POVESTEA unui INEL.

Nu am ştiut, sau mai bine zis nu am vrut să cred că obiectele neînsufleţite pot avea un comportament care să-ţi sugereze că ar reacţiona şi ele diferit în anumite ocazii

Iată , o poveste autentică: Înainte de a împlini 25 de ani de la nuntă, deci înaintea nunţii de argint, m-am tot gândit cum să fac rost de inele obişnuite, de argint. Şi cum lucrul acesta s-a întâmplat în anul 1972, deci în plină ,,epocă de aur” aceasta era într-adevăr o problemă. Inele sau alte podoabe de aur şi argint se obţineau numai la schimb, adică aduceai un obiect din care bijutierul scotea cât era necesar pentru confecţionarea bijuteriei respective şi plăteai manopera. Dacă povesteşti astăzi cuiva acest lucru, ori nu te va crede şi va bănui că vrei să ponegreşti acele vremuri, sau eşti cel puţin „sărit” sau mai degrabă senil. Dar aşa a fost în realitate şi asta nu înseamnă că femeile nu purtau bijuterii sau tinerii se căsătoreau fără inele de aur.

Dar eu aveam nevoie de argint şi atunci am recurs la „o linguriţă ,, adusă de soacra mea când s-a mutat la noi, linguriţă pe care o presupuneam a fi din acest metal preţios. M-am dus la primul atelier de bijuterie al cooperaţiei şi m-am aşezat ordonat la o „coadă” acceptabilă ca dimensiuni. Dar surpriza şi dezamăgirea a urmat când am ajuns la rând: Bijutierul a turnat câteva picături de acid azotic (?) pe linguriţă şi a constatat că e argintată şi nu e de argint. Am rămas consternată : Bani aveam dar nu-i puteam folosi – cel puţin oficial – pentru scopul propus. Şi prima minune: Un om care stătea la coadă se oferă să-mi dea o monedă de argint de 100 lei, veche, dintre cele 2 războaie mondiale. Nu ţin minte figura omului, ştiu doar că n-a vrut să ia nici un ban. M-am socotit fericită şi am comandat cele 2 inele, cu dimensiunea oarecum ştiută pentru cel al soţului meu. Mi-a mai rămas un rest de argint pe care bijutierul mi l-a înapoiat ulterior. Eram salvată şi foarte bucuroasă.

Pe data de 27 august i-am înmânat inelul soţului meu şi i-am

cerut să mi-l pună şi el în deget pe al meu. Pe moment l-a purtat pe al lui şi iată-ne serbând nunta de argint. Totul părea minunat şi părea că va fi veşnic. Foarte curând am văzut că el nu poartă inelul şi după un scurt timp de indispoziţie, m-am obişnuit şi cu această ciudăţenie a lui şi am luat drept suficientă explicaţia că încă un inel îl deranjează.

Au trecut anii şi cum nimic nu-i veşnic, aproape că am uitat toată povestea. Relaţia noastră a continuat în cele mai bune condiţii şi fără ca să poarte inelul de argint.

Au urmat anii grei de boală, când l-am vegheat trează şi în scurtele ore de somn şi în 1988 l-am pierdut pentru totdeauna.

mirjam inel1 mirjam inel 2

Bineînţeles, eu am continuat să port inelul care a devenit o parte din mine.

La scurt timp după aceea, în cursul unei vizite de Crăciun la sora mea, deoarece degetele mele parcă erau mai umflate, mai ales la articulaţii, la insistenţa soţiei nepotului meu, am hotărât să lărgesc inelele mele la bijutier. Revenind acasă, chiar am făcut-o, dar micul desen încrustat de pe inelul de argint, prin lărgirea lui s-a şters, la fel cum s-a subţiat şi inelul meu de aur făcut la nuntă, care de la început era foarte subţire.

La una dintre puţinele mele încercări de a face „ordine”, mai bine zis de a mă orienta printre hârtiile multe din sertarele biroului soţului meu (nici azi nu am fost în stare să fac ordine şi să arunc cel mai mic lucru, hârtiuţă, însemnare, e.t.c.) am găsit un portofel, destul de uzat, în care erau 2 fotografii ale fiicei noastre la vârsta de 2-3 ani şi inelul de argint. Îl păstrase la loc de cinste ! Am pus inelul lui peste al meu, pe degetul mijlociu de la mâna stângă şi m-am obişnuit foarte repede cu el. Dar acest inel avea desenul pe care al meu îl pierduse.

Iar au trecut ani. A urmat marea mea nenorocire cu boala şi apoi moartea fiicei mele. Am încercat şi de această dată să mă cufund în muncă, nu ca să uit, ci ca să n-am timp să gândesc.

Cam în acelaşi timp a murit în Israel cea mai bună prietenă a mea, prietenă din grădiniţă, prietenie care a continuat în ciuda distanţei şi a situaţiei politice care ne despărţea. Soţul ei, pe care-l cunoşteam destul de superficial, am înţeles că era disperat şi la primul telefon prin care m-a anunţat, am simţit şi compătimirea lui pentru disperarea mea. Nu după multe telefoane, era deja în 1996, m-a invitat să facem împreună o călătorie cu un sejur la Karlovy Vary şi chiar a fost plăcută această schimbare de decor. Curând am înţeles că de fapt doreşte să mă convingă să vin în Israel şi prin căsnicie sau fără, să ne unim singurătăţile. Am fost de Crăciun cu el la Istambul, el a venit la Bucureşti, am plecat împreună la Poiana Braşov, la Predeal, dar foarte repede mi-am dat seama că deşi din punct de vedere material nu aş fi avut decât avantaje, aveam pe atunci 72 de ani, nu eram în stare s-o fac. Şi nu ne potriveam la gusturi şi obiceiuri şi între noi ar fi fost totdeauna pentru mine, comparaţia cu soţul meu şi pentru el probabil, cea cu prietena mea. Sigur e că aş fi putut duce o viaţă fără nici un fel de griji materiale. Dar n-am putut s-o fac.

În acest timp de cumpănă, m-am trezit într-o bună zi fără inelul de argint al soţului meu. Nu-mi aminteam să-l fi scos de pe deget şi cu toate căutările mele intense nu l-am putut găsi.

Mi-a părut foarte rău şi mai ales eram furioasă că l-am putut

pierde, mai ales că era destul de bine fixat pe deget.

Prietenului meu i-am spus în cele din urmă hotărârea mea de a

rămâne în România, singură pentru totdeauna, cu tristeţile şi

îndurerarea mea veşnică. El a înţeles şi am rămas şi mai departe buni prieteni, aşa cum n-am fost înainte de a-i pierde pe cei dragi nouă. Am vorbit foarte des la telefon, am corespondat prin Internet, am conversat prin Skype. Acum, recent, poate cu o oră înainte de a muri, mi-a mai dat un ultim telefon.

Dar partea interesantă şi inexplicabilă s-a întâmplat atunci, curând după ce i-am spus decizia mea de a rămâne singură. Într-o zi având nevoie de un cui, am căutat într-un loc la care nu mai umblasem de multă vreme şi minune: odată cu obiectul căutat am găsit ,,inelul de argint” la care nici nu mă mai gândisem. Surpriza a fost copleşitoare. L-am mângâiat şi giugiulit ca pe ceva viu şi l-am pus pe degetul pe care el l-a părăsit, să zic atunci când şi eu eram într-un moment de îndoială, poate ca să-mi uşureze decizia sau supărat că am vrut să iau la un moment dat o astfel de hotărâre.

Oricum, de atunci inelul de argint, cu desenul pe care l-a avut atunci când le-am făcut, e pe degetul meu mijlociu de la mâna stângă, deasupra celui fără gravură şi eu mă uit cu mare duioşie la amândouă.

Şi să zici că obiectele neînsufleţite n-au şi ele sentimente !!!

Mirjam Bercovici

One Comment

  • Andrea Ghiţă commented on September 27, 2015 Reply

    Multumesc Doamna Mirjam.
    Ne-ati relatat o poveste impresionanta. De altfel, am constatat si eu ca unele obiecte “se comporta” in functie de conjunctura sau “transmit mesaje” in stransa legatura cu starea noastra sufleteasca. Nu le gasim oricat le-am cauta, atunci cand nu meritam si “se arata” atunci cand le vine vremea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *