Nu ştiam, sau mai bine zis nu voiam să cred că obiectele neînsufleţite pot avea un comportament care să-ţi sugereze că ar reacţiona şi ele diferit în anumite ocazii.

Iată o poveste autentică: Înainte de a împlini 25 de ani de la nuntă, deci înaintea nunţii de argint, m-am tot gândit cum să fac rost de inele obişnuite, de argint. Şi cum lucrul acesta s-a întâmplat în anul 1972, deci în plină ,,epocă de aur”, aceasta era într-adevăr o problemă. Inele sau alte podoabe de aur şi argint se obţineau numai la schimb, adică aduceai un obiect din care bijutierul scotea cât era necesar pentru confecţionarea bijuteriei respective şi plăteai manopera. Dacă povesteşti astăzi cuiva acest lucru, ori nu te crede şi bănuiește că vrei să ponegreşti acele vremuri, ori își închipuie eşti „sărit”, sau mai degrabă senil. Dar aşa a fost în realitate şi asta nu înseamnă că femeile nu purtau bijuterii, sau tinerii se căsătoreau fără inele de aur.

Dar eu aveam nevoie de argint şi atunci am recurs la „o linguriţă” adusă de soacra mea când s-a mutat la noi, linguriţă pe care presupuneam că era din acest metal preţios. M-am dus la primul atelier de bijuterie al cooperaţiei şi m-am aşezat ordonat la o „coadă” acceptabilă ca dimensiuni. Dar când am ajuns la rând, a urmat surpriza şi dezamăgirea: Bijutierul a turnat câteva picături de acid azotic (?) pe linguriţă şi a constatat că e numai argintată. Am rămas consternată. Bani aveam, dar nu-i puteam folosi – cel puţin oficial – pentru scopul propus. Şi prima minune: Un om care stătea la coadă se oferă să-mi dea o monedă de argint de 100 lei, veche, dintre cele două războaie mondiale. Nu ţin minte figura omului, ştiu doar că nu a vrut să ia niciun ban. M-am socotit fericită şi am comandat cele două inele, cu dimensiunea oarecum ştiută pentru cel al soţului meu. Mi-a mai rămas un rest de argint pe care bijutierul mi l-a înapoiat ulterior. Eram salvată şi foarte bucuroasă.

În 27 august i-am înmânat inelul soţului meu şi i-am cerut să mi-l pună el în deget pe al meu. Pe moment l-a purtat pe al lui şi iată-ne serbând nunta de argint. Totul părea minunat şi părea că va fi veşnic. Foarte curând am văzut că el nu poartă inelul, dar apoi m-am obişnuit şi cu această ciudăţenie a lui şi am luat drept suficientă explicaţia că încă un inel îl deranjează.

Au trecut anii şi cum nimic nu e veşnic, aproape că am uitat toată povestea. Relaţia noastră a continuat în cele mai bune condiţii şi fără ca să poarte inelul de argint.

Au urmat anii grei de boală, când l-am vegheat şi în 1988 l-am pierdut pentru totdeauna.

Bineînţeles, eu am continuat să port inelul care a devenit o parte din mine.

La scurt timp după aceea, în cursul unei vizite de Crăciun la sora mea, deoarece degetele mele parcă erau mai umflate, mai ales la articulaţii, la insistenţa soţiei nepotului meu, am hotărât să-mi duc inelele la bijutier să le lărgească. Din păcate, micul desen încrustat pe inelul de argint s-a șters prin lărgire, iar inelul de aur făcut la nuntă, care de la început era foarte subţire, s-a subțiat și mai mult.

La una din puţinele mele încercări de a face „ordine”, mai bine zis de a mă orienta printre hârtiile multe din sertarele din biroul soţului meu (nici azi nu sunt în stare să fac ordine şi să arunc cel mai mic lucru, hârtiuţă, însemnare, etc.) am găsit un portofel, destul de uzat, cu două fotografii ale fiicei noastre la vârsta de 2-3 ani şi inelul de argint. Îl păstrase la loc de cinste! Am pus inelul lui peste al meu, pe degetul mijlociu de la mâna stângă şi m-am obişnuit foarte repede cu el. Acest inel avea desenul pe care al meu îl pierduse.

Iar au trecut ani. A urmat marea nenorocire cu boala şi apoi moartea fiicei mele. Am încercat şi de această dată să mă cufund în muncă, nu ca să uit, ci ca să nuam timp să gândesc.

Cam în acelaşi timp a murit în Israel cea mai bună prietenă a mea. Eram prietene din grădiniţă, prietenia a continuat în ciuda distanţei şi a situaţiei politice care ne despărţea. Pe soțul ei îl cunoşteam destul de superficial. Când m-a sunat, am înţeles că era disperat şi  am simţit şi compătimirea lui pentru disperarea mea. După câteva telefoane, era deja în 1996, m-a invitat să facem împreună o călătorie la Karlovy Vary şi schimbarea de decor a fost chiar plăcută. Curând am înţeles că încearcă să mă convingă să vin în Israel şi, prin căsnicie sau fără, să ne unim singurătăţile. De Crăciun am fost cu el la Istanbul, el a venit la Bucureşti, am plecat împreună la Poiana Braşov, la Predeal, dar foarte repede mi-am dat seama că nu eram în stare, deşi din punct de vedere material nu aş fi avut decât avantaje. Aveam pe atunci 72 de ani. Nu ne potriveam la gusturi şi obiceiuri. Mai mult, eu l-aș fi comparat întotdeauna cu soțul meu, iar el m-ar fi comparat probabil cu prietena mea. Aş fi putut duce o viaţă fără niciun fel de griji materiale. Dar nu am putut s-o fac.

În acest timp de cumpănă m-am trezit într-o bună zi fără inelul de argint al soţului meu. Nu-mi aminteam să-l fi scos de pe deget şi cu toate căutările mele intense, nu l-am găsit. Mi-a părut foarte rău, eram furioasă că l-am pierdut, mai ales că era destul de bine fixat pe deget.

În cele din urmă i-am împărtășit prietenului meu hotărârea de a rămâne în România, singură pentru totdeauna, cu tristeţile şi îndurerarea mea veşnică. El a înţeles şi am rămas şi mai departe buni prieteni, aşa cum n-am fost înainte de a-i pierde pe cei dragi nouă. Vorbeam foarte des la telefon, corespondam prin Internet, conversam prin Skype. Acum, recent, poate cu o oră înainte de a muri, mi-a mai dat un ultim telefon.

Dar partea interesantă şi inexplicabilă s-a întâmplat atunci, curând după ce i-am spus decizia mea de a rămâne singură. Într-o zi, având nevoie de un cui, am căutat într-un loc unde nu mai umblasem de multă vreme şi minune: odată cu obiectul căutat am găsit inelul de argint la care nici nu mă mai gândisem. Surpriza a fost copleşitoare. L-am mângâiat şi l-am giugiulit ca pe ceva viu şi l-am pus pe degetul pe care el l-a părăsit, probabil atunci când şi eu eram într-un moment de îndoială, poate ca să-mi uşureze decizia, sau supărat că la un moment dat am considerat o astfel de hotărâre.

De atunci, inelul de argint, cu desenul original, e pe degetul mijlociu de la mâna mea stângă, deasupra celui fără gravură şi eu mă uit cu mare duioşie la amândouă.

Şi să zici că obiectele neînsufleţite n-au şi ele sentimente !!!

Mirjam Bercovici