Lui Moses Mendelssohn îi aparține un florilegiu de idei care au stârnit vâlvă în epocă și au croit drum in Germania celei de-a doua jumătăți a veacului 18 și încă multe vreme după aceea iluminismului evreiesc, de întindere europeană.

Ideile se refereau parte la teoria statului și societății civile, parte la credința monoteistă sub toate formele ei și având în epicentru virtutea toleranței universale; despre stat și religie gânditorul evreu născut la Dessau în 1729 și în scurta-i viață de până la 1786 a creat un număr relativ redus de cărți și un grup de idei, superior organizate, care au produs o efervescență neobișnuită prin soluțiile date la probleme cu întrebări pe cât de general omenești – aflate chiar și pe buzele unor adoleșcenți – dar cu răspunsuri care erau pe cât de metafizice pe atât de prădunse de eudemonism, deci agreabile oricărui om care gândea fie la Stat și Lege fie la Credință, Dumnezeu, Moarte și Nemurire.

O atare tablă de materii se dovedea ademenitoare chiar și pentru creștinul obișnuit de veacuri să-l vadă pe evreu ca om al ghetoului, al religiei mozaice anticreștine și unei specii umane dăunătoare și dușmănoase.

Or, cel de-al treilea Moise (după cel dintâi Rabenu) care a răspândit Tora, cel secund (Maimonide), care a comentat-o exemplar, și cel de-al treilea, zis Moise din Dessau, care și-a propus să convingă că în epicentrul acestei învățături divine se află Toleranța, dragostea de om și de orizontul său etic.

Grea misiune, dar și ambiția de a izbuti – dat fiind posibilitatea ameliorării finței umane confruntate cu problema fericirii pe pământ și a nemuririi în ceruri l-au călăuzit pe Moise din Dessau. Să intrăm pe scurt în laboratorul de idei a acestui zămislitor de noutate surprizătoare. În cartea sa ”Fedon sau Nemurirea sufletului” personajul clasic făurit de Platon este pus să țină o cuvântare asupra morții, menirii omului și nemuriri. Cartea produce o adevărată cutremurare și în mediul creștin prin doza de spreanță pe care o plantează în toți oamenii preocupați de viața de apoi. Simpatia pentru autor se revarsă printre intelectuali și asupra oropsitei sale etnii evreiești începând a fi remarcate mai multe personalități din rândul ei. Încep a fi omagiați de filozofi, literați și oameni de știință Moses însuși intrând chiar în vizorul lui Friedrich al II-lea al Germaniei și lumea își spunea: Dacă regele acordă atenție unui evreu cu fizic atât de dezavantajat, ce forță psihică și intelectuală a impus regelui și inteligenței europene ca opinia lor să devină favorabilă întregii etnii, iar mulţi europeni să ia exemplu.

Moses avea studii particulare variate și neconvenționale, își sintetizează cunoștințele în acele cărți care au atras atenția lumii intelectuale asupra noului weltanshauung care se profila în acel secol între curmarea efectelor unei medievalități care, nu în ultimul rând, excludea pe evrei din rândul oamenilor apți de fapte de ispravă.

Șansele vederilor lui M. M. ar fi rămas poate o raritate bibliografică dacă mersul vremii în Europa – și nu numai, nu consona întrucâtva cu gândurile unui Moses, dacă în alte puncte ale continentului și globului, alte personalități de seamă, chiar dintre evrei, ca de pildă rabinul din Amsterdam, Manasse ben Israel 1604-1657, într-o broșură intitulată „Vindiciae Judeorum ”, Londra 1656, nu avansa către stăpânirea engleză recomandări de înaltă ținută pentru reabsorbția evreilor.

Dar, venind mai aproape de epoca lui Mendelssohn, voi evoca texte simptomatice de ordin general care indicau o schimbare de sens a istoriei: scrierile lui Baruch Spinoza; efectele excomunicării lui Daniel Deprado; scrierea „Evreii” a lui Lessing; scrisoarea către Markus Herz a lui Immanuel Kant; Leviatanul lui Saul Ascher; note privind caracteristicile evreilor evidențiate de către însuși Mendelssohn. Resimțind sensul cursului evenimentelor M.M. a realizat prin contribuțiile sale o preîntâmpinare a unor noi schimbări care erau pe pragul desfășurări lor: Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, făcută de Adunarea Națională Franceză în 1789; Dezbaterea Asupra Eligibilității pentru Încetățenire a Evreilor (1789); Decretul pentru recunoașterea ca cetățeni a evreilor din Avignion și a Sefardimilor (1790); Constituția Franței (1791); Emanciparea evreilor franței (1791); Prima emancipare din Roma (1799); Abolirea ghetoului din Padova (1797); Distrugerea ghetoului din Padova (1797); Decretul imperial napoleonian pentru Adunarea Notabililor Evrei (1806) și Instrucțiile împăratului pentru această adunare; Faimoasele răspunsuri date de evrei la întrebările lui Napoleon; Deciziile Doctrinale ale Sanhedrinului Parizian; Emanciparea în Prusia (1812); Congresul de la Viena (1815) și în sfârșit evenimentele mai timpurii prin care Confederația Germană de Nord a emancipat evreimea sa la 1869 iar la 1871 s-a realizat emanciparea din Bavaria, aprobate de Wilhelm I.

Am înșirat toate documentele de mai sus pentru a vedea cât de amplă a fost mișcarea de instaurare a weltanchauung-ului iluminist atât de mult amplificat și prin contribuțiile aduse de evreul din Dessau.

Așadar, pluteau în aer, în vestul continentului European dar și mai devreme pe continentul american idei la a căror plauzibilitate contribuiseră și scrierile lui Dessau.

După acest ocol făcut pentru a înțelege surprinzătoarea importanță acordată lucrărilor sale, să intrăm in intimitatea câtorva idei dale sale cu privire la stat și religie.

• Statul ordonă și constrânge dar nu trebuie să fie discreționar, iar societatea civilă să asigure un echilibru
• Credința religioasă învață și convinge, ca atare nu poate să-și însușească măsuri etatiste
• Statul prescrie legi, religia sugerează comandamente
• Statul reglementează relațiile sociale dintre om și om iar cultul pe cele între om și Dumnezeu
• Statul e preocupat de raporturile publice iar cultul de cele lăuntrice (sufletești), adică de simțăminte și convingeri
• Cultul călăuzește prin dragoste, nu prin condamnări, surghiunuri, exclude anatemizări, excomunicări, persecuții, cu toate practicată într-o lungă medievalitate. Printre religii, iudaismul se particularizează ca o legislație revelată sau altfel spus, o revelație legislativă, nedogmatică și departe de coerciție. Ea nu presupune un jurământ de credință, crede a știi Alexander Altman, cel care a redactat amplele introduceri la ediția germană vol. 8 din ”Gesammelte Schriften”, respectiv „Schriften Zum Iudentum II” „Stuttgart-Bart Constant 1983 de Moise Mendelssohn”. Rod ale unei gândiri teoretice luminoase, textul a sintetizat multe gânduri care pluteau într-un climat de iluminism.

Mendelssohn se făcuse deja cunoscut prin comentariile sale care vor ridica în timp edificiul teoretic al ceea ce se va numi „Haskala”, recte iluminismul evreiesc – nu întru totul convenabilă rabinismului dogmatic sau mistic. Lucrarea sa „Jerusalem Oder Uber Religiose Macht Und Judentum” (Ierusalim sau despre puterea religioasă și Iudaismul), dezvoltă detaliile principilor din această lucrare care au dat conținut unor înțelepte digresiuni privind căile iluminismului.

Ne permitem să mai continuăm cu câteva principii dezvoltate în lucrarea ”Fedon” care au stârnit un adevărat entuziasm pe marginea argumentelor majore invocate întru dovada menirii și nemuriri omului. Se dezvoltă astfel argumente surprinzătoare ca:

• Nemurirea este probată și argumentată prin existența sigură, de necontestat a persoanei lui Dumnezeu, (care avea pentru Moses o absolută certitudine) și de care nimeni nu ar trebui să se îndoiască. Printre probele invocate sunt amintiți corifeii științelor exacte și marilor cărturari. Prelucrări ulterioare a acestui principiu vor presupune și asemenea concluzii pe marginea legilor termodinamicii, a teoriei entropiei și a multor viziuni cu privire la teoria evoluției și a energiei universale.
• Sufletul e opera lui Dumnezeu, ca și corpul. Dacă nici chiar corpul nu piere ci se transformă în alte elemente, cu atât mai puțin poate pieri sufletul în puritatea substanței lui. De altfel, sufletul, în partea sa de rațiune dar și cea de iubire este atât de înrădăcinat în înfățișarea sa de concept încât atributul nemuriri îi este complementar. Orice idee înnăscută de înaltă valoare dinamogenă trebuie că este și adevărată prin substanțialitatea ei.
• Moses combate o modă a vremii sale – sinuciderea, prin afirmația că astfel este umilit însuși Dumnezeu ca stăpân al sufletului nemuritor al omului.

Sunt idei care pot fi ușor asimilate, curajoase prin peremptorismul lor, dar și ademenitoare ca perspectivă străbătută de sacralitate.

„Fedon” fu considerat la timpul său drept o operă capitală cu un răspuns conclusiv și decisiv dat scepticilor de orice fel. Totodată o îmbărbătare pentru toate spiritele oscilante.

„Fedonul Moisidic” devine nu doar o idee matrice pentru evreii iluminiști ci și pentru națiunea germană, franceză, engleză, olandeză și italiană care s-a bucurat de traduceri a acestei lucrări și vorbeau tot mai cu admirație de „Evreiescul și ingeniosul creator platonician”

Desigur că pozitivismul secolului XIX și scientismul sec. XX au mai știrbit din voga acestei demonstrații… teosofice, epistemologia modernă, de pildă, respingând premizele acestui silogism. Concluziile, au supraviețuit totuși în varianta lor folclorizată sau massmediatizată.

Trebuie să recunoaștem însă că până și astăzi lucrarea „Fedon”, atât cea datorată lui Platon, cât și lui Mendelssohn este citită de mai mulți decât cei care urmăresc istețimea filozofiei contemporane care multă vreme nu depășea axiomul epistemologic al invalidității enunțurilor care nu suportă, măcar în principiu, un test de falsificabilitate.

La finele sec. XVIII, i se conferise lui Moise din Dessau un atare prestigiu încât bărbați de știință, chiar și filozofi se considerau onorați să stea de vorbă cu „Platonul german”, chiar dacă nu era decât biet evreu. Pentru onoarea sa și a lumii, un teolog vestit Lavater, ar fi dorit să-l atragă pe Moise la creștinism pentru virtutea sa de a pune problema nemuriri. Dessau voia însă să trăiască și să moară ca evreu și să cultive toleranța între religii și oameni, aceasta dovedindu-se o valoare supremă mai aproape de fericirea umană decât uniformizarea și omogenizarea. Etica religioasă se hrănește din viziunea toleranței dar despre doctrina toleranței în contextul iluminismului îmi rezerv un alt spațiu în care să dezvolt considerentele potrivite pentru celebritatea lui Moise, pentru tipul său de iudaism, pătruns de ecumenism, de o importanță asupra căreia se cuvine să stăruim mai pe larg într-un text special în care să analizăm:

• Cum a fost ridicat în acest fel prestigiul unei etnii năpăstuite
• Cum au fost dovedite virtuțile unei etnii până atunci oropsite
• Cum s-a recoltat elogiul unor mari spirite ale vremii – de la Mirabeau la filozoful Immanuel Kant și la literatul Lessing care a făcut nemuritor tipul lui „Natan Înțeleptul”, nu doar personajul omonim lui Mendelssohn. ci și multor evrei obișnuiți.

Mendelssohn a devenit membru al Academiei Germane, a fost în relație cu regele Friedrich al II-lea. El a adus evreilor mari servicii a dovedind intelectualității germane ca și înșiși evreilor că iluminismul reprezintă calea spre o politică a toleranței între oameni și o condiție a dragostei de aproape sau cum ar zice în sec. XX filozoful Martin Buber „Între Eu și Tu”, mijlociți de Persoana Divină intre duh și spirit.

Și, dacă n-ar fi fost destul pentru ce a dat Moise neamului său și inteligenței europene, ar mai trebui să amintim că:

• Lessing a făcut pe un Natan evreul eroul dramei sale nu pentru că, ci cu toate că e un evreu

Evreii care au îndurat atâtea de pe urma „dragostei creștine de tip medieval” au conservat și dezvoltat sau, cel puțin au învățat că adevărata iubire și virtute trebuie dobândite în drumul iubirii omului către om. Dar nu e vorba aici de a elogia evreii – deși s-a dovedit o cale de-ai scoate din ghetou. Scrierea epocală „Natan”, datorată lui Lessing, pledează cauza umanității, personifică idealul pentru care trebuie să năzuiască necurmat o stare a lucrurilor sociale umane pe calea dezvoltării morale a umanității.

„Natan”, ca scriere și curaj, un evangheliar al toleranței.

Hary Kuller