Între anii 1990-2004 am fost de mai multe ori în Germania, cu precădere la Berlin, şi am cunoscut mulţi oameni, în special din mediul literar şi artistic. Pe doi îi ştiam încă din Bucureşti, din 1976,  unul din Mannheim, RFG, şi unul din Berlin, RDG, veniți la festivităţile de sărbătorire a centenarului Teatrului Evreiesc de Stat (TES). Erau pe atunci oameni tineri şi entuziaşti. La manifestările care au durat aproape o săptămână am participat şi eu, ca soţia lui Israil Bercovici, secretarul literar al TES, dar şi ca mare amatoare de teatru şi cunoscătoare de limbă germană şi idiş. M-a entuziasmat faptul căm deşi niciunul dintre ei nu era evreu, vorbeau curent idiş şi chiar ştiau să scrie cu caractere ebraice. Înainte de 1989 am mai fost de două ori ori în Berlinul de Est cu soţul meu bolnav, la întoarcerea de la tratamentul făcut la Paris, şi am avut aflat despre un grup de artişti, evrei şi neevrei (Yalda Rebling, Jürgen Rennert, Andrej Jendrusch, Karsten Troyke ş.a.,) care de la mijlocul anilor 80, sub denumirea „zilelor culturii idiş”, sub genericul dat de soţul meu, Cântecul a rămas, prezentau anual, timp de trei după-amiezi, muzică, literatură şi fragmente de teatru în idiş unui public aproape în întregime german, foarte pestriţ ca vârstă şi pregătire, dar foarte entuziast. Tot atunci am văzut la cel mai mare teatru de stat din Berlin cel mai bun spectacol în limba germană, Scripcarul de pe acoperiş (raportat la cele pe care le-am văzut ulterior în engleză, ebraică şi română), cu o sală arhiplină, cu spectatori numeroşi veniţi din Berlinul de vest. Ulterior, în 1994, aceşti prieteni mi-au intermediat cunoaşterea unui om deosebit – Burkhart Seidemann. Oare se pot face gradaţii în prietenie? Eu cred că da. Burkhart Seidemann a fost unul din marii mei prieteni.

Născut în1944 la Weimar, a urmat o şcoală tehnică de feronerie şi apoi, în loc de a merge la armată, a fost infirmier. Tot atunci a studiat teologia la Jena. Din 1974 a început să lucreze ca artist şi mim. Îşi scria singur scenariile şi şi-a încercat norocul în regie de teatru. Ulterior a lucrat la Deutsches Theater din Berlin. Când l-am cunoscut eu, tocmai închiriase o sală în vechiul centru evreiesc al Berlinului şi era pe cale să deschidă un teatru cu 100 de locuri: „Hoftheater”. Voia să joace în idiş, împreună cu cei pe care eu îi cunoşteam (şi cu alţii pe care spera să-i descopere) spectacole moderne din literatura idiş sau adaptări, cu muzică klezmer la începuturile ei, într-o Germanie renăscută după căderea zidului și plină de un entuziasm de început de lume. Era patron în căutare de sponsori, autor, regizor, actor, casier,plasator, bufetier, decorator şi dacă lipsea vreun actor intra în orice rol. Fiecare spectacol era o bucurie pentru toţi.

Era ca o familie care hotărâse să devină o trupă de teatru. Aduseseră de acasă cele necesare ca îmbrăcăminte și decoruri minime. Semănau cu vechile trupe evreieşti de „stele rătăcitoare” care se stabiliseră într-o sală mică, dar care nu puteau trăi din munca lor. La un moment dat au primit şi subvenţii de la primărie şi de la Comunitatea evreilor, pentru că aveau şi artişti evrei proaspăt emigraţi din fosta Uniune Sovietică (de exemplu vestitul artist şi cântăreţ Mark Aizikovici). Am văzut câteva spectacole, mai bune şi mai puţin bune, dar prietenia mea cu Seidemann nu se baza pe teatru, ci pe o bună înţelegere între noi. Seidemann a petrecut ani buni la acest teatru, apoi a lucrat ca liber profesionist în alte colective, ca regizor, ca profesor de artă dramatică, apoi s-a pensionat. Bogat nu a fost niciodată. Dar nu l-am admirat numai pentru realizările lui teatrale, ci, mai ales, pentru bunătatea şi omenia lui pe care le voi ilustra cu un caz concret la care am luat şi eu parte.

La începutul anilor 90, odată cu dezlănţuirea valului de plecări în străinătate, la teatrul lui Seidemann a apărut un adolescent rom fără pașaport, analfabet, înfometat, care nu ştia bine nici limba română şi care pentru o bucată de pâine şi probabil nişte bani mărunţi s-a făcut util pentru nişte munci fizice atât de necesare unui spectacol. Era un băiat harnic. Toţi l-au îndrăgit, l-au îmbrăcat şi băiatul era fericit. La un control al poliţiei, directorul a luat asupra sa vina de a-l fi angajat fără acte şi printr-o colectă, s-au strâns banii necesari pentru a i se face un paşaport românesc şi a evita astfel trimiterea forţată în ţară.

Băiatul (C.) a ajuns acasă la Bucureşti cu acte în regulă şi Seidemann m-a rugat să găsesc mijloace de a-l alfabetiza. Nu a fost uşor, nicio şcoală nu voia să-l primească. În cele din urmă, pentru bani, o învăţătoare a reuşit să-l înveţe să citească, deşi ştia să socotească. Nu ştiu cum a obţinut certificatul de absolvire a celor patru clase primare, care i-a fost necesar mai târziu pentru carnetul de şofer. Seidemann a venit la București, a cunoscut familia numeroasă a băiatului şi mi-a spus că doreşte să-i ajute, pentru ca cel puţin unul dintre copii să meargă la şcoală și să stea pe picioarele lui, nu din muncă fizică ocazională (spoitor, zidar, gunoier, etc.) ca toţi din familie. Între timp, băiatul cel mare, C., a mai crescut, a început să facă negoţ cu lucruri second hand (vechituri din Germania, apreciate în acei ani), şi-a găsit o prietenă, se gândea să se însoare şi din nou Seidemann a suportat toate cheltuielile de nuntă, i-a dat bani pentru un mic apartament la bloc şi a început să se ocupe în special de fratele mai mic, A., pe care îl numea „finul” său. A plătit supraetajarea locuinţei familiei, pentru ca băiatul să locuiască decent, într-o cameră separată şi a venit în repetate rânduri la București ca să-i urmărească evoluţia. Băiatul a reuşit să termine liceul, să folosească calculatorul, să se poarte altfel decât ceilalţi şi chiar să-şi câştige existența, cel puţin parţial, din muncă de D.J. – instrumentele muzicale i le-a cumpărat tot îngerul lui păzitor. Acest om i-a oferit chiar şi şcoala de şoferi şi o maşină veche. Într-o discuţie avută cu ocazia uneia din numeroasele sale vizite la București, mi-a mărturisit textual: Dacă am reuşit să salvez un copil dintr-un mediu atât de nefavorabil, am impresia că am salvat omenirea. (Seamănă perfect cu aserţiunea ,,dacă ai salvat viaţa unui om, ai salvat omenirea”).

A. a fost în repetate rânduri la Berlin, vorbeşte destul de bine germana, i-a ajutat binefăcătorului său la renovarea unei case. Seidemann s-a ocupat şi de ceilalţi fraţi. I-a dus la munte şi la mare ca să le lărgească orizontul şi a scris chiar o carte, Der Junge am Ufer, pe care am tradus-o în româneşte ca Băiatul de pe malul unui râu, cu povestiri scurte şi pilde rezultate din întrebările pe care i le pusese A. şi ceilalţi copii.

Cartea este bilingvă şi a apărut la Bucureşti, în 2011, în editura Ars Docendi. Este frumos ilustrată de autor cu desene pentru fiecare poveste. În cuvântul înainte autorul spune: „Sunt  povestiri petrecute în România şi vorbesc despre cel Atotputernic, despre milă şi alte minuni şi au menirea de a fi citite altora şi de a medita asupra lor.” Fiecare poveste e o mică bijuterie literară şi mai ales de înaltă moralitate.

Anii au trecut cu multă muncă şi dăruire pentru profesia de artist şi finul îndrăgit. Burkhart Seidemann a ştiut să-i dirijeze viaţa în modul cel mai discret posibil. Dar venit boala. Timp de un an și jumătate el s-a supus tratamentului cu o resemnare demnă, la fel cum s-a purtat şi în faţa morţii. A ştiut când medicii i-au întrerupt tratamentul şi l-au internat la un hospice pentru incurabili. Moartea s-a grăbit şi bine a făcut. Cu două zile înainte mi-a scris un mail şi am simţit că-şi ia rămas bun. Finul său i-a vegheat ultimele clipe şi tot el mi-a dat la telefon vestea cea tristă. Dacă mă gândesc la el, şi o fac foarte des în ultimele zile, îl văd ca pe unul din cei 36 (lamed vav) cei drepţi pe care sprijină lumea. Ei nu se cunosc între ei și nici lumea nu-i cunoaşte atâta timp cât trăiesc. După o veche legendă talmudică, ei salvează lumea de suferinţă (vezi cartea Le dernier des justes a lui Andre Schwarz-Bart). Poate că ar trebui să sădesc un pom în numele lui, cum se face pentru drepţii care au salvat evrei.

Mirjam Bercovici