Sunt mânată mereu de dorinţa de a descoperi frânturile de amintiri care ar putea contura cât de cât firul vieţii curmate de Holocaust a familiei mele, de a recupera şi restitui existenţa generaţiei lipsă, poveştile de viaţă pe care viitorii bunici nu aveau cum să le depene nepoţilor încă nenăscuţi. Aşa s-a întâmplat de curând, la realizarea filmului despre Robert Régnier, directorul Centrului Cultural Francez din Cluj, în anii 1943-1944, Omul care a salvat viaţa a două femei din familia mea: Matilda şi Lili Székely.

Matilda era soţia celui mai vârstnic unchi al tatălui meu, stins din viaţă curând după Primul Război Mondial, în urma unei răni căpătate pe front. Potrivit obiceiului evreiesc de a da unui copil prenumele ultimului decedat din familie, tata avea să primească numele acestui unchi: Imre.

În luna mai 1944, părinţii tatălui meu, unchii şi mătuşile sale din familia Székely au fost adunaţi în ghetoul de la cărămidărie, îmbarcaţi în vagoane de vite şi transportaţi la Auschwitz, unde şi-au aflat moartea…Singura care a supravieţuit Holocaustului a fost Matilda Székely care a scăpat de ghetoizare, fiind ascunsă în incinta Centrului Cultural Francez din Cluj, graţie omeniei şi curajului lui Robert Régnier.

Lili Székely, fiica Matildei şi verişoara tatii, doctorandă la facultatea de litere, era logodnica lui Robert Régnier care avea să se însoare cu ea – în cea mai sumbră şi periculoasă perioadă pentru evreii clujeni – asigurându-i astfel protecţia naţionalităţii franceze.

Realizarea filmului întitulat “Pe urmele lui Robert Régnier, în Clujul zilelor noastre” a însemnat căutarea şi, datorită norocului care mi-a ţinut partea, găsirea unor repere care m-au ajutat să reconstitui prezenţa lui Robert Régnier la Cluj, în anii 1943-1944.

 

Întâlniri faste

Norocul s-a materializat printr-o succesiune de întâlniri faste la momentul potrivit.Benoit Bavouset, director al Institutului Francez din Cluj care, receptiv la povestea de dragoste şi salvare a antecesorului său, a fost de acord cu organizarea unui eveniment în memoria lui Robert Régnier şi mi-a recomandat să colaborez cu Vlad Ciurdar, un tânăr istoric sârguincios şi iscoditor.

El  a reuşit să găsească, printre foarte puţinele documente referitoare la universitatea Ferenc József din Cluj, păstrate în arhivele universităţii, tocmai diplomele de doctor ale lui Lili Székely (cu menţiunea de religie israelită) şi Robert Régnier (cu menţiunea lector de franceză).

Aceste documente completate în limba latină au fost eliberate – într-un mod aproape incredibil – în mai şi iunie 1944, în perioada ghetoizării şi deportării evreilor din Cluj, din Transilvania…Aici se cuvine să pomenesc numele profesorilor care şi-au asumat, în acele timpuri dominate de legile rasiale, eliberarea unei diplome de doctorat pentru o evreică: rectorul László Búza şi decanul György Kristóf.

Prietena mea, Mariana Lustig-Weiss din Israel, mi-a trimis o înregistrare video – realizată cu smartphone-ul, de soţul ei, Yehuda – cu tatăl ei, doctorul Tiberiu Lustig care fusese studentul lui Robert Régnier, la facultatea de litere, secţia latină-franceză şi română, în primul semestru al anului universitar 1943-1944. Tiberiu Lusitg povesteşte că Robert Régnier era un om carismatic, vorbea o franceză foarte accesisbilă, preda lucruri interesante şi îi trata pe studenţi cu mult respect, inspirându-le optimism şi încredere.

La revenirea din deportare, în gospodăria devastată din Şoimeni, a familiei deportate şi ucise la Auschwitz, Tiberiu Lustig şi-a găsit carnetul de student care conţinea şi rubrica cu semnătura lui Robert Régnier, titularul cursului practic de franceză. În mod interesant, deşi cariera lui Tiberiu Lustig a urmat un alt curs – el devenind un apreciat şi îndrăgit pediatru din Cluj – la emigrarea în Israel a luat cu sine şi carnetul de student la franceză, din timpul războiului… o piesă importantă în mozaicul reconstituirii prezenţei lui Robert Régnier, la Cluj.

O altă întâlnire providenţială s-a petrecut atunci când am pătruns în imobilul cu nr. 21 de pe fosta stradă Bartha Miklós (astăzi Emil Isac) unde funcţiona Centrul Cultural Francez din Cluj, în anii 1943-1944. Margit Balló-Beláni, o cunoscută solistă a Operei Maghiare de Stat din Cluj, în anii 1960- 1970, locuieşte în apartamentului nr.1 al acestei clădiri, de când avea vârsta de un an. Deşi în timpul războiului era de vârsta grădiniţei, a înregistrat, cu limpezimea minţii unui copil isteţ şi atent, tot ce se petrecea în preajma ei, iar astăzi îşi aminteşte de locatarii imobilului, printre care şi de “perechea de tineri francezi, nu prea înalţi, dar zvelţi şi frumoşi, care locuiau la etajul întâi şi dădeau ore de franceză multor copii care urcau scările tropăind” şi de “apartamentul spaţios în care se afla o bibliotecă mare”.

Margit Balló Belláni îşi mai aminteşte că părinţii ei “îşi împrumutaseră menajera, pentru a spăla şi a face curat în locuinţa francezilor” şi aceasta era uimită de faptul că “tinerii francezi mănâncă multă salată”…În schimb, deşi copiii sunt cu ochii în patru şi ştiu tot ce mişcă într-o casă, nu a sesizat prezenţa Matildei Székely, ascunsă într-o cămăruţă, din imobil. “Au reuşit să păstreze secretul atât de bine, încât nici noi copiii nu am aflat de prezenţa acestei femei”, a conchis ea.

La Primăria Clujului am întâlnit-o pe Maria Munthiu, şefa oficiului, care ne-a permis accesul la registrul de căsătorii din 1944, în care am găsit consemnarea căsătoriei dintre “Robert Régnier, lector de franceză la universitate, cetăţean francez, născut la Mante la Ville, în 4 iunie 1910, de religie romano-catolică” şi “Lili Székely, profesoară de franceză, născută la Cluj,  la 10 aprilie 1919, de religie israelită”, oficiată la 20 mai 1944, exact în perioada ghetoizării şi deportării evreilor, sfindând legea care interzicea mariajele dintre creştini şi evrei! Martorii înscrişi în registrul de căsătorii erau Sándor Calame, domicialiat la Budapesta şi Pierre Chappini, domiciliat în Cluj. Înregistrarea este semnată de László Endes, ofiţer al stării civile.

Reîntâlnirea, pe calea internetului, cu vărul meu de al doilea, Sébastien Régnier – unicul fiu al lui Robert şi Lili – s-a produs după aproape 20 de ani de la prima şi singura întâlnire dintre noi, când venise împreună cu Lili, pentru a-şi revedea oraşul natal şi a-l întâlni pe tatăl meu, după ce fuseseră despărţiţi o jumătate de veac de Cortina de Fier, ea la Paris şi el la Cluj.

Sébastien a reuşit să filmeze un interviu cu mama lui (de 96 de ani împliniţi) care vreme îndelungată refuzase să se destăinuiască.

Lili Régnier (născută Székely) şi-a amintit câteva episoade cheie din vara anului 1944: faptul că era obligată să poarte steaua galbenă şi riscurile care însoţeau purtarea acestui stigmat. Şi-a adus aminte de ziua susţinerii tezei de doctorat, când plecase de acasă în toiul nopţii şi s-a pitit sub o poartă din apropierea universităţii, pentru ca dimineaţa, scoţându-şi steaua galbenă să se poată furişa în incinta instituţiei şi să participle la ceremonia susţinerii tezei… (Potrivit profesorului György Gaal, faptul că a putut face asta şi nimeni nu a denunţat-o se explică prin respectarea autonomiei universitare şi prin existenţa unui rector democrat, precum László Búza).

Lili a relatat modul în care a determinat-o Robert, ( “Francezul” , cum era numit în familia ei) pe mama ei să accepte să se ascundă în incinta Centrului Cultural Francez. Matilda îşi făcuse bocceaua şi aştepta să fie luată a doua zi cu camionul şi dusă în ghetoul de la cărămidărie. Robert a venit precipitat şi i-a spus: ” Eu ştiu foarte bine ce-i soartă îi aşteaptă pe evrei, trebuie să plecăm de îndată la central cultural!” Şi pentru că Matilda nu voia, argumentând că va merge şi ea în ghetou, unde se duc toate rudele ei, Robert a scos energc, din dulap, un cearşaf mare şi i-a ordonat: “Puneţi aici toate obiectele de preţ: documente şi fotografii de familie, împachetaţi-le şi să mergem iute, înainte de ora zece când se închid porţile clădirii, ca să nu fim nevoiţi să sunăm şi să vă vadă portăreasa!”

Lili a vorbit şi despre încercările prin care a trecut atunci când mama ei era ascunsă într-o cămăruţă din incinta Centrului Cultural Francez de pe strada Bartha Miklós. Era convocată săptămânal la jandarmerie şi intrebată: “Unde e ascunsă mama dumitale?” iar ea răspundea de fiecare dată, izbucnind în lacrimi, că habar nu avea unde era mama ei şi ar fi dorit să afle unde a plecase… Miza pe caracterul extrateritorial al imobilului pe care flutura steagul francez, pe faptul că jandarmii nu aveau voie să intre acolo şi să facă percheziţii.

Tot Lili a relatat şi despre sperietura trasă într-o zi când, sosind acasă, n-au mai găsit-o pe Matilda şi au început s-o caute disperaţi… În final au dat de ea în Parcul Mare din apropiere, unde şedea liniştită pe o bancă, respira aerul curat şi privea cu nesaţ cerul albastru. Nu mai rezistase să stea închisă în cămara lipsită de ferestre şi tânjise după libertate. Cu multe precauţii au reuşit s-o readucă în ascunzătore.

Lili a povestit şi despre perioada dinainte de căsătorie când Robert a plecat la Budapesta pentru a obţine documentele necesare pentru cununia civilă, însă în prealabil îl convinsese, cu greu,. pe consulul francez de la Cluj, Blanchard Claudon – care împreună cu soţia sa se opuseseră căsătoriei sale cu o evreică, calificând-o drept o nebunie – ca în răstimpul absenţei sale, să le găzduiască pe Matilda şi pe Lili în incinta consulatului de pe strada Elisabeta (astăzi Racoviţă). Acolo au fost tratate mizerabil, dar n-au fost, totuşi, denunţate.

Şi tot Lili a mai vorbit despre momentul de după eliberarea Clujului, în toamna anului 1944, când Robert Régnier – aflat întâmplător la sediul Consulatului Francez – a fost arestat de sovietici, împreună cu consulul francez, fiind considerat reprezentant al guvernului colaboraţionist de la Vichy.

De îndată Lili a plecat la Bucureşti, străbătând pe jos drumul dintre Cluj şi Câmpia Turzii, unde calea ferată era distrusă, trecând cu sufletul la gură printr-o pădure unde campaseră soldaţii ruşi gata să se dedea la orice. Ajungând în capital, s-a prezentat la Ambasada Franţei şi, frizând imposibilul, a obţinut o audienţă la potentaţii sovietici de atunci Vâşinschi şi Vinogradov. Le-a explicat că Robert nu era diplomat colaboraţionist, ci un profesor de frabceză, prizonier de război evadat, care o salvase pe ea şi pe mama ei. La început cererea i-a fost respinsă, dar a insistat şi a reuşit să obţină eliberarea lui Robert.

Tot Sébastien Régnier mi-a trimis şi câteva fragmente de memorii dictate de tatăl său în ultimii ani de viaţă (decedase în 2004), din care aflăm că ajunsese la Cluj din… întâmplare. Robert Régnier servise în armata franceză şi căzuse prizonier la germani. A fost internat într-un lagăr din Austria de unde, după mai multe încercări eşuate, a reuşit să evadeze de abia în 1943 şi s-a îndreptat către est. Ajungând la Budapesta s-a prezentat la Legaţia Franceză pentru a obţine o viză spre Istanbul de unde spera să ajungă la Londra şi să se alăture trupelor lui De Gaulle. Lucrurile au luat o altă turnură când cei de la legaţia din Budapesta, aflând că era profesor de franceză, l-au trimis la Cluj, ca lector de franceză la Universitatea Ferenc József şi director al Centrului Cultural Francez.

…Secvenţe disparate de amintiri care au completat într-o mare măsură istoria trecerii lui Robert Régnier prin Cluj, dar au lăsat şi multe lucruri care se mai cereau desluşite, în viitor…

…Despărţirea

Întâlnirile cu Lili Régnier, verişoara tatii, erau telefonice. O dată sau de două ori pe lună schimbam câteva cuvinte, vectori ai afecţiunii profunde dintre noi. De obicei aceste scurte convorbiri se încheiau cu rugămintea lui Lili: “Scrie-mi, te rog, pentru că nu mai disting atât de bine cuvintele, mai ales la telefon”, iar eu, după un răstimp mă aşterneam pe scris şi-i expediam scrisorile la Paris, Rue de Folie Méricourt numărul 24…

Miercuri, 21 octombrie 2015, a avut loc evenimentul dedicat memoriei lui Robert Régnier, organizat în colaborare cu Institutul Francez din Cluj, succesor al Centrului Cultural Francez de odinioară. După conferinţa susţinută de profesorul Carol Iancu, despre diplomaţia franceză din perioada celui de al Doilea Războiu Mondial şi rapoartele ei privind situaţia evreilor din Transilvania de Nord, a fost proiectat în premieră şi filmul Pe urmele trecerii lui Robert Régnier, în Clujul zilelor noastrehttps://www.youtube.com/user/GhitaAndrea .

A participat şi Sébastien Régnier, sosit de la Paris în zori. Era foarte emoţionat de acest omagiu adus tatălui său, după 71 de ani, la Cluj. Cele nici 48 de ore petrecute împreună cu Sébastien au fost foarte intense. În răstimpul liber dintre activităţile simpozionului, ne-am plimbat prin oraş, i-am arătat locurile emblematice pentru viaţa lui Lili şi am povestit ca doi verişori ce ne regăsisem.

Sébastien a plecat la Paris în zorii zilei de vineri, 23 octombrie. În după amiaza aceleiaşi zile, primeam un telefon de la mătuşă-mea Lili care îmi relata cât de mult a impresionat-o filmul dedicat soţului ei, Robert, în care a revăzut Clujul şi locurile în care s-au petrecut evenimentele de răscruce ale vieţii ei, cât de mulţumită că Robert Régnier fusese omagiat de Institutul Francez. Discuţia s-a încheiat cu aceeaşi frază: „Scrie-mi, te rog, aştept scrisoarea ta!”. M-am aşternut pe scris în aceeaşi după masă şi am expediat scrisoarea sâmbătă, 24 octombrie, socotind că în două-trei zile avea să ajungă la Lili, care va putea citi relatarea amănunţită despre evenimentul de la Cluj, precum şi vestea că proiectul va continua, prin realizarea unui film mai lung în care mizam pe colaborarea cu ea, pe un interviu mai amănunţit, pentru completarea părţilor rămase în suspensie.

În 30 octombrie aveam să primesc vestea că Lili Régnier (născută Székely), verişoara tatei cea frumoasă, deşteaptă şi curajoasă, s-a stins din viaţă în 29 octombrie 2015, la vârsta de 95 de ani…Fie-i memoria binecuvântată!

Lili Régnier (născută Székely) a părăsit această lume pământeană cu discreţie, asemenea soţului ei, punând capăt călătoriei pe urmele lui Robert Régnier, după ce ajunsese la punctul final. Am rămas cu durerea absenţei ei perpetue şi cu povara reconstituirii şi restituirii nedesăvârşite…Mă consolez doar cu gândul că o poveste de dragoste şi salvare ca cea trăită de Lili şi Robert nu putea să se dezvăluie în întregime publicului, dar nici să rămână necunoscută.

Andrea Ghiţă