UNDEVA DEPARTE… în AZERBAIDJAN.

Cobor scara avionului. Pătrund deodată într-o masă toridă de abur, contrastând în mod violent cu aerul condiţionat din TU-114. Aerul rece al Moscovei, respirat în seara precedentă, se află acum în urmă, departe, la 4.500 km. nord-vest.În acel sfârşit de iulie era foarte cald şi în Ploieşti, de unde plecasem cu trei zile în urmă. Am cunoscut după mulţi ani şi hamsinurile din Ţara Sfântă. Dar niciodată, absolut niciodată, nu am fost pus în faţa unei asemenea situatii . Aveam să înţeleg foarte repede că 45 de grade Celsius la umbră este mediul în care va trebui să existăm în următoarele 22 de zile petrecute la Baku…

La capătul scării nişte omuleţi. Ne aşteaptă un grup de tovarăşi de la instituţia gazdă. Numele ei, Azinmaş, era o combinaţie ciudată a cuvintelor Azerbadjan şi Maşina, titulatură care se purta în acele timpuri.

Cămăşile lor cam ponosite aveau culoarea cernelei, erau suflecate deasupra cotului şi purtate peste pantalonii de doc. Noi, categoric, eram diferiţi în costumele gri bine croite, cu cămăşi albe şi cravate asortate, în dungi.

Şeful grupului se recomndă:

–       Glavnâi injiner Shapira! Ne strângem mâinile şi am certitudinea că omul simte sclipirea din ochii mei, la auzul acestui nume fără echivoc.

Baku cu Stalin

Baku sub oblăduirea lui Stalin

Sclipiri de acest fel aveau să se repete frecvent în următoarele ore, când am cunoscut şi restul echipei de ingineri cu care aveam să cooperăm în viitorul apropiat. Părea că un val îi adusese pe toţi aceşti oameni aci la Marea Caspică tocmai de pe malul Iordanului. În realitate erau de fel din Ucraina, familiile lor fiind evacuate acolo din anii tragici ai războiului mondial.

Ne urcăm în Moscvici şi ajungem la noua noastră adresă: Hotel Iunosti. Camera are aproape 40 de metri pătraţi şi este relativ răcoroasă. Contactul cu lumea exterioară, tensionată de evenimentele din Cehoslovacia, se făcea greu din camera acestui hotel de lux. Era, ce-i drept, un difuzor cu 4 canale care transmiteau ştiri în diferite limbi caucaziene, plus canalul în limba rusă, care era defect…

A doua zi, acelaşi Moscvici, condus de Victor, ne transportă la Institutul de Cercetări . Directorul general este armean şi are instalat în birou singurul aparat de aer condiţionat văzut aci. Directorul tehnic este rus şi ne povesteşte volubil ce-a mâncat anul trecut la Poiana Braşov şi cum a băut şpriţ la Şura Dacilor. Stiţi, explică el celorlalţi prezenţi, ei beau vinul amestecat cu sifon! Eu confirm chestia cu şpriţul şi regret că, până acum, n-am avut ocazia să intru la Şura Dacilor. Şedinta protocolară se încheie şi putem să continuăm vizita prin institut.

Vizităm atelierele de proiectare şi de execuţia prototipurilor, un teren cu echipamente aduse spre informarea proiectanţilor şi o instalaţie destinată cercetării. După o privire rapidă asupra planşetelor de desen şi a prototipurilor eram edificat. Raportat la nivelul firmelor americane, proiectele acestui institut se aflau din păcate în urmă cu 15-20 de ani…

Toivi Baku

La baza instalaţiei se afla încă o placă cu litere turnate din bronz, “construită sub îndrumarea personală a tovarăşului Stalin”… Chipul tătucului privea resemnat diagrama Perth de pe perete, pe care se vedea clar că asimilarea unui proiect dura infinit mai mult decât la alţii. Nu am cerut explicaţii, dar am înţeles de ce aveau nevoie de noi.

Acest interesant Azerbadjan

În sfârşit am cunoscut şi primul azer. Îl cheamă Aliyev şi va fi responsabil cu noi în incinta instituţiei. Funcţia sa constă în a ne duce la cantină, la prânz, şi a ne preda şoferului la sfârşitul programului. Este foarte volubil, are o mustaţă mare ca oamenii locului şi rusa lui nematernă este mult mai inteligibilă pentru mine. Ne explică imediat că este preşedintele sindicatului şi că s-a întors din Germania unde a fost ofiţer, ceea ce explică cuvintele nemţeşti cu care punctează discuţia. Bietul L. (colegul meu) este fericit. El nu ştie rusa şi va putea folosi bruma de germană obţinută din perioda sa braşoveană.

Legătura cu Aliyev devine şi mai strânsă când ne aude vorbind româneşte. Turcismele din limba română îi sunt familiare şi strigă entuziasmat spre confirmare când aude un cuvânt comun cu limba azeră. Sunt destule: săpun, portocală, covrig ş.a.m.d. Cel mai mult îl bucură cuvântul chibrit. O simplă pronunţare şi ţigara mea este aprinsă în secunda următoare….

În următoarele zile trece la confesiuni politice şi mă gândesc că problema poate deveni neplăcută pentru mine. Ne explică confidenţial că dacă nu era azer ar mai fi şi acum ofiţer în trupele sovietice staţionate în Saxonia…

Toivi Alpert_1954_Gouver_house

Vedere din Baku

Noi azerii, spune Aliyev, suntem o naţiune mare care fost împărţită în trei. Iran, Turcia şi Rusia au luat fiecare în parte o bucată din patria noastră… Dacă eram independenţi, cu petrolul nostru, am fi trăit ca în Kuweit. Îi explic cu prudenţă că nivelul meu de cunoştinţe în limba rusă este prea redus pentru a înţelege noţiuni complicate… Problema este reluată, dintr-un unghi de vedere total diferit, de către Victor, şoferul rus. Ei (azerii), ne povesteşte Victor în intimitatea automobilului, jucau doar table, iar soţiile lucrau. Ei sunt supăraţi pe noi că i-am pus la treabă. Tot ce vezi aci, construcţii, rafinării sau sonde, a fost făcut de ruşi. Ei ocupă, cu ajutorul banilor, toate locurile din facultăţile oraşului Baku. Noi (ruşii), susţine în continuare Victor, fără această piatră legată de picior care este grupul de republici din Asia, am fi fost acum în rândul ţărilor europene avansate…

Eu tac mâlc şi L. la fel. Peste o săptămână soseşte ataşatul II de la Moscova. Ascultă şi el opiniile contradictorii ale celor doi şi ne anunţă cu seriozitate: Voi scrie un raport mai sus!

Weekend la Baku

Săptămâna care a urmat a fost dominată de prezenţa ataşatului II, a decurs într-un mod alert şi a schimbat definitiv concepţiile mele anterioare asupra noţiunii de corp diplomatic. “Acest weekend veţi fi la dispoziţia mea”, ne spune el în mod confidenţial. Aici roşiile costă numai 20 de copeici, iar la Moscova o rublă şi douăzeci. Trebuie să cumpărăm roşii pentru şefu’… Acelaşi lucru în ceea ce priveşte pepenii…”.

Duminica noastră planificată pentru o excursie la Tbilisi sau Erevan se depărta în mod irevocabil şi probabil definitiv.

Privit retrospectiv , acel weekend, petrecut în piaţa mare din Baku, a fost mai mult decât interesant. Am cumpărat roşii şi pepeni. O babă vindea trei piersici. Atât! Le-am achiziţionat, pentru noi, fără să ne tocmim şi pentru o sumă derizorie. Piaţa era realmente colorată. Un brunet care vindea brânzeturi avea în spate o efigie cu chipul lui Stalin. L. cere explicaţii pe muteşte, prin rotirea palmei în jurul încheieturii. Ca răspuns, tipul, care nici el nu era forte la limba rusă, scoate medalionul de pe perete, îl sărută apăsat de câteva ori şi îl atârnă la loc. Îi sugerez ataşatului, pe jumătate serios, să consemneze în raport. Nu este necesar, răspunde el cu seriozitate, problema este cunoscută. Punctul culminant l-a constituit însă capitolul legume.

Omul cu mustaţă care vindea roşii se uită la pantofii noştri Romarta şi cere explicaţii asupra originii noastre. Ataşatul II răspunde explicit şi spre uimirea noastră azerul împreunează mâinile şi strigă sacadat: Romania-Cehoslovacia-Azerbadjan! Noi ne uităm în dreapta şi în stânga, dar din fericire nu vedem martori. Legătura politică odată stabilită, omul scoate niste roşii superbe de sub tejghea… În clipa respectivă, printr-o ciudată asociaţie de idei, gândurile mele reveneau la poveştile părinţilor despre halele din Ploieşti în perioada pe care ei o denumeau vremurile bune de dinainte de război… Aveam să revăd asemenea roşii, însă abia în 1980, ca nou venit în Kiriat-Yam!

Sacoşele odată transportate la hotel, împreună cu câteva seturi de tacâmuri de alpaca argintată cumpărate la Baku şi alte obiecte similare de negăsit la Moscova, sunt încărcate într-o camionetă, condusă de Victor, cu destinaţia Aeroportul Baku.

Acolo, în acea zi toridă de august (la vârsta de 32 de ani!), am constatat că snobismul meu care considera sacoşele cu pepeni drept incompatibile cu noţiunea de specialist străin care urcă în mod nonşalant scara avionului, s-a dovedit totalmente nefondat. Absolut toţi călătorii cursei interne Aeroflot Baku-Moscova aveau asemenea sacoşe şi banda rulantă cu bagaje părea că iese direct din sera unui colhoz profilat pe roşii şi pepeni.

Colhoznicul din Peninsula Apsheron

 

Ne luăm rămas bun de la diplomat, avionul Iliuşin, inclusiv roşiile şi pepenii, decolează peste Caspica şi noi rămânem cu ale noastre. La ieşirea din aeroport şoferul Victor ne roagă să acceptam mic un ocol prin satul Buzavnăă.

Satul, localizat în partea de nord a peninsulei Apsheron, are câteva mii de locuitori şi o configuraţie tipică locului. Uliţele înguste şerpuiesc efinit ziduri înalte de piatră care fac imposibilă vederea caselor sau a curţilor din exterior. Victor ne mărturiseste în fine că soţia sa este azeră şi că aci locuieşte socrul său…

Pe uliţe, valurile Caspicei care inundă satul lasă în urmă băltoace de apă sărată. Simţim marea undeva pe aproape şi intuim rostul zidurilor care înconjoară fiecare gospodărie. Ajungem la socrul azer, poarta grea se deschide şi intrăm în ograda colhoznicului împreună cu camioneta Azinmaş-ului.

Socrul are o căutătură orientală, e nebărbierit de o săptămână iar dinţii lui sunt într-o stare jalnică. Ne invită să stăm la o masă, probabil de fabricaţie proprie şi instalată pe prispa casei. Suntem serviţi cu ciorbă fierbinte de legume, şi gazda se scuză că nu are alceva. Uşa casei este larg deschisă şi în interior se poate vedea patul, tot de construcţie artizanală şi aşezat pe ţăruşi înfipţi direct în podeaua de pământ… Schimb cu L. o privire semnificativă şi amândoi considerăm comentariile de prisos…

Încercăm să angajăm discuţia amicală de rigoare, dar tipul începe cu întrebări dure.

– Şi la voi rămâne recolta neculeasă de pe câmp?

– Nu, răspund eu cu o voce nesinceră, şi cred că în general nici la voi nu se poate întâmpla aşa ceva.

Socrul dă neîncrezător din cap şi ginerele îl admonestează să nu întrebe prostii.

Dar interogatoriul azerului continuă.

– Cât costă la voi o lucrare dentară, ce salarii aveţi? Nu obţine de la noi vreun răspuns , dar persistă. O nouă întrebare însoţită de un zâmbet ciudat îi pune în valoare barba nerasă şi cioatele din gură.

– Şi ţara voastră este dominată de armeni şi evrei? O clipă se face linişte şi vraja exotică se spulberă instantaneu. L. înţelege ceva şi dilată ochii, iar Victor, care presupun că era la curent cu situaţia mea etnică, intervine imediat, informându-l pe socru că este deja târziu şi tovarăşii străini trebuie să se întoarcă la Baku. Socrul începe să înţeleagă că a făcut cel puţin o gafă şi dispare nedumerit într-o baracă.

Victor încarcă discret în camionetă câţiva saci cu pătlăgele vinete de la socru, noi ne luăm rămas bun de la colhoznic şi părăsim zidurile de piatră ale satului Buzavnăă şi peninsula Apsheron.

Au trecut ani şi eram convins că, cel puţin în cercul meu de cunoştinţe, sunt singurul care a fost în acel loc neconvenţional. Dar în Ţara Sfântă nu poţi afişa un punct situat între California şi Johannesburg fără ca cel puţin o persoană să nu fi cumpărat ceva de acolo… Boris, omul care face curăţenie la noi în birou şi este cavcazi din Tirat Hacarmel, mi-a distrus monopolul asupra acestui loc, mărturisindu-mi recent că şi el şi-a procurat legume la Buzavnăă!

Theodor Toivi

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Andrea Ghiţă commented on November 12, 2015 Reply

    O interesantă descriere a unei delegaţii de specialişti români într-o ţară frăţească, mai exact un stat al URSS, care – acum – îmi starneste hohote de râs.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *