Un profan despre cele sfinte

Nu am scris până acum nici-un comentariu la  vreuna din pericopele săptămânale. Deși în cei 30 de ani de ”președinție”  la Comunitatea Evreilor din Brasov, prin ”fișa postului”  aveam obligația de  a fi prezent de fiecare de Șabat – când se citea și, de cele mai multe ori, se și comenta un text din Tora – nu m-am încumetat să scriu despre asta. Am avut ferma convingere că sunt alții mult mai calificați să o facă. Citeam cu respectul cuvenit interpretările pline de subînțelesuri pe care specialiștii domeniului ni le ofereau. Dacă în urmă cu milenii sau chiar secole comentariile erau apanajul unor Rabini adică învățători care erau  mari învățați și păstrau oralitatea un timp suficient pentru ca ideile perene să se decanteze.  Doar după trecerea prin necruțătorul filtru al timpului au fost interpretările lor încredințate prizonieratului slovei scrise.  În zilele noastre multă lume poate să scrie și să publice interpretări la Tora despre care ținem morțiș să afirmăm  de câte ori se scoate un sul din chivotul sfânt că ”aceasta este Tora (Legea) pe care Moșe a primit-o acolo (pe Muntele Sinai) în fața poporului (fii lui Israel) scrisă cu mâna lui cum a fost voința Domnului”.  Pe această axiomă se întemeiază forța și perenitatea credinței iudaice care are un document scris, imuabil. Rabinii ortodocși își întemeiază discursul pe care îl folosesc atunci când refuză acceptarea diferitelor curente ale reformei iudaismului  –  numeroase mai ales începând cu perioada de după Hascala în Europa  –  pe faptul că nici-o iotă nu poate fi schimbată din Lege. Sulurile sfinte se scriu și acum manual de către ”sofrim”, scribi învățați care la rândul lor respectă fiecare prescripție și literă a Torei. Dacă o singură literă a Sulului este lipsă sau se șterge sau este greșită întregul sul își pierde sacralitatea și nu mai poate fi utilizat. Această prezumție aduce după sine evident și ideea că Tora trebuie considerată ”ad literam”, că ea nu este o colecție de metafore, ci un cod de legi care nu are nevoie de ”norme de aplicare”, ce ar putea să-i altereze sensurile, și trebuie aplicate exact așa cum sunt scrise.

 

O pericopă cu dileme

Tibi Baabel Lepra și tratează despre comportamentul și îndatoririle preoților dacă această cumplită boală se ivește. Boala se cunoaște din antichitate și era considerată ca una din cele mai teribile plăgi, a cărei eradicare  pe globul pământesc nu s-a reușit nici până în zilele noastre, cu tot progresul uluitor al științelor medicale. Grecia Antică și puternica Romă, dar și mica Iudee au fost oripilate de această boală oribilă,  considerată – ca orice necaz care întrece capacitatea umană de  de a-l înțelege și stăpâni – drept o sancțiune divină. Moise, redactorul presupus al celor 613  comandamente (mițvot) cuprinse în cele 5 Cărți ale Torei ( Pentateuh), a dedicat un capitol special acestei boli misterioase despre care atunci nu se știa decât că este transmisibilă și singurul lucru de făcut era izolarea persoanei bolnave și păstrarea curățeniei personale, a hainelor purtate și a casei în care cel bolnav locuia. De regulă casa trebuia dărâmată. Era o precauție înțeleaptă a cărei semnificație ar fi actuală și astăzi (în cazul scandalos al spitalelor infectate). Deci izolare, puritate și sacrificii. Valabil și pentru alte stări de ”impuritate” periodică, chiar temporară. Avem de-a face cu un cod perfect de reglementări pentru a depăși sau măcar a limita efectele sociale ale unei boli molipsitoare ale cărei cauze și remedii erau necunoscute.

Tibi baabelIncendiere Templu

Conform cu istoria biblică, evenimentul de pe Muntele Sinai, în care Moise a arătat poporului adunat la poalele muntelui  Sulurile (sau doar Tablele:) Legii, s-a petrecut cu cca 1300 de ani înainte ca Roma necredincioasă să dărâme Templul. Poporul înfricoșat de manifestările Prezenței Divine le-a acceptat fără murmur (un referendum ideal).  Prin urmare textul socotit de inspirație Divină a rezistat fără modificări timp de un mileniu și jumătate, constituind criteriul de referință pentru Am Israel (Poporul lui Israe). Primele două secole ale primului mileniu al erei noastre au fost dramatice pentru evrei. Titus, fiul împăratului Vespasian, a distrus Templul, incendiind Chivotul Sfânt care păstra Legea  presupusă a fi cea  acceptată de întregul popor la poalele Muntelui Sinai. Se afirmă de Iosefus Flavius (pe numele lui evreiesc Iosef ben Matitiahu haCohen,) autorul contemporan cu războiul evreilor împotriva Romei, că Titus nu ar fi dorit incendierea Templului și ar fi fost un accident  cauzat de un soldat roman, în data rămasă pentru totdeauna ziua doliului  evreiesc Tișa be AV ( ziua de 9 Av al anului 3830)

 

Distrugerea Templului

Tragedia incendierii celui de al Doilea Templu  a fost precedată de rebeliunea îndreptată împotriva guvernatorului Iudeei Gessius Florus care a aşezat la Cesarea busturi de zei romani.. Evreii însă erau divizați în grupări  –  un fel de partide  –  care  se dușmăneau. Saduceii constituiau aripa ”conservatore”, iar fariseii erau cei animați de idealuri religioase mai apropiate de suferințele poporului. Mai erau zeloții și sicarii, ”extrema dreaptă” naționalistă, care nu se dădea în lături de la ”folosirea crimei ca armă politică”. Împăratul Romei era Nero un ”suflet de artist” cum se caracteriza el însuși. Pentru ca să astâmpere zelul rebeliunii din Iudeea, l-a trimes la fața locului pe Vespasian. cel mai iscusit dintre generalii Romei. Dar nu apucă Vespasian să se lupte  cu evreii, că a fost rechemat la Roma ca să fie ”uns” împărat, în locul lui Nero care (ca un adevărat artist 🙂 s-a sinucis . Gloria de a învinge evreii și de a distruge Templul i-a revenit lui Titus fiul noului împărat. Nu a fost o misiune ușoară. Evreii s-au pregătit și au stocat cantități importante de alimente, cu care ar fi putut rezista unui asediu de 20 de ani. Zeloții voiau însă  lupta, fiind nemulțumiți de atitudinea înțelepților care preferausă cadă la pace cu romanii. Legenda spune că zeloții ar fi dat ei înșiși foc stocului de făină și ulei ca să oblige evreii din Templu să se ia la luptă cu armata asediatoare care nu lăsa pe nimeni să iasă din Templu. Singur rabinul Iohanan ben Zakai a intuit sfârșitul nefast și, păcălind gărzile romane, a reușit să iasă din orașul încercuit. El avea să înființeze o şcoală la Iavneh care va deveni noul centru de păstrare și cultivare a învățăturii Torei. Se apropia marea sărbătoare de Pesah, iar pelerinii evrei din toate colțurile țării, dar și din numeroase colțuri ale imperiului, s-au adunat la Ierusalim dorind să ofere jertfe în Templu. În tumultul și dezorientarea care s-a iscat, romanii au reușit pe data de 7 Iyar să spargă zidul de apărare.  A urmat o adevărată baie de sânge. Sute de mii de evrei au fost măcelăriți, zeci de mii au fost vânduți drept sclavi și mii au fost deportați la Roma ca trofee de război, împreună cu podoabele și simbolurile Templului care a fost incendiat. A fost sfârșitul Templului, dar nu și al războaielor cu Roma. Iudeea a continuat să fie o provocare pentru împărații romani a căror supremație era contestată prin credința străveche a evreilor în Dumnezeul lor nevăzut, dar Atotputernic, cât și prin noua credință  –  creștinismul, născut pe aceleași meleaguri ale Iudeei, în sânul acelorași evrei vizionari și încăpățânați în refuzul lor de a recunoaște atribute divine unui pământean muritor, fie acela chiar și împăratul Romei. Acest refuz consecvent a cărui rezistență  deși sleită de imensele pierderi de vieți și de distrugerea Templului  –  simbolul din piatră a  puterii divine  –  se baza pe fidelitatea nestrămutată și nezdruncinată față de Legea Scrisă a Cuvintelor Domnului. După căderea rezistenței evreiești de la Masada și ridicarea unui nou oraș, Aelia Capitolina, pe locul Ierusalimului distrus, a mai urmat o revoltă, cea a lui Simon Bar Cohba înăbușită în sânge de un alt general vestit al Romei, Iulius Severus, adus de Împăratul Hadrian din îndepărtata Britanie, ca să-i învingă pe rebelii evrei. Ultima redută a căzut la Betar, o localitate situată la 30 de kilometri de la ce a mai rămas din Ierusalim în ziua fatidică de 9 Av (Tișa be Av) al anului laic 135 d.Cr.  Armata evreilor a fost zdrobită. Și timp de 1800 de ani nu a mai existat armată evreiască.

 

Tanaim  –  prima interpretare

Tibi tanaimTanaim

A supraviețuit doar Școala de la Iavneh. Conducătorul ei în perioada răscoalei condusă de Bar Kochba era Rabi Akiva, martirizat de romani pentru sprijinul acordat lui Bar Kochba . El a făcut parte din Marele Bet Din o instituție continuatoare a Sanhedrinului, fără a avea atributele politice ale acestuia. Era doar o supremă autoritate halahică a poporului evreu care nu mai dispunea de putere politică în lipsa unei autorități statale evreiești, dar era depozitarul și administratorul Legii care păstra identitatea spirituală și unitatea poporului. Cum era de așteptat conflictul inevitabil dintre textul imuabil al Legii și realitatea vieții, pe care era destinată s-o guverneze, a impus o succesiune de adaptări sau interpretări. În prima fază aceste interpretări aveau un caracter oral, tocmai pentru a nu contraveni sacralității textului. Cei care erau chemați s-o facă erau învățați  cu titluri rabinice și cu faimă în lumea aleasă a școlilor  și academiilor  evreiești din Iudeea și din Babilon. Primii comentatori și interpreți ai Torei, cei care au compus,  au păstrat și au transmis din ”gură în gură”  Tora Orală  s-au numit ”tanaim” (de la cuvântul ebraic ”tana” (adică cel care repetă). Ei au fost urmașii celor două școli opuse în interpretarea legilor, școala lui Hilel și cea a lui Șamai și au alcătuit primul cod de comentarii sau explicații ale prevederilor Torei, prima carte a unei opere imense cunoscută sub numele generic de Talmud (Învățătură). Această primă carte care se numește Mișna a fost rodul discuțiilor și dezbaterilor din cele două școli. Disputele și controversele au fost din cele mai vechi timpuri treptele obligatorii care generau soluții optime și adevăruri. Perioada ”tanaim” s-a încheiat la sfârșitul celui de al doilea secol al erei noastre. Cel care încheiat această epopee a compilării Mișnei a fost Iudah haNasi  supranumit Rabeinu HaKadoș (Învățătorul nostru Sfânt), despre care legenda spune că s-ar fi născut în anul 135 – anul în care a murit ca un martir Rabi Akiva  –  asigurându-se astfel continuitatea Învățăturii și a inspirației divine.

 

Amoraim – a doua interpretare

Tibi Amoraim Morminte TiberiasMormintele amoraimilor

După moartea lui Iudah haNasi în jurul anului 200, evreii trăiau într-o realitate cu totul diferită. Ierusalimul era distrus,Templul era distrus, evreii care au supraviețuit războaielor cu Roma, goniți din țara lor, erau risipiți în toate colțurile uriașului Imperiu Roman. Unii dintre ei, resemnați, îşi căutau refugiul în noua credință a mesianismului împlinit. Singura certitudine care menținea speranța și încrederea poporului într-un viitor era Tora, legământul convenit cu Atotputernicul și Unicul Dumnezeu. Această Lege care fusese explicată, interpretată și adaptată de  Tanaim în Mișna, risca să cadă în desuetudine. Cei care au îndreptat lucrurile modificând corespunzător ”modificarea” s-au numit ”Amoraim” (cei care vorbesc) alți învățați care au redactat timp de trei secole (anii 200-500 d.Cr.) o altă carte a Talmudului, care s-a numit Ghemara (studiu). Misiunea lor a fost și mai complicată,decât cea a predecesorilor ”tanaim”,ei trebuind să găsească explicații iși justificări logice pentru legi a căror obiect a dispărut în vâltoarea istoriei zbuciumate și uneori nemiloase de care au avut evreii parte .Amoraim au fost oameni dotați cu o minte ascuțită și o cunoaștere profundă a textelor dar și a lumii înconjurătoare.

 

Un ”vorbitor” despre bârfă

Simeon ben Lakish a fost un ”amora” (vorbitor) care a trăit în secolul III (d.Cr.) în Palestina (numită astfel de Împăratul Hadrian ca să nu-și mai amintească lumea nici măcar de numele de Iudeea) la Tiberias, una din localităâile unde funcționa o Ieșiva importantă. În tinerețe a fost și gladiator, fiind un bărbat puternic și bine făcut. Fusese discipol al marelui Iuda haNasi. Era bine cunoscut pentru vederile lui îndrăznețe și gândirea independentă și pragmatică. Lui îi datorăm surprinzătoarea interpretare a pericopei Mețora, devenită  – la fel ca și alte capitole ale Torei  –  fără semnificație ca urmare a distrugerii Templului și sistarea sacrificiilor . El a statuat că de fapt nu trebuie interpretat titlul pericopei ca Mețora însemnând o ”lege despre lepră” ci ca un acronim al cuvintelor ”moți șem ra” cu semnificația  de  ”lege referitor la cel care spune calomnii”.  Această inedită interpretare a unui text de lege s-a preluat în diverse forme de-a lungul veacurilor, fiind și azi agreată și extinsă asupra termenului mai cuprinzător de ”bârfă”

Tibi asculta yvonuri

Ascultând clevetelile

 

Definiții

Bârfa  –  ne spun învățații evrei  –  este o manifestare a răului și sursa multor nenorociri. După Talmud bârfa este mai dăunătoare decât vărsarea de sânge. Un ucigaș face rău doar unui singur om  –  victima. Bârfitorul face rău la trei. Sie însuși, celui căruia îi spune și celui despre care spune.

Simeon ben Gamliel. șeful Sanhedrin-ului, și-a trimis servitorul să-i cumpere ceva bun.  Servitorul s-a intors cu o limbă de vită. Cu o altă ocazie l-a trimis să-i aducă ceva rău. Din nou i-a adus o limbă. Simeon l-a întrebat cum vine asta? Dacă cer ceva bun sau ceva rău îmi aduci același lucru? Da stăpâne  –  i-a răspuns servitorul  –  atât cele bune cât și cele rele provin de la limbă!

În tractatul ”Kedoșim” (Sfințenie) din Talmudul Babilonian, există un capitol întitulat ”Arakhin” (Jurăminte) în care se spune ”Cel care vorbește de rău pe semenul său este ca și cum ar jigni pe D-zeu”.

Tibi Meir Cohen

Meir Cohen

Marele învățat Rabinul Israel Meir Cohen din Radun (Polonia,n.1839, d.1933) a scris două cărți importante despre acest subiect ”Hefeț Haim” (Cercetătorul Vieții) și ”Șmirat Halașon” (Păstrarea Limbii) în care sublinia cât de grav este păcatul de a bârfi. Potrivit judecății lui nu ai voie să vorbești pe altul nici măcar de bine căci mai devreme sau mai târziu bârfa binevoitoare ar putea fi transformată de altcineva în calomnie. Este condamnabilă chiar și aparența de bârfă (Avac lașon hara) deși se practică de foarte multă lume.:) Toate aceste păreri respectabile s-au scris și s-au spus înainte de ivirea evului comunicării.

Opinii

Tibi Copii Bărfesc

Şi copiii bârfesc

Șalom Aleichem a spus că ”Bărfa este esența telefonului” Elvis Priestley care nu poate fi acuzat de pedanterie științifică, dar  s-a bucurat fără îndoială de o imensă notorietate care mai dăinuie, a afirmat că ”Bârfa e o vorbă mică din minți mici” și probabil că a spus-o pe baza unei experiențe proprii. Sute de personalități din lumea artelor, culturii și politicii au exprimat opinii, cele mai multe inteligente și cu haz. Dovadă că subiectul e ”fierbinte”. Iată câteva citate doar pentru ”degustare”: ”E trist când lumea te bârfește, dar când nu te bârfește e groaznic”. (Oscar Wilde) ”Cine lingușește în față, bârfește în spate”(Napoleon Bonaparte). ”Bârfa înseamnă să auzi ceva ce-ți place despre cineva care nu-ți place” (Earl Wilson) ”Oamenilor nu le place bârfa decât atunci când este vorba despre ei” (William Penn). Ce e de făcut însă în secolul comunicării digitale în care am ajuns să trăim ? Bârfa, cleveteala, calomnia au devenit esența mediului ambient. Televiziunile  și rețelele sociale colportează fără opreliști aceste ”produse” care se ”vând” bine. Ele nu sunt ”vinovate” de agresarea intimității personale ale fiecăruia dintre noi toți. Noi toți suntem și vinovați. Că le ascultăm,  le privim și le ”dăm mai departe” . Arma ”nucleară bazată pe ”reacția în lanț” care a înspăimântat viața pământenilor în secolul XX a fost înlocuită  în zilele noastre de ”arma digitală” bazată tot pe ”reacția în lanț”:)

Tibi Mihai Nadin

Ce ne așteaptă? O nouă așezare a vieții pentru care omenirea  cu ”inteligențele interconectate”, va găsi căile potrivite. ” Sursa cunoașterii se ală în mintea fiecărui om…Sursele cunoașterii sunt nelimitate” Am citat dintr-o carte recent lansată la Brașov, o carte impresionantă intitulată provocator ”Civilizația  Analfabetismului” scrisă de Mihai Nadin un brașovean care a făcut o carieră strălucită în Statele Unite, fiind profesor la Universitatea Texas din Dallas și director al Institutului pentru Cercetarea Sistemelor Anticipative. In Şabatul dinaintea lansării a participat la Serviciul Divin  din Sinagoga noastră Beit Israel cu modestia unui evreu credincios.

Pesach

Mâine evreii din toată lumea se vor așeza în jurul mesei de Seder Pesach să citescă sau să asculte  Haggadah, o carte care le amintește cum au fost eliberați strămoșii lor  din sclavia egipteană. O carte în care copiii pun întrebări și cei în vârstă, mai învățați, dau răspunsuri. O carte despre Unicul și Atotputernicul Legiuitor pe care îl pomenesc cu evlavie și cei care nu cred în El.

Hag Pesach Sameach!!

Tiberiu Roth , 2016 Aprilie 19

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Cepoi Alexandru commented on May 4, 2016 Reply

    Instructiva incursiune in Istorie pentru a ajunge la interpretarea pericopei Metzora! Totusi exista diferenta intre barfa si comunicare ca si intre timbrul adevarat si fals !

  • Doron Coler commented on April 27, 2016 Reply

    felicitari inca o data pentru modul in care reusesti sa patrunzi in gindurile noastre…
    HAG PESAH SAMEAH
    SARBATOAREA ELIBERARII DIN SCLAVIE SI SARBATOAREA PRIMAVERII

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *