să nu-mi pierd cumpătul, că, de, nu se face când doi oameni maturi discută subiecte de importanţă covârşitoare pentru soarta lumii.

Scriam mai sus că puzzle-ul e de mult completat, şi cu toate acestea o întrebare va rămâne pe vecie fără răspuns.

Într-una din interminabilele noastre discuţii, în care eu eram israelianul şi el evreul stabilit peste mări şi ţări, i-am aruncat mănuşa şi l-am întrebat dacă pe meleagurile unde locuieşte se simte acasă.

– Defineşte, te rog , “acasă”…., m-a rugat.

Şi înainte de a fi putut răspunde el mi-a luat-o înainte:

– Acasă e locul unde ai dori să fii inmormântat.

Stau acum, de unul singur, cu tristeţea în suflet, cu o mulţime de gânduri al căror şir nu-l pot opri, şi mă întreb: oare locul unde se află prietenul meu azi, este într-adevăr cel pe care el l-ar fi definit ca “acasă”?

Gabriel ben Meron