AMINTIRI DIN MOSCOVA.

Piata Roşie, unde mă aflam pentru prima oară în acel iulie 1968, era, ca şi acum, locul cel mai mediatizat din capitala Uniunii Sovietice. Aveam în faţă arhitectonica sofisticată a catedralei Vasili Blajenoi, vestigiu al Rusiei medievale şi în dreapta, zidul Kremlinului dominat de Turnul Spassky şi Mausoleul Lenin, simbolurile puterii sovietice.

În drum spre Baku, am locuit atunci câteva zile în Moscova, fără să bănuiesc că proiectele generate de călătoria în capitala Azerbaidjanului vor crea ulterior ceea ce a fost pentru mine perioada moscovită. În consecinţă, începând cu anul amintit mai sus şi până în anul 1977, m-am deplasat   frecvent la Moscova, totalizând aproape 90 de zile, din care puţinul timp liber face obiectul prezentelor note.

Marile muzee.

Galeria Tretiakov adăposteşte arta rusă a evului mediu, icoanele lui Rubliov, portrete şi remarcabilele peisaje ale lui Isaac Levitan, pădurile lui Shishkin şi scene istorice ale lui Ilya Repin, cum ar fi Ivan cel Groaznic şi fiul său. Sălile reprezentând era sovietică, îndeosebi cea stalinistă, ocolite de publicul local dar interesante pentru noi, ne-au oferit ocazia să vedem în original picturile cu colhoznici, pionieri şi muncitori fruntaşi (Nesterov, Gherasimov, Brodski şi alţii), larg mediatizate în România anilor ‘50… Trebuie să amintesc că am revăzut aceste pânze monumentale după mulţi ani, când au fost aduse în Ţara Sfântă – prin 1998 cred – într-o retrospectivă demnă de admirat. Abia aici, la muzeul din Ierusalim, o ghidă erudită ne-a explicat subtila tehnică de înlocuire a figurilor politice mazilite de Stalin sau Hrusciov, de pe marile tablouri având ca obiect diferite congrese ale PCUS.

Muzeul Puşkin, construit între 1898 şi 1912 de arhitectul R. Klein, prezintă arta vechiului Egipt, a Greciei şi Romei antice în copii fidele realizate de artişti remarcabili. Multe din exponate îmi erau cunoscute din cărţile de istorie antică şi implicit mi-au amintit anii adolescenţei… Muzeul deţine de asemenea picturi de Monet şi Picasso din care eu am reţinut în mod subiectiv “Copiii evrei” din perioda albastră. În faţa Muzeului Puşkin admirăm un modern bazin sub cerul liber, în care înotătorii sunt apăraţi de natura ostilă din exterior prin… perdele savante de aer cald!

Kremlinul, construit de maeştri italieni în sec. 15, este o citadelă triunghiulară din cărămidă roşie înconjurată de râul Moscova, Piaţa Roşie şi grădinile Alexandrovski, unde se află mormântul soldatului necunoscut. În aceeaşi zonă se află undeva şi cripta modestă în care se odihneşte tătucul Iosif Vissarionovici, învingătorul razboiului mondial II, şi al cărui suflet aflat în rai – sau mai curând în iad, chestie controversată – priveşte acum uluit noii oligarhi moscoviţi şi evoluţia locului spre economia de piaţă…

Toivi Piata Rosie

Am văzut aici, în incinta Kremlinului, celebrele mânăstiri cu cupole aurite, cum ar fi catedrala celor 12 Apostoli, imensul Clopot al Ţarilor şi Tunul Ţarilor cu ghiulelele aferente, rămase fără utilizare până în efinit… În sala tezaurului am remarcat o gamă de ouă (cu păsărele în interior), executate din materiale preţioase şi având valori inestimabile… În citadelă se află şi clădirile galbene unde după 1917 s-a instalat puterea sovietică – această experienţă nereuşită care vreme de peste 70 de ani a adus neplăceri milioanelor de efin umani situaţi între Elba şi Pacific.

Vizităm şi mânăstirea Novodevichy (sec. 16-17), după cât se pare singurul lăcaş creştin de cult în funcţiune din metropolă. Puţinii turişti occidentali fotografiază frescele legate de formarea statului rusesc şi câteva bătrâne cu lumânări care se roagă. Înţeleg că numeroase personalităţi sovietice îşi dorm aici somnul de veci, inclusive poetul Maiakovski şi fosta doamnă Stalin. Tot la Novodevichy se află îngropat şi Molotov, fostul şef al diplomaţiei sovietice (şi semnatar al pactului cu Ribbentrop), rămas şi acum în actualitate prin renumitul cocktail care îi poartă numele.

Muzeul de istorie din Piaţa Roşie arată ca un palat din basmele ruseşti; construit din cărămidă roşie şi cu acoperişuri conice argintii, era frecvent fotografiat de turişti datorită aspectului său holywoodian.

În interior, evenimentele trecutului erau însă modificate (sau mistificate dacă vreţi) non-stop, în funcţie de politica momentului, confirmând punctul de vedere al istoricilor moderni care consideră nobila ştiinţă a istoriei drept o chestiune dinamică..

 

Borodino

Panorama Borodino prezintă într-o modalitate originală epopeea războiului din 1812, invazia Rusiei de către trupele lui Napoleon Bonaparte, terminată cu înfrângerea împăratului. Muzeul expune de-a lungul unui traseu circular un spectacol de sunet şi lumină având ca subiect luptele de la Borodino unde trupele generalului rus Kutuzov au ieşit victorioase în luptele cu ocupanţii francezi.

Partea interesantă pe care am remarcat-o însă la acest muzeu, era faptul că explicaţiile date de ghizi vizitatorilor străini erau diferite de cele oferite grupurilor locale. Iniţial ne-am ataşat unui grup de străini in care ghida, într-o franceză corectă, avantajată de muzicalitatea accentului rus, prezenta o istorie corectă a evenimentelor, oricum în favoarea ruşilor, aşa cum o ştiam toţi de la şcoală, din romanele lui Tolstoi sau din filmele despre epoca respectivă…

Toivi muzeul-panoramic-borodino-din-moscova-5_n6kw

Fresca Borodino

Privind mai îndelung unele porţiuni ale dioramelor, interesante fără îndoială, ne-am pomenit fără să vrem într-un grup de pionieri şi comsomolişti a căror ghidă prezenta în limba rusă o versiune realmente patimaşă a istoriei… Vorbind de bandiţii şi criminalii francezi ale căror trupuri neînsufleţite au rămas în zăpezile Rusiei şi Ucrainei, cucoana amintită mai sus ameninţa imperialiştii anglo-americani şi revanşarzii vest-germani care vor putrezi de asemenea în glia rusească, dacă vor îndrăzni să atace Uniunea Sovietică! Repet că nu ne aflam în 1950, ci în perioada post Hrusciov-istă de la sfârşitul deceniului ‘70, când oricum vocabularul războiului rece începuse să slăbească în intensitate. La auzul elucubraţiilor de mai sus, colegii mei începuseră deja să rânjească la unison şi am părăsit cu toţii grupul de comsomolişti şi pe ghida acestora, tocmai când cucoana începuse să conexeze subiectul de “ocupanţii sionişti” şi aliaţii acestora din occident…

 

Baletul din Moscova

În întreaga perioadă moscovită am fost un spectator frecvent al reprezentaţiilor de balet. Ansamblul de la Teatrul Bolşoi era probabil cea mai bună trupă din lume şi spectacolele aveau loc simultan atât în sala propriu-zis a teatrului cât şi în Palatul Congreselor de la Kremlin.

Spectacolele clasice de balet Ceaikovski (“Lacul lebedelor” şi “Spărgătorul de nuci”), Adam (“Gisele”) şi Mincus (“Don Quijote”), completate uneori cu Prokofiev sau Delibes, se repetau în permanenţă, cu acelaşi success ca şi în secolul trecut.

Doi mari coregrafi ai secolului 19 (sau mai bine zis ai tuturor timpurilor) şi anume Marius Petitpa, Lev Ivanov şi ulterior George Balanchine au definit în mod diabolic de frumos fantastica artă a baletului. Paşii şi piruetele dansatorilor, fustiţele lebedelor şi costumele regilor, modul în care aceştia intră în scenă şi poziţia reciprocă a fiecăruia, graţioasa ţinută a capului, picioarelor sau degetelor, mereu alta, inclusiv pentru balerinele care erau numai parţial implicate în evoluţia soliştilor, precum şi alte sute de detalii, au fost definite cu precizie de aceşti profesionişti excepţionali care au creat baletul rusesc…

Dacă în domeniul electronicii, aviaţiei sau medicinei, ultimele decenii au adus progrese remarcabile, talentul compozitorilor şi coreografilor amintiţi mai sus – în opinia mea – nu a fost depăşit încă de nimeni…

Toivi  bolshogo teatra

Interior Bolşoi Teatr

Cu o sinceră părere de rău, apreciez că trupele de balet aşa-zis modern, din Beer-Sheva şi până la Stuttgart, sunt departe, foarte departe, atât de geniul coregrafilor Petitpa şi Balanchine, cât şi de virtuozitatea balerinilor ruşi bazată pe ani de muncă intensivă, începând din fragedă copilărie… Am remarcat că marile nume ale baletului rusesc – la anumite spectacole – apăreau   şi în roluri secundare. Cei mai puţin familiarizaţi cu ierarhia valorilor erau nedumeriţi când la salturile efemere ale bufonului sau la piruetele unei dansatoare spaniole anonime (ca Maia Plisetzkaya de exemplu), audienţa profesionistă izbucnea în aclamaţii entuziaste…

Printre altele am văzut aici şi renumita operă “Rigoletto” de Verdi.

Nivelul spectacolelor de operă de la Bolşoi era fără îndoială remarcabil, deşi în urechile noastre (latinizate în urma ostilităţilor din anul 106 e.n.) aria “La donna e mobile” – în ruseşte – suna cam nu ştiu cum… Scena dramatică a furtunii cu fulgere şi tunete şi un răpăit de ploaie a fost însă totalmente ieşită din comun şi aclamată la scenă deschisă, ca să nu mai spun că în urma efectelor tehnice unii simţiseră o senzaţie virtuală de umezeală în spate sau chiar în pantaloni…

Sala de la Kremlin unde am vizionat majoritatea spectacolelor are 6.000 de locuri şi arhitectura tipică incintelor unde în perioada respectivă aveau loc congresele partidelor de guvernământ din lagărul socialist.

În prima pauză am fost intrigat de lumea care ieşea din foaier revărsându-se spre scările rulante pline până la refuz. Urmez şi eu fluxul colorat al spectatorilor şi după câteva etape ajung finalmente în cel mai spectacular bufet de teatru văzut vreodată.

Toivi Bufetul Teatrului Bolsoi

Bufetul de la Bolşoi

Sala, construită deasupra tavanului salii de spectacole şi având dimensiunile acesteia, era luminată a giorno şi plină de mese, îmbrăcate în alb, pe care se aflau sticle de şampanie şi bere, farfurii şi tăvi de sandviciuri cu icre negre, paté, mezeluri, morun afumat şi brânzeturi . Alături torturi de ciocolată, fructe şi bomboane fondante completau în mod fericit acest regal gastronomic.

Istoric vorbind, impresia mea era accentuată prin faptul că în perioada respectivă nu avusesem încă acces la bufetele marilor hoteluri de la Marea Moartă (sau ale unor nunţi din zecimea superioara a populaţiei israeliene) şi aveam încă proaspătă amintirea unei studenţii cu ciorbă stas, întreruptă vara prin convocări militare dominate de arpacaş şi spanac…

Am luat cu prudenţă o sticlă de bere Moskovskaia (excepţională şi de negăsit în alte locuri) şi două tartine excelente dintre care una cu icre roşii, fără să cunosc realmente modul de plată şi mai ales preţul.

Dar toate la timpul lor. Spre sfârşitul pauzei, o distinsă doamnă îmbrăcata în negru (o fostă balerină presupun) dotată cu o geantă mare şi un carneţel unde notase cu meticulozitate tot ceea ce a servit fiecare, m-a informat cu gentileţe asupra datoriilor mele financiare, datorii de care m-am achitat imediat în valută sovietică.

 

Kamciatka

La ghişeul unde se vindeau bilete pentru spectacolul de balet din ziua respectivă, am cunoscut o echipă de ziarişti sosiţi tocmai din Kamciatka. Grupul avea ca şef un oarecare… Grinberg, redactor-şef la postul de radio din oraşul Petropavlovsk, capitala exoticei regiuni din Orientul Îndepărtat. În pauza spectacolului am schimbat câteva amabilităţi cu oamenii , aşezaţi alături. Când au aflat că sunt venit din Bucureşti, unul dintre ei, mai spiritual presupun, m-a apostrofat cu oarecare invidie:

–           Ce noroc au românii că sunt situaţi aproape de Moscova! Noi, ca să ajungem aici, am fost nevoiţi să zburam cu Aeroflot-ul timp de 7 ore până la Vladivostok şi de acolo încă 14 ore până în capitală. Voi aştia din Bucureşti va puteţi deplasa la Kremlin în câteva ore, să vedeţi un spectacol de balet şi vă întoarceţi a doua zi acasă la serviciu!

Am murmurat în gând că o bună parte din cetăţenii români ar fi preferat să fie plasaţi cât mai departe de Kremlin…

Teoretic vorbind, ziaristul avea dreptate. Dar în perioada istorică respectivă, durata de obţinere a unei vize de ieşire din Romania, fie şi de serviciu (de ordinul lunilor dacă nu al anilor!) era în contradicţie istorică cu progresele aviaţiei, care micşorase durata tehnică a unui drum la circa 3 ore… Folosind elemente de teorie marxistă este de acceptat că şi această contradicţie între dezvoltarea tehnicii şi cea socială a fost unul din elementele care au contribuit la caderea comunismului….

 

Post Scriptum

Dintr-un anumit punct de vedere, rândurile de faţă nu au ca obiect arhitectonica stupefiantă a Moscovei şi nici viaţa culturală intensă a acestei metropole – deşi ambele ar fi meritat pe deplin. De asemenea, nici curăţenia exemplară a străzilor, disciplina rândului din staţiile de autobuz, atmosfera politică, relaţiile comerciale ruso-române sau anecdotica voiajurilor – văzute din sfera mea de activitate.

În mod categoric, ceea ce m-a impresionat în cei 10 ani de deplasări frecvente la Moscova, au fost semnele care au prefigurat prăbuşirea sistemului sovietic şi apariţia epocii Gorbaciov-Ielţîn.

Magazine care în perioada 1968-70, de exemplu, gemeau de aparate de radio, televizoare, aspiratoare, frigidere sau diverse alte bunuri, au ajuns în 1975-77 să ofere numai… siguranţe electrice. Într-unul din aceşti ani am văzut în marele magazin “Ţum” o coada pe 3 etaje la… cămăşi bărbăteşti cadrilate! În 1968 magazinele alimentare din centrul Moscovei ofereau o multitudine de salamuri, pescărie, carne, brânzeturi şi un sortiment larg de panificaţie. În iarna anului 1975 m-a impresionat anunţul dintr-un magazine alimentar, practice gol, în aproprierea străzii Mosfilmovskaia, anunţ pe care îl redau textual: “Vineri se vor da raţe congelate din RDG”.

Probabil că ceea ce nu au reuşit NATO, CIA, Intelligence Service, Europa Liberă şi în fine întregul arsenal al războiului rece, plătit de contribuabilii americani sau vest-europeni, a reuşit coada kilometrică la… paltoane, pe care am văzut-o pe strada Gorki în acea iarnă geroasă a anului 1975…

Repet: nu era vorba de anii războiului mondial II, când Leningradul, aflat sub blocada germană şi tancurile Wermachtului, se afla nu departe de Moscova, ci într-o perioadă înfloritoare când sovieticii fabricau în serie avioane Suhoi şi Mig, rachete balistice interplanetare şi sateliţi, care aruncau în mod ireversibil rublele statului sovietic şi ale poporului rus într-un spaţiu nerecunoscător

Theodor Toivi

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *