În ultima perioadă, multe dintre discuţiile şi evenimentele din preajma mea au avut legătură, directă sau nu, cu feminitatea: Ziua Femeii, workshopuri corporate dedicate stilului feminin, un vitor proiect legat de feminitate, senzualitate şi vestimentaţie, discuţii pe marginea unor cărti despre emanciparea femeilor şi mişcarea feministă, inclusiv am văzut două filme despre începuturile mişcării feministe (Sufragette şi Înger de Oţel).
Nu am de gând să transform blogul sau articolele în platforme media ale feminismului şi nici nu vreau să discut despre inegalităţile dintre femei şi bărbaţi. Nu e locul potrivit. Însă, pentru că luna martie o cere iar Style Diary este despre femei, stil şi modă, am să scriu astăzi despre o bucăţică din istorie: culorile alese pentru a reprezenta feminismul.
Haideți să aruncăm o privire în trecut, în 1908, când Emmeline Pankhurst, fondatoarea mişcării, ajunsese într-un impas. Fusese un an greu: fiica ei, Sylvia, părăsise organizaţia pentru a fonda o facţiune separata; Emmeline fusese chiar ea arestată de câteva ori şi îşi petrecuse 6 săptămâni în închisoare. în acea perioadă, Uniunea Socială şi Politică a Femeilor (aceasta era denumirea oficială a organizaţiei) era lipsită de coeziune, de direcţie şi se simţea nevoia capitalizării acelui moment de însufleţire publică, de elan social, fără de care femeile ar fi putut pierde şansa dreptului la vot.
Astfel intră în scenă drapelul tricolor în verde smarald, alb şi violet cardinal, noile culori ale Uniunii strânse în spatele lui Pankhurst. Într-o ediţie a „Votes for Women”, publicaţia tipărită de WSPU, Pankhurst îşi explica alegerea: violetul ţinea locul „sângelui nobil care curge în venele fiecărei sufragete”; albul era emblema „purităţii femeilor în viaţa personală şi publică”; verdele reprezenta „speranţa şi simbolul primăverii”.
Organizația a început, treptat, să vândă panglici, insigne şi alte însemne ale WSPU colorate în aceasta triadă, făcând ţinutele sufragetelor mai uşor observabile şi, odată cu ele, mai vizibilă chestiunea sufragiului universal.
Înaintea acestui tricolor, dincolo de ocean, mişcarea feministă îşi alesese galbenul solar drept culoare-simbol. Sufragetele americane purtau insigne aurii, panglici şi eşarfe galbene, umbrele galbene, trandafiri galbeni, stele aurii prinse la revere sau pălării şi, evident, steaguri galbene pentru a-şi sprijin cauza.
În timp, albul a pierdut din popularitate în rândul feministelor şi nu a mai fost considerat o culoare cu care se identifica. Cumva, femeile au înţeles că atâta timp cât castitatea, cuminţenia şi standardul patriarhal al purităţii morale continuau să facă parte dintre criteriile şi principiile mişcării, prea puţine femei se pot „califica” drept feministe. În plus, femeia moderna nu poate purta vestimentaţie albă în permanenţă: albul e un magnet pentru ketchup, cafea, noroi şi orice alte pete.
Însa violetul şi verdele continuă să fie agreate. Primul pare să asocieze feminismul cu sufletul nobil, dând mişcării o conotaţie onorabilă. Verdele simbolizează dezvoltare, emancipare şi promisiunea unui viitor stralucitor.
O întrebare totuşi apare: de ce nu a fost folosit şi rozul, în această ecuaţie socio-cromatică? Nu reprezintă rozul chintesenţa feminităţii? Ei bine, da şi nu.
Rozul este culoarea prinţeselor şi fanteziilor romantice. Este o nuanţă jucăuşă, dar care poate fi seducătoare, diafana, liniştitoare. Rozul conţine o multitudine de simboluri. Pentru fiecare femeie care spune că rozul e infantil, apare o altă care îl poartă cu stil şi mândrie. Diana Vreeland şi Elsa Schiaparelli iubeau rozul aprins şi nici una dintre ele nu poate fi descrisă drept „drăguţă”.
Lăsând zilele moderne deoparte, în 1908 acest tip de conflict nu există. În secolul XIX şi până în perioada anilor 1940, rozul era purtat în special de băieţi şi era considerat o culoare masculină. În multe societăţi occidentale, rozul era perceput drept pasul logic dinaintea purtării roşului din uniforma militară. Lucrurile s-au schimbat abia după cel de-al Doilea Război Mondial, când rozul a început să fie asociat feminităţii.
Astăzi nu purtarea anumitor culori indică tabăra în care aflăm, ci mai curând atitudinile şi principiile după care trăim fac acest lucru. Când se pune problema feminismului şi modei, lucrurile nu sunt deloc simple: intră în joc chestiuni legate de standardele forţei de muncă angajate, de cum arată manechinele care fac reclamă brandurilor (albe, de culoare sau asiatice? diversitate de mărimi sau doar silfide?) şi de folosirea Photoshopului, de costurile de producţie şi costul de vânzare şamd. Un articol scris acum vreun an în The Guardian este azi la fel de valabil. (material preluat de pe blogul autoarei http://www.stylediary.ro/)
Fotografii: google.com
