CINEMA SAU PROPAGANDĂ?

(Răspunsuri prefabricate la întrebări dureroase)

Intenţia de a se proiecta filmul în faţa elevilor unor şcoli din Göteborg a fost anunţată din timp, dându-se părinţilor şi cadrelor didactice suficientă vreme pentru a protesta împotriva ei sau a aproba ideea. De ce la Göteborg? Explicaţia (care, de altfel, nu joacă un rol prea important aici) constă în faptul că producţia a fost sponsorizată din fondurile municipalităţii acestei urbe, a treia ca mărime în regatul suedez.

,,Chiar şi morţii au un nume” este titlul filmului cu pricina – asociere vădit manipulativă cu ororile Holocaustului, chiar şi în ochii unor mai puţin iniţiaţi în temă.

Chiar dacă nu m-aş îndoi de faptul că ideea de la care a pornit regizorul suedez de filme documentare Bo Harringer atunci când a decis (singur sau convins de alţii?) să realizeze pelicula, ar fi conţinut considerente umaniste, este clar că metodele folosite pentru a–i determina pe spectatori să înţeleagă justeţea cauzei palestiniene şi a activităţilor mai mult sau mai puţin naive cu care această luptă este sprijinită de opinia publică, mi se par deosebit de îndoielnice.

Farkas secventa din film

Secvenţă din filmul “Chiar şi morţii au nume”

Realizarea (căreia nu-i voi mai repeta titlul din motive, cred eu, lesne de înţeles) foloseşte ca pretext povestea lui Henry Ascher, medic suedez, evreu provenit dintr-o familie evadată la timp din Polonia ocupată, care a participat în mod activ la misiunile Ship to Gaza (O corabie spre Gaza), inclusiv cea din mai 2010, soldată din nefericire cu nouă pasageri ucişi de o patrulă a marinei israeliene în ape internaţionale.

Membru al Partidului Comunist Suedez, Ascher s-a înrolat încă în anii ’80 ca medic voluntar într-o tabără de refugiaţi palestinieni în Liban.

Pregătirile în vederea ,,ediţiei 2011” a mişcării Ship to Gaza sunt prezentate în film cu lux de amănunte: ciocniri între activişti de stânga şi poliţia greacă (nava fiind ancorată pe coasta Greciei), protestele conducerii israeliene, ochii plini de aşteptare ai copiilor palestinieni înfometaţi şi ameninţaţi de bombele nemilosului inamic, declaraţiile zgomotoase ale organizatorilor misiunii, în care aceştia îi acuză pe americani de a fi cedat pretenţiilor absurde ale guvernului israelian privitoare la oprirea navei.

Asher cu regizorul Bo Harringer şi

Henry Asher şi regizorul Bo Harringer

În mod bizar, printre imagini sunt strecurate scene din tulburata istorie a omenirii, ca de pildă cele legate de persecuţiile cetăţenilor de culoare din Africa de Sud în zilele Apartheidului, civili vietnamezi doborâţi de bombele americane, şi bineînţeles, fotografii din perioada Holocaustului.

Şi ca un mesaj fundamental, spre finalul filmului, spectatorilor li se oferă din nou imagini relativ proaspete, în close-up, ale copiilor ucişi de rachetele israeliene în 2014. Şi între timp, cineva citeşte de pe o listă, cu voce tare, numele acestor victime ale nedreptăţii, o aluzie revoltătoare, dar deosebit de efficientă, ori de câte ori se tratează subiectul suferinţelor şi umilirilor la care este expus un popor, la încăperea muzeului Yad Vashem închinată copiilor morţi în lagărele naziste.

Protestele lansate contra prezentării filmului în şcolile din Göteborg au culminat cu cele care au urmat proiecţia sa în faţa reprezentanţilor Comunităţii Evreilor Suedezi, dar şi intervenţiile repetate ale Ambasadei Israelului la Stockholm, în care se cerea anularea deciziei.

Criticile şi protestele nu şi-au atins ţelul, organizatorii, dar şi personalităţi din conducerea politică fiind de părere că vizionarea ,,va contribui la o mai profundă înţelegere a conflictului israelo-palestinian” şi că ,,cenzurarea sa ar fi un gest care contravine principiilor democratice”.

Cum anume se va desfăşura acest proces al ,,înţelegerii profunde” într-o perioadă în care provocări din toate direcţiile ameninţă viitorul omenirii, n-am idee. Şi cum altfel decât provocări pot fi interpretate comparaţiile dintre Gaza şi Auschwitz?

La numai câteva zile după ,,premiera” filmului la o şcoală din Göteborg, într-una din pieţele oraşului a avut loc adunarea comemorativă închinată victimelor Nopţii de Cristal,10 noiembrie 1938. La eveniment au participat cam 400 dintre cei aproape un milion de cetăţeni ai oraşului.

George Farkas

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Tomi Anca commented on November 12, 2015 Reply

    M-ai pus pe ganduri,Georgica!.
    Nu stiu de ce,dar prima mea reactie la articolul tau a fost:
    “Mindenhol jo,de a legjobb….”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *