Gran Canaria este un loc foarte îndepărtat de România și destul de puțini români știu despre el. La aceași distanță se află și România de Gran Canaria și ”gran-canarezii” știu la fel de puțin despre ea. O excepție evidentă a fost un chelner tânăr care ne-a servit la prima masă (excelentă dealtfel și cu pește bineînțeles:) în primul restaurant la care am fost îndrumați cu competență. de un taximetrist. Restaurantul situat într-un loc superb în Las Palmas, capitala insulei Gran Canaria, se numește (nu întâmplător) ” Marinero”, și desigur se află în zona portului.

Dar să nu uit de chelner; atunci când după tradiționala întrebare ”de unde sunteți?” pe care ți-o ”servesc” toți chelnerii din toată lumea în loc de salutul – cândva ceremonios și respectuos – noi am răspuns cu o oarecare strângere de inimă și deferență (poate ne răspunde cu o întrebare?) chelnerul ne-a privit radios spunând ”România ce țară frumoasă! am și eu un prieten la…Brașov!”. Asta a  fost  prea mult pentru inimile noastre deja încercate și ne-am decis că oricum ar fi fost mâncarea să-i lăsăm un ”bacșiș” substanțial (nefiscalizat:) să nu-și schimbe părerea despre România. Dar cum am mai zis, nu a fost nevoie de niciun compromise, mâncarea a fost excepțională, cu gusturi mirifice, și am lăsat cu inima împăcată un ”tip” mai mare decât ”bacșiș”-ul planificat inițial.

Ca să nu mai spunem că între ”bacșiș” și ”tip” este o diferență esențială; bacșișul îl pretinde primitorul pe când ”tip”-ul îl oferă dătătorul. Primul termen este de origine turcească.intrată cu acte în regulă în dicționarul limbii române, pe când ”tip” este un termen de origine engleză care încă nu are un echivalent românesc adecvat:))

Pământ european, mai aproape de Africa

Gran Canaria este una din insulele Arhipelagului  care poartă numele de Canare. Denumirea îmi  era cunoscută din copilărie, de la neuitatele ore de Geografie, cu hărțile multicolore care ascundeau tainele lumilor descoperite deja și de la întrebările de regulă rămase fără răspuns adresate profesorului nostru Turda (un nume cât se poate de potrivit unui profesor de geografie din provincie, care venea adesea la ore mirosind a țuică de Turți:) Ne era deci familiară denumirea de insulele Canare, dar în lipsă de alte explicații eram convins că denumirea se trage de la  canari, păsări exotice care ne imaginam că umplu cu trilurile lor fermecătoare și suave liniștea insulelor care le-am identificat pe hartă. Mare mi-a fost dezamăgirea să aflu după aproape 70 de ani, că denumirea insulelor Canare nu se trage de la canari, ci exact dimpotrivă numele păsărilor se trage de la numele insulelor. La începutul secolului IV, secolul în care a început creștinarea Imperiului Roman,  un  savant, chemat Arnobius a descoperit că numele insulelor se trage de la latinescul ”canariae insulae” însemnând ”insula câinilor”, probabil deoarece locuitorii insulelor țineau niște câini uriași cu care se apărau de invadatori. Deh ! Pe vremea aceea câinii nu erau lăsați să vagabondeze pe străzile marilor orașe (nici nu erau pe atunci:)) sau să muște copii sau cetățeni pașnici.Ei erau puși eficient să muște dușmanii năvălitori și se pare că au îndeplinit acest rol perfect, deoarece insulele nu au putut fi cucerite până în secolul XIV:)). Un navigator genovez Nicoloso da Recco a redescoperit – în 1341 din însărcinarea (și bineînțeles plătit de…) lui Alfons al IV-lea, rege al Portugaliei – insulele Fuerteventura și Gran Canaria. De la această dată insulele Canare au intrat din legendă în istorie,  băștinașii (”botezați” de europeni cu mulți ani mai târziu, guanși) au fost uciși de ocupanții castilieni care i-au urmat pe portughezi în secolul următor descoperirii lor. Sau cel puțin așa și-au imaginat ei atunci în fervoarea cuceririlor.

Dar ceva mult mai credibil decât opiniile lor – și anume dovezile AND confirmă că 17- 45% din actualii locuitori ai insulelor Canare sunt urmașii populației băștinașe guanșe (despre care unii spuneau că au fost doar un mit, alții că au fost exterminați de valurile de cuceritori până când puterea Spaniei castiliene s-a instalat definitiv:)). Lângă localitatea Agaete, situată într-o vale care pornește de pe malul mării și se pierde verde spre crestele munților, se află o necropolă formată din 700 de morminte despre care se spune că ar avea o vechime de peste 1300 de ani.  Cam în acea vreme  s-a petrecut năvălirea armatelor islamului arab în Africa de Nord și nu este exclus ca luptători din triburile berbere amenințate de urmașii Profetului să se fi refugiat în insulele Canare care se află la o distanță de mai puțin de 100 de kilometri de coasta africană. Un mic grup de urmași întârziați care se revendică de la populația băștinașă (mai mult decât cei care cu adevărat sunt marcați cu ADN de ”berberi”:) , încearcă să reînvie un nou cult bazat pe elementele păgâne ale presupușilor strămoși, dar nu prea au adepți, ceeac e nu este de mirare într-o societate 101% Catolică.

Insulele Canare hartă din calatoriile lui Columb

Cristofor Columb și evreii

Antonio, ghidul nostru, care ne-a plimbat cu mașina lui marca Toyota ( foarte frecventă pe insule și la concurență cu marca la fel de răspândită Dacia-Logan:)) observând cât de asiduu fotografiez  numeroasele Biserici Catolice și alte multe monumente religioase, ne-a întrebat condescendent (bănuiesc că voia șă ne și epateze cu gradul lui de cultură, de fost militar în prezent pensionar și taximetrist pe cont propriu 🙂 dacă noi suntem creștini ortodocși, el știind că ortodoxia este religia dominantă în Europa răsăriteană și evident nu avea nicio  îndoială că suntem creștini. Când l-am informat la fel de condescendent că noi suntem evrei (bine că nu i-am explicat că potrivit definiției FCER noi de fapt suntem ”mozaici” :)) a primit informația cu stoicism și desigur nu a schițat nici-un gest care să nu fi fost ” politically correct”. Poate nici măcar nu a fost o surpriză atât de mare căci Vera, soția mea poartă un pandativ cu un Maghen David sfidător de frumos. Nu m-a mirat nici faptul că povestindu-ne despre cea mai acută problemă a insulei Gran Canaria, lipsa de apă dulce, – pânza de apă freatică fiind foarte firavă, ploile foarte rare și puține – a ținut să sublinieze că o tehnologie israeliană pentru desalinizarea apei de mare a rezolvat criza de apă pe insulă. Dar m-am simțit bine când cu nenumărate gesturi mărunte și discrete mi-a transmis admirația, respectul și prietenia față de evrei. Poate undeva în subconștientul lui de  spaniol ”canarez” fost pilot militar, se furișase un tardiv și neîntemeiat sentiment (freudian:) de vinovăție pentru izgonirea evreilor din Spania în neuitatul an 1492, același an  care  se consideră anul descoperirii Americii de către Cristofor Columb .Poate că alături de alți ”canarezi” a vizitat ”Casa de Colon”, casa lui Columb unde se păstrează (în copie)….

Atlasul Catalan.

Creat în 1375, de un cartograf evreu din Majorca, pe nume Abraham Cresques, originar din Catalonia, este una din cele mai valoroase documente  care au premers și pregătit marele salt în descoperirea Pământului care avea să fie șirul Marilor Descoperiri Geografice. Început spectaculos cu descoperirea Americilor  a ținut peste 400 de ani, cred că ultima dintre “aventuri” a fost tragica moarte a lui Scott și a echipei sale în lupta  cu frigul și necunoscutul Antarcticii.  A fost și o disputa ”sportivă”  în care trofeul pierdut dramatic în fața lui Ralph Amundsen, a fost chiar viațalor.

Yehuda fiul lui Abraham Cresques-autorii Atlasului

Atlasul Catalan  era un adevărat ”mapamond” adică o ”mappa mundi” o ”înfățișare a lumii așa cum este ea cu diferitele sale ținuturi și cu diferitele popoare care le locuiesc”  scria despre propria sa operă Abraham Cresques, era într-adevăr ceva unic pentru acele timpuri, căci tot ce era informație disponibilă despre locuri  și oameni pe pământul cunoscut se afla consemnat pe Atlasul Catalan cu o rigoare de invidiat. Deci nu e de mirare că atunci când regele Carol al V-lea (cel Înțelept) s-a adresat colegului său regal Petru al III-lea de Aragonia  cu rugămintea de a recomanda cea mai completă documentare geografică, acesta a oferit Atlasul creat de Abraham cu fiul său Iehuda. În acest mod a ajuns la Paris originalul Atlasului. Francezii se luptau cu englezii  în nesfârșitul război de 100 de ani (care a ținut 116:) după care au început să se bată între ei catolicii cu hughenoții, în timp ce portughezii și spaniolii au împărțit lumea care au descoperit-o. Succesele lor au fost pregătite de sârguința și cultura unor cărturari și cartografi printre care a strălucit și evreul Cresques.

Insulele Canare pe Atlasul Catalan

Atlasul nu era doar o operă științifică, servind satisfacerii setei de cultură a fețelor regale, ci era un fel de document esențial pentru regii politicieni care erau preocupați de extinderea comerțului și influenței lor. Fascinați de descrierile unei lumi exotice de către marii călători ai vremii Marco Polo, Friar Odoric sau  englezul misterios John Mandeville ( dovedit ulterior că era de fapt francez:)  care au scris (se pare că unii dintre ei au folosit și propria lor fantezie cu dezinvoltură) despre țări și împărății bogate. puternicii lumii (portughezi și spanioli urmați de olandezi și englezi) s-au înghesuit să afle cât  mai multe informații despre posibilitățile reale de a ajunge la ele. Sperietura cea mare era creșterea impetuoasă a puterii Imperiului Otoman, care punea în pericol traseele obișnuite de acces spre bogățiile Indiilor și Chinei, dar speranța cea mare era posibilitatea fluturată de cartografi că s-ar putea ajunge la Indii navigând spre vest.

Cristofor Columb,  fiul unui negustor de bumbac din Genova, a crescut în portul italian unde în loc să continue negoțul pașnic și profitabil al tatălui său – care importa bumbacul din îndepărtata Indie cu vase Venețiene – s-a angajat pe vapoare să învețe greaua, dar interesanta meserie de marinar. S-au făcut presupuneri că ”Amiralul” – dată fiind coincidența anului expulzării evreilor din Spania cu plecarea lui în celebra  expediție  spre Vest pentru găsirea Indiilor – ar fi avut origini evreiești. Nimic mai neadevărat! S-a comentat și faptul că printre însoțitorii lui pe vasul ”Santa Maria” se afla un translator de limba ebraică!. Este adevărat  faptul că în decursul anilor lui de ucenicie s-a învârtit mult și cu plăcere prin cercurile cartografilor, care erau în majoritatea lor evrei (mai cu seamă cei mai renumiți). și  multe din însemnările lor care erau voit secrete erau scrise în limba ebraică. Columb a navigat pe diferite vase și vizita frecvent arhipelagul Madeira, unde s-a și căsătorit cu fiica guvernatorului din insula Porto Santo din apropierea insulei principale, dar și arhipelagul Azore unde a aflat despre niște curenți speciali care aduceau din când în când un soi deosebit de lemn necunoscut în Europa. Această ciudețenie și încurajările cartografilor i-au întărit convingerea că navigarea spre vest îl va duce spre Indii. În ciuda unui debut de succes după prima expediție au urmat alte trei nereușite care au încheiat în mod nemeritat, în boală, sărăcie și dezonoare viața unui om de excepție în floarea vârstei la numai 55 de ani! Nu vrăjmășia naturii, nici capcanele necunoscutului au fost cele care l-au învins, ci invidia și ticăloșia oamenilor.A oamenilor pe care i-a ajutat și i-a condus…

Insulele au istoriile lor

Toate cele patru expediții au plecat din (sau au trecut prin:) Insulele Canare. De fiecare dată Columb s-a oprit pe una din insule, de cele mai multe ori în Gran Canaria, unde și-a făcut  revizii și reparații la vasele flotei – mai mari sau mai mici – cu care naviga,  însoțit de vise și speranțe, spre Terra Incognita. Dacă privești pe hartă traseele drumurilor sale, unui profan în ale navigației, i se poate năzări ideea (oricum tardivă:) că dacă nu ar fi luat-o spre sud , spre Insulele Canare, ci ar fi navigat pe latitudinea portului de plecare, ar fi nimerit pe continentul american, care poate ar fi purtat acum numele de Columbia .:), pe bune. După rolul lor remarcabil în epopea descoperirii ”Lumii Noi” istoria insulelor Canare s-a scurs relativ retras și monoton. Din Cuba, una din primele insule descoperite în Marea Caraibelor, unde au nimerit vapoarele lui Columb, au fost aduse și împământenite culturi exotice, dar cel mai mare succes a avut trestia de zahăr care a  determinat dezvoltarea industriei zahărului și ..a romului:) . Pentru ca să facă loc culturilor foarte bănoase de trestie de zahăr au fost” rase” cele mai multe păduri din Gran Canaria, ceea ce n-a întârziat să determine modificări ale climei de pe insulă (nu vi se pare o istorie cunoscută?) și un exod al populației spre America (de Sud). Și astăzi  mai ales în Venezuela  trăiește o ”diasporă” din Gran Canaria! Ironia soartei a făcut ca după secole trestia de zahăr să înceteze să mai fie o cultură rentabilă. Astăzi în Gran Canaria se cultivă banane și…roșii. Sute de hectare de sere asigură două recolte de roșii pe an, în acest paradis al climei, în care temperatura medie anuală este de 20 gr.Celsius maximele fiind în jur de 27-28 grade. Serele servesc doar la gestionarea umidității, căci …(în paradis:) plouă rar și puțin.

Aguimes un sat cu statui

Un pic de politică și mult Turism

Adevărata industrie înfloritoare a arhipelagului, în zilele noastre, care le-a făcut cunoscute și le-a adus bunăstare  celor peste 2 milioane de locuitori ale celor 7 insule, este turismul. Primăvara continuă – întreruptă doar de câteva luni de vară (ne caniculară) – aduce pe insule aproape 20 de milioane de turiști și vizitatori anual. Cei mai numeroși străini sunt englezii și germanii. Poate la englezi este o frustrare generată de  faptul, că atunci când deveniseră cea mai mare putere maritimă a lumii nu au reușit să cucerească Insulele Canare deși toți corsarii lor celebri au încercat, dar nici măcar Amiralul Nelson nu a putut să debarce pe Gran Canaria, locul unde și-a pierdut brațul drept în lupta cu spaniolii care-și apărau insula. În timpul celui de al doilea război mondial Churchil avea în plan ocuparea Insulelor Canare în eventualitatea în care spaniolii ar fi intrat în Gibraltar.  Însă spre deosebire de regimurile fasciste din restul Europei, regimul fascist spaniol, condus de generalul Franco, a avut înțelepciunea de a nu intra în război împotriva Puterilor Aliate, păstrându-și neutralitatea. De altfel Franco a fost numit Guvernator al Insulelor Canare în 1936, conducând de acolo lupta pentru răsturnarea Republicii Spaniole, sprijinită de forțele comuniste locale și internaționale. Franco în Spania și Salazar în Potugalia – ambii conducători ai unor regimuri dictatoriale de tip fascist – nu s-au implicat în războiul mondial, nici nu au fost linșați de compatrioții lor pentru că nu au comis – și nici nu au fost acuzați că ar fi comis – crime de război sau crime împotriva umanității. ”Aventurile” politice  s-au terminat fără ”surle și trâmbiţe”, dar şi fără milioane de victim,  fără orașe dărîmate și generații sacrificate. Regimul ”autoritarist” a lui Caudillo (Conducător) se baza pe ””mult râvnitul”  partid unic falangist și pe un fel de ”sindicalism de stat”. Pentru dușmanii politici (care erau aproape exclusiv republicanii perdanți ai războiului civil din 1936-1939), regimul falangist a organizat ”lagăre de detenție și muncă”. Două asemenea ”lagăre” au fost și pe insula Gran Canaria”. Dar spaniolii s-au ferit de ororile ”instituțiilor” similare organizate de nemți care au devenit lagăre ale morții. Astfel că deși Spania era departe de a fi avut un regim democratic și nu a fost acceptată după cel de al doilea răzoi mondial printre statele fondatoare ale ONU, peste un deceniu a devenit membră a acestei organizații. În anul 1947 Spania a redevenit monarhie întâi cu Franco în postură de regent și apoi monarhie constituțională în frunte cu regele Juan Carlos care, după moartea lui Franco  (1975), a restabilit democrația în Spania. Porțile Spaniei s-au deschis turismului internațional și Insulele Canare au devenit una din componentele  valoroase ale revirimentului național.

Pescari și turiști . Un sat fericit

Devenită membră a Uniunii Europene în 1986 a contribuit dar a și beneficiat din plin de acest statut. În cei 30 de ani de când a devenit membru UE, Spania a folosit amețitoarea sumă de 13 mii de miliarde euro (pentru evitarea oricăror confuzii e vorba de 13.000.000.000.000.euro, (”euroi”, din care circa 70% propria cotizație) ca să se modernizeze temeinic. Roadele sunt impresionante. Inclusiv în Insulele Canare, parcă ai fi într-o țară de basm. Autostrăzi noi  sute de kilometri cu sute de tunele, în insule a căror suprafață este mai mică decât jumătatea județului Brașov, aeroporturi grandioase comparativ cu nivelul populației pe care o deservesc; orașe strălucind de curățenie și superbă organizare urbană, zeci dacă nu sute de mii de clădiri noi, toate cele vechi refăcute cu respectul cuvenit pentru păstrarea autenticității lor istorice.   Spaniolii au reuşit să asigure ţării lor o soartă decentă și o poziție onorabilă în lume, graţie respectului pentru valorile propriei (și bogatei) lor istorii.

Cultul limbii spaniole (care a devenit a doua limbă  europeană ca număr de vorbitori), respectul și susținerea Bisericii Catolice care, fără a fi bigotă, a asigurat coeziunea de bună calitate a națiunii și poate, mai cu seamă, faptul că Spania a reușit (după ce timp de 200 de ani prin forța inchiziției a încercat fără succes) să valorifice istoria sa multiculturală (creștină,iudaică și islamică).

Tiberiu Roth, 4 Ianuarie 2015