Departe de mine de a încerca să scriu câte ceva despre acest personaj deosebit, cu numeroasele sale faţete atât de importante atât pentru religia iudaică, filozofie, morală, medicină şi chiar istoria evreilor din lume.

M-am oprit asupra lui Maimonide, medicul, pentru că în ultimul timp în special toată lumea medicală se află sub un tir de reproşuri şi învinuiri la care, din păcate, de foarte multe ori trebuie să fiu de acord în sinea mea, dar nu pot înţelege generalizarea lor. Eu nu pot uita că aceasta mi-a fost meseria de o viaţă deşi încerc să evit pe cât posibil să-mi afişez actualmente competenţa dat fiind enormele achiziţii ştiinţifice medicale pe care nu mai sunt în stare nici să le urmăresc. Şi totuşi sufăr odată cu cei atinşi de cele mai multe ori de oprobiul public şi când n-au nici o vină şi atunci când  titlurile mari ale ziarelor şi benzile galbene cu „breaking news” de la televiziuni rulează fără încetare, urmate de discuţii interminabile şi de cele mai multe ori nepricepute despre necazurile sistemului sanitar în mare suferinţă şi care clamează: „medicii sunt vinovaţi!”, generalizând fără nici o dovadă racile vechi care se vor vindeca foarte greu şi neputinţa de a fi rezolvate de cei care lucrează direct la patul celui suferind.

Datorită vârstei mele am asistat fără voia mea la nenumăratele reforme ale învăţământului medical şi ale sistemului sanitar. Şi faptul că am devenit medic pediatru se datorează tot unei reforme, cea din 1949, când s-a înfiinţat facultatea de pediatrie şi am fost ,,obligată” s-o aleg. Mărturisesc că nu mi-a părut rău şi cu încetul m-am îndrăgostit de această specialitate care azi e în mare deficit. Am avut norocul să pot învăţa întâi de la personalul ajutător, surori, moaşe, chiar infirmiere cum trebuie să îngrijeşti fizic un bolnav, să ştii să-i faci injecţia cu blândeţe, să-l întorci de pe o parte pe alta cu tandreţe, să moşeşti la nevoie o gravidă şi să-l faci pe pacient – adult  sau copil – mai târziu să creadă în tine şi în capacităţile tale. Dar mai ales am avut norocul să am şefi bine pregătiţi, care mi-au fost ghizi şi exemple şi astfel să-mi doresc să devin măcar „puţin” ca ei. Un astfel de profesor a fost dr. Ionel Nicolau, un om deosebit de cult, nu numai în medicină, un spirit universalist ca de secol 19, mare iubitor de muzică, literatură şi de teatru şi care într-un fel m-a îndrăgit şi mi-a fost mentor. A venit din Iaşi împreună cu soţia, profesor de oftalmologie, deja pensionată şi ca o mică particularitate, locuiau la spital, aşa cum obişnuiau pe atunci îndrăgostiţii de această meserie.

Exemplele contează în orice meserie, mai ales în medicină şi eu am primit acest ajutor atunci când aveam cea mai mare nevoie, la început de carieră, la Institutul pentru ocrotirea mamei şi a copilului, unde am fost numită ca preparator după absolvirea facultăţii.

Profesorul dr. Ionel Nicolau e cel care mi-a pus în mână jurământul lui Maimonide, despre care nu aveam habar şi mi-a spus: Citeşte-l şi ai să vezi că e mai actual decât cel al lui Hipocrate şi aplică-l şi tu, pe cât ai să poţi.

Atunci am apelat la soţul meu şi am aflat câte ceva despre Maimonide. Am citit însă cu mare atenţie textul pe care mi l-a dăruit profesorul şi am încercat să-i imit comportamentul faţă de pacienţi. Dar de abia mult mai târziu, după mai mulţi ani, în 1975, citind cartea „Le médicin de Cordue” de  Herbert le Porrier, deşi e un roman, m-am apropiat de personaj.

Maimonide e cunoscut de cei care ştiu mai mult decât mine în ale iudaismului, ca RAMBaM, un acronim pentru Rabi Moshe ben Maimon, în arabă Abu Imram Ibn Ubaya Allah Maimun al Qurdubi al Israili, s-a  născut  în 30 Martie, 1135 în Andaluzia, la Cordoba, în aşa zisa epocă de aur a evreilor din Spania, dar care a luat repede sfârşit şi a fost nevoit să se exileze. Astfel trece prin Maroc şi apoi actualul Israel şi din cauza Cruciadelor se stabileşte în Egipt unde  moare în 1204 la Furtat (actualmente Cairo). A fost conducătorul Comunităţii evreieşti şi medicul  personal al sultanului Saladin.

Este înmormântat la Tveria, acolo unde şi-a dorit-o şi acolo i se găseşte piatra funerară.

Ca personaj de roman, Maimonide e fascinant, dar el a fost un om real cu toate calităţile şi, poate, defectele personale. În prima parte a vieţii sale s-a bucurat de acea perioada de aur a multiculturalităţii dintre arabi, creştini şi evrei, însuşindu-şi cunoştinţe imense în domenii care atunci se împleteau armonios, religie iudaică, filozofie arabă şi greacă, artă şi, în special, medicină. Opera sa principală ,,Călăuza şovăielnicilor” a publicat-o în limba arabă, fiind apoi tradusă în ebraică şi, pe lângă alte numeroase lucrări religioase continuă şi azi să fie studiate, dezbătute, unele atunci şi chiar azi criticate de specialişti în materie. El propune o formulă alegorică de interpretare a textelor sfinte, pentru anularea contradicţiilor dintre învăţătura lui Dumnezeu relevată în Tora., adevărurile oferite de ştiinţele naturii şi filozofie.

Eu mă voi opri aici numai asupra jurământului medicului Maimonide. L-am comparat cu vechiul jurământ medical al lui Hipocrate şi   derivatul nou, actualizat, (din 2008) pe care cel care se înscrie în colegiul medicilor se obligă să-l respecte, care deşi e cert inspirat şi din jurământul lui Maimonide, foloseşte un limbaj foarte asemănător cu legile dinainte de 1989, aşa zisa ,,limbă de lemn” şi de aceea mi se pare că jurământul lui Maimonide e mai sugestiv, poate chiar mai modern, mai omenesc, mai realist în judecarea imensităţii sarcinii care stă în faţa medicului care lucrează cu „materia vie” OMUL. Să nu uităm că cele două forme de jurământ ale medicului le despart 800 de ani de cunoştinţe ştiinţifice, din ce în ce mai numeroase şi mai complexe,  care au schimbat aproape total medicina, ceea ce pare că a intuit de atunci Maimonide  şi de aceea mi-ar face plăcere să-l cunoască şi cei care vor citi eventual cele scrise de mine. Iată textul original tradus în limba română în Wikipedia:

,,Sunt gata să-mi încep îndeletnicirea. Vină-mi în ajutor, Dumnezeul Meu, ca să-mi pot îndeplini menirea aşa cum se cuvine! Sădeşte-mi în inimă iubirea de ştiinţă şi de adevăr şi iubirea de făpturile tale. Îndepărtează de mine iubirea de necuvenite câştiguri şi iubirea de faimă, căci asemenea inclinaţii sunt contrare iubirii de adevăr şi iubirii de făpturile tale. Fă ca trupul şi sufletul meu să fie dârze şi dă-le puteri ca să poată oricând să fie de folos sărmanului şi bogatului, omului bun şi celui rău, prietenului şi duşmanului.  Doamne ca în cel atins de boală să nu văd altceva decât omul.

Fă-mă să ţin seama, în faţa celor de breasla mea, de sfaturile celor dornici să mă înveţe şi să înţeleg, căci mare şi necuprinsă este întinderea ştiinţei.

Ce frumos şi ce viu sună acest jurământ !

Şi acum să revin la situaţia medicului de azi, iubit şi de foarte multe ori hulit şi înjosit în public. Este adevărat că supraspecializarea a cam îndepărtat pe medic de bolnav. Foarte puţini medici examinează pacientul ca pe un tot. De obicei se trimite întâi la analize şi apoi la diverşi specialişti care rare ori examinează împreună pe cel suferind care le aşteaptă cu încredere ajutorul. Dar medicul nu-i vrăjitor. Şi el e numai om şi poate greşi, dar important e să dăruiască pacientului tot ce ştie, să se documenteze în ce nu ştie şi să fie sincer atunci când nu ştie şi să îndrume atunci pe bolnav acolo unde se poate face mai mult. Şi dacă privesc înapoi, s-au făcut atât de multe şi sunt sigură că acesta-i doar începutul. Eu la timpul meu mi-am făcut cu mare drag meseria şi regret că nu mai pot lua parte la aceste evenimente.

Medicina e o profesie vocaţională şi o recomand nu celor care vor un nume de răsunet sau să se îmbogăţească, ci acelor care vor să într-adevăr să ajute. Nu din cititul jurământului lui Maimonide  poate un medic să devină mai bun, dar oricum, cred toţi ar trebui să-l  cunoască . De asemenea cred că n-ar fi rău ca acest jurământ să fie cunoscut de cât mai multă lume şi înainte de a-i  judeca pe cei de care poate vor avea nevoie mâine.

Mirjam Bercovici

Bucureşti, 17 -07-2016