Nu cred că Google sau Wikipedia pot da un răspuns la întrebarea cum poate fi definită o carte de căpătăi… De fapt, ca şi în multe alte situaţii similare, fiecare (aşa cum se spune) îşi poate da cu părerea. Sunt convins că numărul definiţiilor obţinute prin efectuarea unui sondaj va fi egal cu numărul celor chestionaţi, pentru că nu poate exista, după părerea mea, o definiţie care să se potrivească la doi indivizi.

Ştiu că cititorul acestor rânduri se va plictisi imediat şi ori că va arunca textul “la gunoi”, adică va trece la un alt articol, ori nerăbdător să înţeleagă ce vrea autorul va sări peste  primele fraze şi va ajunge la conţinut. Treaba lui, eu continui să umblu pe de alături…

De mic copil am fost pus de părinţi în faţa unor cărţi care, după părerea lor, ar fi trebuit să mă atragă. Aveau dreptate doar parţial. Unele cărţi mă pasionau, dar altele mă plictiseau. Pe acestea din urmă le citeam “pe sărite”, adică mă forţam să înţeleg subiectul ca să nu fiu prins cu ocaua mică atunci când voi fi intrebat, dar nimic mai mult.

Oricum, după citirea ultimei pagini, cartea era transferată în bibliotecă, iar soarta ei depindea de o mulţime de factori, printre care o pură coincidenţă sau o situaţie specială care să mă oblige s-o caut şi s-o recitesc cel puţin parţial, în căutarea unor amănunte de care aş fi avut nevoie, dar pe care le uitasem de mult.

Nu pot spune, nici măcar cu aproximaţie, câte cărţi de beletristică mi-au trecut prin mâini de-a lungul vieţii mele, dar sunt convins că numărul lor îl întrece pe cel al volumelor de medicină pe care le-am parcurs în întreaga mea carieră mea profesională.

Pe unele le-am citit cu multă atenţie, pe altele le-am tratat cu un soi de indiferenţă sau uşoară curiozitate care s-a stins după primele zeci de pagini. Nu-mi amintesc să fi lăsat o carte la mijloc, deşi îmi inchipui că au fost şi din astea, iar motivul e numai îndoctrinarea impregnată de tatăl meu, un intelectual de rasă, care mi-a impus respectul pentru cuvîntul tipărit şi datoria de a merge până la capăt pentru a trage o concluzie corectă.

Dar sunt convins (şi iată cum mă apropii tiptil-tiptil, de miezul ideii care m-a condus spre această scriere) că nu mi s-a întâmplat ca la terminarea citirii unei cărţi să simt o nevoie imperioasă de a o reciti, imediat.Cu alte cuvinte, să citesc ultimul rând al ultimei pagini şi să fug spre primul rând al primei pagini, fără să stau la gânduri, aşa, cu sufletul la gură, ca şi cum mi-ar fi frică că am uitat complet conţinutul volumului şi că fără a o reciti tot timpul petrecut cu cartea respectivă în mână ar fi un preţios timp irosit degeaba.

Dar asta mi s-a întâmplat în această săptămână.

Simt nevoia să povestesc această peripeţie mai pe larg.

Uneori, mai ales când e vorba de o carte documentară şi nu beletristică, citesc cu un creion în mână. Ştiu, o carte trebuie respectată, imaculată, orice carte e un obiect de artă şi orice abatere de la regulă e o întinare a valorii ei. Ei bine, nu-mi pasă de reguli şi precepte, eu folosesc creionul ori de câte ori dau peste un paragraf, o idee sau expresie, care merită a fi consemnate. Foarte rar, după ce termin de citit cartea, mă întorc la acele pagini cu sublinieri, încerc să reţin despre ce e vorba, uneori iau notiţe (într-un vechi caiet de citate celebre) şi, mai rar, trec fraza sau expresia pe computer, aşa, pentru că nimic să nu dispară, de parcă m-aş pregăti să trăiesc 121 ani!!!

Aşa am procedat şi în cazul cărţii cu pricina. Odată la câteva pagini simţeam nevoia să aprofundez ideea dezvoltată şi s-o pun în evidenţă prin subliniere.

Totul a mers normal până la un punct! La un moment dat, cam pe la jumătate, am ajuns la concluzia că în mâna mea se află nu un oarecare volum de valoare istorico-literară, ci un adevărat document, şi că procentul ideilor exprimate care merită a fi păstrate – sub o formă sau alta – în memorie, depăşeşte cu mult pe cel obişnuit, întâlnit în cărţi de adevărată valoare.

De fapt, încercând să sintetizez gândurile din acele momente, voi declara că volumul de care vorbesc răspunde la o întreagă gamă de întrebări de extremă importanţă, unele pe care mi le pusesem de mult şi la care nu aveam răspuns, iar altele, mult mai  multe, erau întrebări de care mi-e jenă că nu mi-au trecut prin minte şi nu m-au preocupat până acum.

Aşa-i că am reuşit să-l oblig pe cel care a ajuns la acest paragraf să continue a citi, fie numai din curiozitatea de a afla despre ce carte e vorba?!

Uite, că nu mai pot duce pe cititor cu zăhărelul şi trebuie să divulg despre ce e vorba.

Să încep cu autorul, sau mai bine zis cu autorii. E vorba de Amos Oz, cel mai cunoscut scriitor israelian al timpului nostru, după Shaia (Şmuel Yakov) Agmon, laureat al premiului Nobel şi plecat de mult dintre cei vii. Şi Amos Oz candidează de câţiva ani buni la acest premiu, fără succes, deocamdată. Dar el continuă să scrie, deşi avusesem la un moment dat impresia că ajunsese la apogeu (” O poveste de dragoste şi întuneric“), după care n-au rămas prea multe de spus. Dar asta mi s-a întâmplat şi cu idolul meu cinematografic, Woody Allen după ” Deconstructing Henry“, filmul care părea că punea punct unei impresionante cariere, dar după care au urmat şi alte pelicule, unele mai bune şi altele mai puţin reuşite.

Deci Amos Oz hotărăşte să scrie o carte, de data asta (cred că pentru prima dată şi poate ultima) cu încă cineva, întâmplător propria sa fiică, istoric de meserie, Fania Oz-Salzberger. Asta încă nimic! Pentru că, iarăşi probabil pentru prima oară cartea e scrisă în engleză. Aşa ceva eu numesc cutezanţă! Pentru că….

Dar se va vedea mai departe.

Volumul se intitulează “Evreii şi cuvintele“. De la bun început doresc să atrag atenţia cititorului asupra titlului, care nu împrumută nimic din celebra expresia după care evreii sunt poporul cărţii (am hasefer, în ebraică), iar această hotărîre se bazează pe simplul fapt că în istoria evreilor cuvântul rostit sau scrijelit pe piatră sau pe papirus a apărut şi devenit emblemă a unui antic popor cu mult înainte de apariţia primei cărţi.

Ba mai mult, cei doi  autori consemnează pe bună dreptate că unul din rolurile cele mai importante ale mamei evreice e să asigure continuitatea, ceea ce începe nu cu prima carte citită copilului ci cu primele cuvinte pe care noul vlăstar îl percepe din gura mamei sale.

Volumul care se află în mâinile mele e o traducere în româneşte a textului englez. Bineînţeles că există şi o traducere în ebraică, dar eu am preferat-o pe aceasta, pentru că dacă e vorba să citesc o traducere şi nu în original, atunci prefer s-o fac într-o limbă ale cărei subtilităţi le percep mai uşor.

Nu, nici pe departe cartea nu e destinată numai evreilor,dar şi evreilor.

Să mă explic.

După umila mea părere volumul celor doi Oz are o valoare universală. E de fapt o interpretare superbă , extrem de atrăgătoare, a Bibliei şi a tot ce s-a scris şi s-a spus, în istoria evreilor de-a lungul a cel puţin patru milenii. Totul e pe limba noastră, adică simplu şi clar. Ceea ce nu înseamnă că lipsesc, ferească Cel de Sus, trimiteri la textele originale, cu o precizie potrivită unui text ştiinţific.

Şi aici e momentul să felicit autorii pentru îndrăzneala de a oferi, sub o formă extrem de reuşită, cititorului porţiuni biblice într-o limbă străină de Vechiul Testament, o muncă după părerea mea cumplit de grea, prestată de doi intelectuali pentru care limba în care s-a scris Biblia e de fapt limba lor maternă.

Pentru o bună parte a gintei evreieşti de pe întregul mapamond, aceasta e o primă şi poate unică ocazie de a înţelege Biblia şi mesajele sale, uneori mai mult decât întortocheate, şi mai ales de a percepe imensitatea valorilor spirituale pe care acest document le conţine,de importanţă supremă pentru miliarde de locuitori ai acestui pământ.

Dar pentru şi mai mulţi, cred eu, citirea volumului oferă o unică şansă de a înţelege un popor care nu s-a prea lăsat, de-a lungul lungii sale istorii, prea înţeles şi cunoscut.

A nu se uita: evreii au inventat şi idişul şi ladino cu scopul de a se ascunde de cei din jur, iar pentru mulţi primele ghetouri (ca cel din Veneţia , de exemplu) au avut rolul de a oferi populaţiei evreieşti o barieră fizică şi geografică care să-i despartă de “alţii”.

Nu sunt de meserie critic literar şi nici nu am de gând să fac o prezentare completă a cărţii pe care o ţin în mână.  Dar unele aspecte se cer subliniate.

Cartea se ocupă în mod special de specificul  iudaic al  legăturii dintre trecut şi viitor.

Un evreu, scriu autorii, aflându-se pe malul unui râu, priveşte întotdeauna în susul apei şi nici decum în direcţia în care râul curge, pentru că pentru un evreu cunoaşterea originii lucrurilor stă la baza construcţiei viitorului. Cu alte cuvinte rolul prezentului e limitat, pentru că însuşi prezentul e limitat în timp, în timp ce trecutul şi viitorul nu au limite.

În acest context trebuie privită  însăşi existenţa Israelului ca ţară şi patrie. Prezentul zilei de azi, susţin autorii, e de fapt o trecere de la iudaism (evreism) la israelism. Poporul israelian a devenit poporul evreu doar în diaspora. Nu poţi fii israelian trăind pe alte meleaguri, dar devii imediat israelian în momentul când te aşezi pe pământul odinoară oferit strămoşilor tăi. Ceea ce înseamnă că într-un viitor nu prea îndepărtat poporul acestei minuscule ţări nu va mai fi numit evreu, ci treptat va lua fiinţă aici un popor nou/vechi, care s-a numit şi se va numi israelian. Trecut şi viitor, prin prizma prezentului!

Limba ebraică, se menţionează în carte, nu a murit niciodată. Ea fost menţinută într-o stare de totală somnolenţă şi s-a trezit la viaţă odată cu reîntoarcerea poporului în Ţara Sfântă. Odată cu recrudescenţa ei agonizează celelalte două limbi evreieşti, idişul şi ladino. Încă o dată prezentul reia trecutul şi construieşte viitorul.

Şi toate acestea se petrec sub egida cuvântului, exprimat sau scris, asta nu mai are importanţă.

Nici pe departe nu-mi trece prin gând să continui a analiza volumul care mi-a zdruncinat într-o bună măsură modul de a privi cuvântul. Eu doar voi părăsi acum computerul, voi pune aici punct, şi mă voi dedica în întregime recitirii cărţii celor doi Oz. Prioritate de prim rang.

Verba volant, scripta manent, spunea latinul. Nimic mai eronat! Poate la “ei”….. La “noi” cuvântul rămâne cuvânt, sub toate formele lui, a exprima sau a scrie are aceiaşi importanţă. Cuvântul e cel care face legătura, supremaţia lui e de necontestat.

Sau aşa mi se pare mie, pentru că odată am fost evreu şi acum sunt israelian?!

Gabriel Ben Meron