A murit Burkhart Seidemann, un prieten bun

Între anii 1990- 2004 am fost în Germania , cu precădere în Berlin, de mai multe ori şi am avut ocazia să cunosc mulţi oameni, în special din mediul literar şi artistic. Pe doi îi ştiam încă din Bucureşti, din 1976, veniţi pe cont propriu, unul din Manheim, RFG, şi unul din Berlin, RDG, la festivităţile de  sărbătorire  a centenarului Teatrului evreiesc de stat (TES), oameni pe atunci tineri şi entuziaşti. La aceste manifestări care au durat aproape o săptămână am participat şi eu ca soţia lui Israil Bercovici, secretarul literar al TES, dar şi ca mare amatoare de teatru şi cunoscătoare de limbă germană şi idiş.  M-a entuziasmat  atunci faptul căm deşi nici unul dintre ei nu era evreu, vorbeau curent idiş şi chiar ştiau să scrie cu caractere ebraice. Am mai fost de două ori ori în Berlinul de Es,t înainte de 1989 cu soţul meu bolnav, la întoarcerea de la tratamentul făcut la Paris.  şi am avut ocazia să aflu că există un grup de artişti, evrei şi neevrei (Yalda Rebling, Jürgen Rennert, Andrej Jendrusch, Karsten Troyke ş.a,) care de la  mijlocul anilor 80, sub denumirea „zilelor culturii idiş” , sub genericul dat de soţul meu, Cântecul a rămas, prezentau anual, timp de trei după amiezi, muzică literatură şi fragmente de teatru în idiş unui public aproape în întregime german, foarte pestriţ ca vârstă şi pregătire, dar  foarte entuziast. Tot atunci, dar la cel mai mare teatru de stat din Berlin am văzut acolo cel mai bun spectacol în limba germană „Scripcarul de pe acoperiş” – raportat la cele pe care le-am văzut ulterior în engleză, ivrit şi limba română – cu o sală arhiplină, cu spectatori numeroşi veniţi din Berlinul de vest Aceşti prieteni  mi-au intermediat cunoaşterea ulterioară, în 1994, a unui om deosebit care mi-a devenit pe parcurs un adevărat bun prieten – Burkhart Seidemann.

Mirjam Burkhart foto 3Venise şi el la unul din spectacolele zilelor culturii idiş . Oare e voie sau se pot face gradaţii în prietenie ? Da, cred că în timp e posibil să-ţi dai seama de asta. Burjhart Seudemann a fost unul din marii mei prieteni.Născut în anul 1944, la Weimar, a urmat o şcoală tehnică de feronerie şi apoi în loc de a merge la armată, a fost infirmier. Tot atunci a studiat teologia la Jena. Din 1974 a început să lucreze ca artist,     şi mim, să-şi scrie singur scenariile şi să-şi încerce norocul în regie de teatru. Ulterior a lucrat ca artist la Deutsches Theater din Berlin.Când l-am cunoscut eu, tocmai închiriase o sală în vechiul centru evreiesc al Berlinului şi era pe cale să deschidă un teatru „Hoftheater” cu 100 de locuri. Ca proiecte urma să joace în idiş, cu cei pe care eu îi cunoşteam şi cu alţii pe care urma să-i descopere? Spectacole moderne din literatura idiş sau adaptări, cu muzică klezmer la începuturile ei într-o Germanie renăscută, după căderea zidului plină de un entuziasm de început de lume. Pe atunci era patron, în căutare de sponsori, autor, regizor, actor, casier care vinde biletele,plasator, bufetier, decorator şi intra la nevoie în orice rol dacă lipsea un actor, etc. Orice spectacol era o bucurie pentru toţi care jucau.

Mirjam Burkhart foto 2

Era ca o familie care hotărâse să devină o trupă cu tot ce e necesar unui teatru. Aduseseră de acasă ce era necesar ca îmbrăcăminte, decoruri minime, parcă semănau cu vechile trupe evreieşti de „stele rătăcitoare” care se stabilizaseră într-o sală mică, dar care nu puteau trăi din munca lor, ca şi artiştii de altă dată. La un moment dat au căpătat şi o subvenţie de la primărie şi Comunitatea evreilor foarte bine venită, datorită faptului că aveau şi artişti evrei proaspăt emigraţi din fosta Uniune Sovietică (vestitul artist şi cântăreţ Mark  Aizikovici a jucat în acest teatru). Am văzut câteva spectacole, mai bune şi mai puţin bune, dar prietenia mea cu Seidemann  nu se baza pe teatru, ci pe o bună înţelegere între noi. Seidemann a petrecut ani buni la acest teatru, apoi a lucrat ca liber profesionist în alte colective, ca regizor, ca profesor de artă dramatică în anumite şcoli şi apoi a venit pensionarea, cu banii proprii, plătiţi anterior. Bogat nu a fost niciodată. Dar nu l-am admirat numai pentru realizările lui teatrale, ci, mai ales, pentru bunătatea şi omenia lui deosebită, pe care le voi ilustra cu un caz concret la care am luat şi eu parte: La începuturile anilor 90, odată cu dezlănţuirea valului de plecări în străinătate, nu ştiu prin ce mijloace, dar fără a avea paşaport, a ajuns la teatrul patronat de Seidemann un adolescent rom, analfabet, înfometat, care nu ştia bine nici limba română şi care pentru o bucată de pâine şi probabil nişte bani mărunţi, s-a făcut util pentru nişte munci fizice atât de necesare unui spectacol. Toţi l-au îndrăgit pentru că era harnic, l-au îmbrăcat şi băiatul era fericit. La un moment dat, la un control al poliţiei, directorul a luat asupra lui vina de a-l fi angajat fără acte şi printr-o colectă, s-au strâns banii necesari pentru a i se face un paşaport românesc şi a evita astfel trimiterea forţată în ţară. Băiatul (C.) a ajuns cu acte în regulă acasă la Bucureşti şi eu m-am trezit cu rugămintea din partea lui Seidemann de a găsi mijloace de a-l alfabetiza. Nu a fost uşor deoarece nici o şcoală nu a vrut să-l primeasc şi în cele din urmă, pentru bani, o învăţătoare a reuşit să-l înveţe să citească, deşi ştia să socotească şi nu ştiu cum a obţinut un certificat de absolvire a celor 4 clase primare, necesar lui mai târziu pentru carnetul de şofer. Seidemann  a venit la Buc., a cunoscut familia numeroasă a băiatului şi  atunci mi-a spus că doreşte să-i ajute ca cel puţin unul dintre copii să înveţe normal într-o şcoală ca să stea pe picioarele lui, nu din muncă fizică ocazională (spoitor, zidar, gunoier, etc.) ca toţi din familie. Între timp, primul băiat, C. a mai crescut în vârstă, a început să facă negoţ cu lucrurisecond hand” (mai bine zis găsite pe stradă, vechituri din Germania, apreciate în acei ani), şi-a  găsit o prietenă, s-a gândit să se însoare şi din nou Seidemann a venit, a suportat toate cheltuielile de nuntă, inclusiv masa, i-a dat bani ca să-şi ia un mic apartament într-un bloc şi a început să se ocupe în  special de fratele mai mic, A. pe care l-a susţinut în şcoală, numindu-l faţă de toată lumea din jur „finul” său, Pentru băiat a plătit supraetajarea locuinţei familiei, ca băiatul să locuiască decent într-o cameră separată şi a venit în repetate rânduri la Buc. ca să urmărească evoluţia acestui băiat care a reuşit să termine liceul, să folosească calculatorul, să se poarte altfel decât ceilalţi şi chiar să-şi câştige, cel puţin parţial, singur existenţa din muncă de D.J. instrumentele muzicale fiindu-i  cumpărate bineînţeles de îngerul lui păzitor. Chiar şi şcoala de şoferi şi o maşină la nu ştiu a câta mână i le-a oferit acest om. Într-o discuţie avută cu el la mine acasă cu ocazia unei vizite la Buc. (a făcut foarte multe) mi-a mărturisit textual: Dacă am reuşit să salvez un copil dintr-un mediu atât de nefavorabil, am impresia că am salvat omenirea. (seamănă perfect cu aserţiunea ,,dacă ai salvat viaţa unui om, ai salvat omenirea).

Mirjam Burkhart coperta 2Mirjam Burkhart coperta 1A. a fost în repetate rânduri la Berlin, vorbeşte destul de bine germana, i-a ajutat binefăcătorului său la renovarea unei case vechi şi relaţia cu finul devenise normală. Seidemann s-a ocupat şi de ceilalţi fraţi. dar mult mai puţin. I-a dus prin ţară la munte şi la mare ca să le lărgească orizontul şi a scris chiar o carte în limba germană „Der Junge am Ufer”, tradusă de mine în româneşte ,,Băiatul de pe malul unui râu” cu povestiri scurte şi pilde rezultate din întrebările pe care i le pusese A. şi ceilalţi copii.

Cartea este tipărită bilingv şi a apărut în editura Ars Docendi, la Bucureşti, în anul 2011. Este frumos ilustrată de autor cu desene pentru fiecare poveste. În cuvântul înainte autorul spune: Sunt  povestiri petrecute în România şi vorbesc despre cel Atotputernic, despre milă şi alte minuni şi au menirea de a fi citite altora şi de a medita asupra lor. Fiecare poveste e o mică bijuterie literară şi mai ales de înaltă moralitate. Anii au trecut cu multă muncă şi dăruire pentru profesia de artist şi finul îndrăgit, A. Burkhart Seidemann a ştiut să-i dirijeze viaţa, în modul cel mai discret posibil. Dar  venit boala care a fost de fapt generoasă şi n-a durat decât în jur de 18 luni, el supunându-se tratamentului cu o resemnare demnă, la fel cum s-a purtat şi în faţa morţii. A ştiut când medicii i-au întrerupt tratamentul şi urma să fie internat la un hospice pentru incurabili. Dar moartea s-a grăbit şi bine a făcut. Mie mi-a scris un email cu 2 zile înainte şi am simţit că-şi ia rămas bun. Lângă patul lui a fost finul său, care i-a vegheat şi ultimele clipe şi care mi-a dat la telefon vestea cea tristă Dacă mă gândesc la el, şi o fac foarte des în ultimele zile, îl văd ca pe unul din cei 36 de lamed vav „Cei drepţi” pe care sprijină lumea, care nu se cunosc între ei, dar nici lumea nu-i cunoaşte cât timp trăiesc. După o veche legendă talmudică, suferinţa lumii poate fi salvată de ei (vezi cartea Le dernier des justes, a lui Andre Schwarz-Bart apărută în 1959). Poate ar trebui să sădesc un pom în numele lui, cum se face pentru drepţii  care au salvat evrei.

Mirjam Bercovici

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *