Alegerile regionale din Franța, respectiv cel de-al doilea tur de scrutin care s-a desfășurat pe 13 decembrie a.c. mi-a făcut impresia unui ”déjà vu” în context românesc și, de aceea, am fost optimistă, având încredere în victoria democrației, a bunului simț și a Europei. Ele mi-au evocat România anului 2000, alegerile prezidențiale, când în turul doi s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor. Atunci românii au dovedit că cei 10 ani de după revoluție nu au trecut fără să lase o amprentă pe conștiința lor, că, în pofida dificultăților primilor ani ai tranziției, pentru mulți cu un iz amar, cu o dorință de revenire a trecutului, majoritatea și-a dat seama că alegerea este una singură – democrația.
Și chiar dacă despre Ion Iliescu nu s-a putut spune că reprezintă întruchiparea idealului democratic, oricum era mult mai bun decât național-comunismul reprezentat de Vadim. A fost atunci o strângere a rândurilor, indiferent dacă alegătorul era de dreapta sau de stânga, pentru a opri tot ceea ce ar fi însemnat un președinte ca Vadim atât pe plan intern cât și ca imagine externă. A fost un semn pozitiv și faptul că, în următorii ani, România Mare a lui Vadim nu și-a mai găsit locul în parlament, spre deosebire de alte țări foste comuniste unde în legislative figurează formațiuni politice de extremă dreaptă sau radicale de dreapta.
Plecând de la această premisă, m-am gândit că dacă în România, numai după 10 ani de democrație, extrema dreaptă a putut fi învinsă printr-o unitate a forțelor progresiste, în Franța cu o tradiție de 250 de ani nu se poate să nu se întâmple același lucru. Poate că e o comparație naivă, în condițiile extreme de astăzi din Europa, reacțiile pot fi cele mai neașteptate și surprinzătoare. Din fericire, nu a fost așa. O extraordinară conștientizare a ceea ce ar fi însemnat victoria Frontului Național, chiar și numai în trei regiuni din cele 17 puse în joc, a dat prilejul unei unități de voință fără precedent. Parcă îți evoca drama lui Bertold Brecht ”Acensiunea lui Arturo Ui trebuie oprită”. Numai că Germania anilor 30 nu a putut sau nu a vrut să-l oprească pe Arturo Ui iar rezultatul a fost dramatic. Franța în schimb, a reușit.
Chiar dacă, de ani de zile se află sub focul criticilor, clasa politică franceză, atât de dreapta cât și de stânga a renunțat la orgolii și fie s-a unit în mari alianțe electorale de dreapta și de stânga, fie candidații de ambele orientări au renunțat în favoarea celui mai bine plasat, indiferent dacă era socialist sau republican. Rezultatul: nici o regiune nu a fost cucerită de Frontul Național, nici măcar cele trei unde avea cei mai mulți simpatizanți. Franța dar și Europa au răsuflat ușurate.
Care ar fi fost consecințele unei victorii a extremei drepte? Poate cea mai periculoasă ar fi fost semnalul dat pentru alegerile prezidențiale din 2017 unde Marine le Pen spera să câștige. La scrutinul precedent a ocupat locul trei, iar la actualele alegeri regionale, deși înfrânt, Frontul Național a obținut peste șase milioane de voturi și 358 de consilieri locali. Faptul că acum a pierdut, nu exclude complet posibilitatea câștigării prezidențialelor, numai că, psihologic, șansele sunt mai mici decât dacă FN ar fi obținut cele trei departamente pe care le-a țintit. O victorie a FN ar fi dat apă la moară euroscepticilor, ar fi făcut posibilă opoziția Franței față de o serie de măsuri – nepopulare de ce să nu recunoaștem – ale Uniunii Europene. Ar fi existat posibilitatea și ca Parisul să se alăture Londrei în tendința acesteia de a slăbi UE sau capacitatea de conducere a Comisiei Europene. Problema imigrației ar fi căpătat alte valențe, politica în acest domeniu ar fi devenit mai dură, Franța ar fi putut renunța la Schengen, ar fi putut limita libera circulație, iar înăsprirea politicii față de imigranți, în condițiile în care de multă vreme Franța este un stat al imigranților, ar fi provocat drept contrareacție intensificarea atentatelor teroriste. Iar ca un cerc vicios, aceasta ar fi putut duce la introducerea unor măsuri antidemocratice.
Numai că respingerea de către majoritatea franceză a extremei drepte nu înseamnă că toate cele înșirate mai sus nu se pot întâmpla, chiar și fără Frontul Național. Clasa politică franceză se află într-o degringoladă pe care nu poate deocamdată să o depășească. Cele șase milioane de voturi date Frontului Național înseamnă o exprimare clară a nemulțumirii față de măsurile luate de guvernul francez. Căci aceste voturi nu au fost date numai de simpatizanții FN ci și de cei care văd incapacitatea politicienilor de a găsi o soluție la problemele țării. Și dacă nu există o ofertă din această parte, acceptă ca alternativă cea a extremei drepte.
De aceea, dacă ne bucură această victorie, ea este doar un moment dintr-un proces lung de schimbări care se află în fața clasei politice franceze. Ele nu numai că sunt necesare, ci și obligatorii. Problema imigrației, a integrării atât a celor nou veniți cât și a generațiilor născute în Franța și care nu se simt încă francezi, pentru care soluția aleasă este terorismul, combaterea acestuia, marile probleme sociale a căror rezolvare ar reduce diferențele dintre locuitorii din centru și cei din periferii, din ghetourile descendenților imigranților sunt provocările la care trebuie să facă față pentru a înlătura viziunea instaurării extremei-drepte. Chiar dacă, după 1789 în Franța s-au perindat lideri cu diferite orientări, idealul democrației s-a păstrat sub o formă sau alta. Napoleon a devenit împărat, dar reformele introduse în țară și influența lor în vestul Europei au dus la progrese în numeroase domenii iar guvernul de la Vichy a fost un hiatus în desfășurarea istoriei pozitive a țării. Și procesul nu trebuie să se întrerupă. Clasa politică franceză le datorează cetățenilor săi acest parcurs, oricât de dificil ar fi. Alegerile de-acum au fost un avertisment. Sperăm că destul de vizibil.
Eva Galambos
