Contextul.

S-au împlinit 120 de ani de la nașterea fruntașului sionist și omului politic Ernő Marton. Un studiu exhaustiv despre Ernő Marton a fost scris, în  anul 1967 (în limbile engleză și ebraică), de cunoscutul istoric al evreilor din Transilvania Vágo Béla . Rândurile de față nu au pretenția unui studiu, autorul nefiind istoric, ci mai de grabă o încercare  de  evocare a personalității lui Ernő Marton.

 

Date biografice.

Dr. Ernő Marton s-a născut la Târnăveni. Tatăl său, Max Marton, era rabinul șef ortodox din zonă. Primele noțiuni de religie și educație iudaică , le-a asimilat la hederul și yeșiva conduse de tatăl său. A urmat studii juridice la Cluj și Budapesta. Apoi, între anii 1917 -1918  a  fost secretarul Prefecturii  județului Târnava Mică. În anul 1919 a fost numit ,  pentru o perioadă scurtă, viceprimar al Clujului.

Încă din timpul studenției a luat cunoștință de ideile sioniste. S-a implicat activ în mișcarea națională evreiască, renăscută, participând – în 20 noiembrie 1918 – la constituirea Uniunii Naționale a Evreilor din Transilvania, declarată parte integrantă a Organizației Mondiale Sioniste (W. Z. O.  – cotizația se plătea în șekeli,  moneda evreiască din Palestina). A fost unul din liderii acestei uniuni , alături de nume cunoscute ca Chaim Weissburg,  Danzig Hillel, Kasztner Rezső, Schőn Dezső ș.a.

În acesta context a fost co-fondator al ziarului “Uj Kelet” (“Noul Răsărit”) înființat la finele  anului  1918, iar din anul 1920 , editorul ei, funcție ce a deținut-o până în septembrie 1940 când ziarul  a fost interzis de autoritățile maghiare (după al doilea Arbitraj de la Viena în august  1940).

Încă de la înființare,  ziarul a fost stindardul mișcării sioniste din Transilvania, apoi organul oficial de presă al Partidului Evreiesc pro-sionist (înființat în anul 1930 ). În această perioadă a scris nenumărate editoriale, eseuri, articole, discursuri,  studii etc. În perioada 1930- 1931 a fost din nou viceprimar al Clujului, apoi, începând din anul 1932, deputat în Parlamentul României  pe listele Partidului Evreiesc (în districtul Storojineț ).

După interzicerea ziarului “Uj Kelet”, la fel ca  majoritatea publiciștilor de aici,  s-a mutat la Budapesta.

În primăvara anului 1944, revine la Cluj și la 3 mai 1944  trece clandestin în România  (ascuns în portbagajul  autoturismului atașatului militar de la consulatul României la Cluj, condus de șoferul  acestuia ). La București inițiază o serie de acțiuni pentru salvarea evreilor din Transilvania de Nord, la început neoficial, apoi după actul de la 23 August, legal. Este numit șeful Comisiei de ajutorare a evreimii din Tansilvania de Nord  din împuternicirea  Crucii Roșii Internaționale, Joint-ului și Agenției Mondiale Evreiești.

După terminarea acestei misiuni, face alia în Palestina,  cu toată familia, în anul 1946. În anul 1948, reînfințează la Tel-Aviv ziarul Uj Kelet  care apare până astăzi. Înființează în Israel,  Asociația Mondială a Evreilor de Origine Maghiară (de pe tot fostul teritoriu al Ungariei) a cărui prim președinte a fost.

A fost zeci de ani membru în conducerea Organizației Mondiale Sioniste (W.Z.O.) și membru al Partidului Progresist din Israel. După decesul său din anul 1960, conducerea ziarului a fost preluată o perioadă de soția sa. A publicat câteva studii istoriografice despre evoluția evreimii din Transilvania. Astfel sunt  :

(în traducere liberă din limbile maghiară sau  engleză )

– Mișcarea națională evreiască din Transilvania ( 1922,  limba maghiară)

– Arborele genealogic al evreilor din  Ungaria, cu un capitol separat despre evreii din Transilvania (1941,  limba engleză)

– Situația  mondială a evreilor în anul 1941 (1941,  limba maghiară)

– Viitorul poporului evreu

– Coordonatele politicii mondiale ale viitorului stat evreu.

– Ce poate asigura Palestina evreimii mondiale ?

De asemenea  a făcut traduceri remarcabile din volumele lui Nahum Goldmann, Simion Dubnov și Max Brod , pe teme iudaice.

Arhiva lui Ernő Marton, după decesul său, a fost donată de către soția sa,  institutului “The Strochlitz Institut Historical Documentar Center”,  (The Dr. Ernő MartonCollection) a Universității din Haifa. Aici se găsesc numeroase documente, corespondență,  discursuri,  eseuri,  extrase de presă și studii ( din păcate prea puține digitalizate). Nici o istorie a evreimii clujene  din perioada 1918-1946  nu se poate scrie fără consultarea acestei valoroase arhive. Din păcate, după cunoştințele mele,  puțini istorici  români au cercetat  aceste documente (cunoscutul istoric clujean Attila Gidó  este unul dintre ei).

Soția lui Ernő Marton  (născută Gizella Deutsch, 1909 -1982 ) a fost profesoară de limbi și literaturi  străine. În perioada 1940- 1944 a fost profesoară de limba franceză și engleză la Liceul Evreiesc  “Zsidlic” din Cluj, apoi din anul 1942, când profesorii evrei au început să fie duși la detașamentele de muncă forțată, a mai suplinit, predând istoria și geografia. A fost în fiecare an dirigintă de clasă și custodele bibliotecii liceului. A fost o personalitate agreată a liceului. Fiul lor, Michael Marton, (născut în anul 1937 ) trăiește în Israel.

După aceste succinte date  biografice , merită să fie reluate câteva  idei,  fapte  și evenimente importante din viața și activitatea lui Ernő Marton.                         -2-

 

Situația evreimii din Transilvania după anul 1919

În privința viitorului populației evreiești din Transilvania, după ce aceasta în anul 1919  a devenit parte integrantă a României Mari, viziunea lui Dr. Ernő Marton a fost foarte tranșantă și curajoasă. Astfel, în studiul „Zsidó nemzeti mozgalom Erdélyben“  (“Mișcarea națională evreiască în Transilvania”, apărut în anul 1922 , a cărui traducere în limba română se datorează doamnei Dr. Lya Benjamin, în antologia “Evreii din România  în texte istoriografice”, 2002,  editura Hasefer ), Dr. Ernő Marton încearcă să stabilească câteva etape ale evoluției populației evreiești din Transilvania, începând din  secolele XV-XVI. Referindu-se la etapa premergătoare primului război mondial,  după emanciparea și acordarea totală a drepturilor cetățenești în Austro-Ungaria (1867), Dr. Ernő Marton face câteva caracterizări foarte interesante și pline de învățăminte, ca de pildă :

• emanciparea   s-a referit numai la indivizi – cetățeni maghiari de religie mozaică – și nu la națiunea evreiască, prețul acesteia fiind negarea existenței națiunii evreiești și     începerea unui proces de asimilare printr-o puternică  acțiune de maghiarizare  (limbă, cultură, educație). Acest proces a produs minciuna teoriei despre confesiune,   considerându-se că există o religie mozaică, iar membrii ei sunt cetățeni maghiari.
• În Translvania evreii au trăit alături de naționalități care aveau conștiința de sine  mai puternică (români, germani,  secui)  şi din acest motiv procesul asimilării a fost mai lent, totuși consideră că acesta a avut și părți pozitiv, îmbogățind cu multe valori evreimea și apropiind-o de cultura europeană.
• După anul 1919 și ca urmare a participării foarte multor tineri în război,  s-a produs  o redeșteptare a conștiinței naționale evreiești și după câțiva ani s-a ajuns la naționalismul sionist din Transilvania în interbelic (etape: formarea Uniunii Naționale a Evreilor din Transilvania, apariția ziarului Uj Kelet și apoi înființarea Partidului Evreiesc ). S-a închis astfel o paranteză de peste 50 de ani  în evoluția în  evreimii maghiare și revenirea la ideea națională evreiască, iar pentru cei din Transilvania  începerea acțiunii pentru recunoșterea ca minoritate națională legiferată și  cu drepturi egale în cadrul României Mari.

Premoniția lui Dr. Ernő Marton, privind inutilitatea asimilării și maghiarizării s-a adeverit, din păcate, odată cu instaurarea regimului horthyst și Holocaustul care a urmat.

 

Inițiativa ca România să recunoască cetățenia românească foștilor săi supuși din Transivania de Nord ocupată.

Era vorba de toți cetățenii români de naționalitate română, germană, evreiască  ș.a. care au rămas în Transilvania de Nord, urmare a ocupării  acesteia de trupele maghiare, după Al II-lea  Arbitraj de la Viena (august 1940), arbitraj neacceptat oficial niciodată de România.

Inițiativa a aparținut, încă din anul 1940, fruntașilor P.N.Ț. (filiera Iuliu Maniu, Emil Hațieganu , Ionel Pop ), episcopului  greco-catolic de Cluj –Gherla,  Iuliu Hossu, și Mișcării Sioniste din Transilvania, reprezentată  de Ernő Marton și a fost prezentată lui Ion Antonescu. Ideea avea un fundament juridic destul de discutabil dar din punct de vedere moral ar fi însemnat foarte mult pentru  românii și evreii din teritoriul ocupat (unele reparații în acest sens s-au făcut după anul 1990 ).Până la urmă guvernul român nu a adoptat această hotărâre,  dar au existat o serie de consecințe benefice ale acestor demersuri.

În concret pentru evreimea din Transilvania de Nord a însemnat :bunăvoința consuluilor români de la Cluj și Oradea, acceptarea (tacită) a trecerii câtorva mii de evrei din teritotiul ocupat,  în România (până la intervenția brutală  a ambasadei germane de la București ), plecarea a mii de evrei (nu neapărat  de cetățenie română ) în Palestina din portul Constanța (cu cunoscutele drame ), obținerea unui număr limitat de pașapoarte românești,  obținerea de carnete de membru P.N.Ț. ș.a. Sunt de remarcat contradicțiile dintre acțiunile guvernului Antonescu,  pe de-o parte legislația antievreiască foarte dură, munca forțată, deportările în Transnistria etc. în Vechiul Regat și atitudinea mai omenoasă față de evreii din Transilvania de Nord și în general față de evreii din România, după anul 1943.

 

Dr. Ernõ Marton, conducătorul Comisiei de Ajutorare a Refugiaților Evrei din Transilvania de Nord. (1944- !946).

Această Comisie  și-a început activitatea la București în iunie 1944 , din inițiativa Biroului Sionist pentru Emigrare, și a funcționat la început neoficial. După actul de la 23 August 1944,  în octombrie 1944,  Comisia și-a continuat legal activitatea sub denumirea de Comisia pentru Evreii din Transilvania de Nord . Din împuternicirea Crucii Roșii Intenaționale ,a  American Jewish Joint Distribution Comittee (Joint)  și a Jewish Agency ( fondul de ajutorare EZRA ),  cu acordul autorităților române (comisarul guvernamental Ionel Pop ) și avizul comandamentului  militar sovietic (fără care nu se putea circula în țară fiind încă zonă de război ), Dr. Ernő Marton (care se afla la București din mai 1944 ), în noiembrie 1944,  a fost numit șeful acestei Comisii.

Prima sarcină a Comisiei a fost de a evalua pe teren necesitățile sociale și de sănătate ale populației evreiești și furnizarea de date statistice  privind această populație .De asemenea , să ajute la reorganizarea Comunităților Evreiești și a instituțiilor sale, precum și inventarierea   și începerea recuperării bunurilor mobile și imobile ale populației evreiești confiscate abuziv de administrația maghiară (germană). Comisia era formată din 12 persoane și a acționat  pe bază de voluntariat.

În perioada 5- 25 noiembrie 1944, Comisia a vizitat (cel puțin o dată ) 12 orașe din Transilvania de Nord : Cluj, Oradea,  Satu Mare, Sighetul Marmației, Carei, Zalău, Huedin , Șomcuta Mare, Târgu Mureș, Dej, Baia Mare,  Bistrița . În fiecare localitate a luat legătura cu autoritățile locale , autoritățile militare sovietice și populația evreiască şi apoi a întocmit un Raport. Unul din exemplarele originale ale acestui Raport se găsește în arhiva  Dr. Ernő Marton, de la Universitatea din Haifa și a fost publicată într-un studiu de către Gidó Attila.

Din acest  Raport au reieșit primele cifre privind numărul supraviețuitorilor  Holocaustului. În noiembrie 1944,   în Transilvania de Nord  erau cca. 7200 de supraviețuitori (din peste 130.000 de dinainte de deportare ! ). La Cluj erau cca. 1000 de evrei, din care doar 20-30 de femei. Sigur că aceste cifre s-au modificat ulterior, la data vizitei Comisiei fiind reîntorși doar o parte a celor din detașamentele de muncă forțată (majoritatea lor, la ruperea fronturilor, au evadat) nu și cei eliberați de trupele aliate începând din ianuarie 1945 din lagărele de exterminare. Dar oricum cifrele erau  zguduitoare. S-a estimat atunci că cca. 30 %  (40.000) din cei deportați se vor întoarce , dar realitatea a fost mult mai dură. Raportul face primele propuneri privind necesitățile de ajutorare ale populației evreiești :ajutoare materiale, asigurarea cazării și a condițiilor igienico –sanitare, alimente, îmbrăcăminte etc.

Situația din Transilvania  de Nord era destul de tulbure și confuză. Conform  hotărârii Comandamentului Aliat de Control, România a fost nevoită să-și retragă administrația  instalată după eliberarea întregului teritoriu (la  data de 14 noiembrie  1944 și s-a reinstalat doar după 6 martie 1945 ). Totuși urmare a acțiunilor întreprinse de Comisie lucrurile au început să se miște în toate localitățile.

La Cluj, de exemplu, s-au reînființat comunitățile (la început, ortodoxă și neologă, afiliate la F.U.C.E.R. ). S-au asigurat locuri la Spitalul Evreiesc, s-a deschis o cantină populară, s-au asigurat locuri de cazare la vilele Peter și Pal (una din fostele sedii ale Gestapoului), s-a deschis o reprezentanță locală a Joint –ului lângă  Sinagoga Ortodoxă de pe str. Paris (atunci str. Pap). S-au demarat acțiuni pentru aducerea acasă a evreilor clujeni  blocați undeva în Europa centrală . Astfel în perioada martie–iunie 1945 au circulat trenuri pe ruta Cluj-Praga și Cluj-Cracovia. Joint-ul a transferat pentru ajutoare, în România în perioada 1945 -1948,  peste 10 milioane de dolari (cu toate acestea în anul 1949 activitatea sa din România a fost suspendată de guvern). Astăzi se știe că  atunci Joint-ul a desfășurat o amplă acțiune  de ajutorare a supraviețuitorilor din România, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia, Polonia și Cehoslovacia. Aceste acțiuni erau completate de „Bricha” inițiativa sionistă de facilitare a emigrării legale/ilegale în Palestina. S-a acordat fiecărui supraviețuitor din detașementele de muncă forțată (care au revenit cel mai repede) apoi și celor eliberați  din lagărele morții, câte 60.000 lei (o singură dată) pentru facilitarea refacerii existenței lor, apoi , pe o perioadă scurtă , câte 14.000  lei /lunar. Dar începuse deja fenomenul inflaționist  și valoarea ajutoarelor se micșora de la o zi la alta.

Principalele informații din  Raport  (92 de pagini) au fost prezentate de Dr. Ernő Marton în anul 1946 , la Viena, Comisiei mixte anglo-americane însărcinată cu rezolvarea problemei evreiești (la cererea acesteia ): situația din Palestina (izbucniseră deja grave conflicte între evrei şi palestinieni) și situația evreimii europene după Holocaust. Cu această ocazie Dr. Ernő Marton a susținut insistent necesitatea înființării statului evreu ca soluție a continuării vieții supraviețuitorilor Holocaustului. Comisia și-a încetat activitatea în anul 1946, după care  Dr. Ernő Marton, împreună cu familia reîntregită,  a făcut alia în Palestina.

 

Új Kelet  ( Noul Răsărit ) ziarul cel mai important al evreimii din Transilvania ( de aproape 100 de ani).

Ziarul Uj Kelet a apărut la 19 decembrie 1918, la Cluj, din inițiativa grupului de intelectuali sioniști în frunte cu Chaim Weiszburg, Dr. Hillel Kohn,  Dr. Ernő Marton și Moses Glasner. Din conducerea ziarului făceau parte atunci : Béla Székely, János Giszkalay, Illés Kaczér,  Péter Újvári , Imre Szabó , Sándor Benamy ,  Lászlo Salamon, Hillel Danzig ș.a.

În 1918 redactorul şef al ziarului a fost Béla Székely apoi,  din 1919,  Dr. Ernő Marton. Din anul 1920  săptămânalul devine cotidian, iar Dr. Ernő Marton a continuat să fie redactor șef (fondator). Ziarul apare până în septembrie 1940  când proaspăt instalata administrație maghiară , după al II-lea Arbitraj de la Viena, îl interzice .

În această primă etapă au mai fost colaboratori ai ziarului, printre alții: Lászlo Sas , MiklosFaragó, Elemér Diamant , Bernat Knőpfler , Dr. Simon Darvas, Ferenc Jámbor  , Rezső Kasztner,  Ernő Hátszegi, Dezső Schőn  ș.a. Ziarul avea corespondenți în toate orașele mari din Transilvania și București. În noiembrie 1922  clădirea unde activa ziarul a fost ținta  unui atentat cu bombă comis  de studenți români extremiști.S-au produs stricăciuni clădirii și s-au distrus echipamentele tipografice.

În perioada interbelică Új Kelet a transformat modul de gândire și de comportament al evreimii transilvănene. Ziarul a fost un port stindard  a redeșteptării conștiinței naționale  a populației evreiești,  a naționalismului sionist. A militat continuu pentru principiile libertății și democrației. După anul 1930, când s-a înființat Partidul Evreiesc, pro-sionist, a devenit organul oficial de presă al acestuia.

După proclamarea statului Israel, în anul 1948 , Dr. Ernő Marton reînființează ziarul laTel Aviv . În această a doua fază de apariție a ziarului au scris aici remarcabile condeie  precum: Alexandru Sauber, Rezső Kasztner, Yossef Lapid, Efraim Kishon , László Tabák, Otto Rappaport (ultimii doi  cunoscuți  intelectuali clujeni ).

După decesul lui  Ernő Marton, din anul 1960, ziarul a fost condus o perioadă de  soția sa Gizella Marton și Dezső Schőn. Ultimii redactori șefi au fost Dán Ofry (pe care am avut ocazia să îl cunosc personal în anul  2004 , la Debrețin)  iar  în perioada 2010-2016, Szilvia Erős- Hajdu (săptămânal de 24 de pagini). Din anul 2016,   redactor șef este Kristóf Steiner, iar ziarul apare săptămânal,  online. În ultimii ani ziarul a avut excelenți colaboratori cum ar fi : Dr. Győrgy Kende (remarcabil comentator de politică externă, mai ales al evenimentelor din Ungaria, dar nu numai ), László Halmos,  Éva Róna,  Gideon Peer , Tibor Keller,  Judit Sándor  și alții.

Sper că în 2018, când ziarul  își va aniversa 100 de ani de la apariție, se vor organiza evenimente  de anvergură atât  la Cluj cât și în Israel. Pentru evreii transilvăneni Új Kelet a fost ca un părinte ocrotitor, de la care familia aștepta orientare, apărare și îndrumare.

Se spunea, poate doar  în glumă, că Új Kelet a creat dependență. Personal m-am convins de aceasta. După  anii ` 70  am fost de mai multe ori la München, în Germania,  unde  trăiau rude ale mamei mele (unchi , mătușă ,  plecați din Cluj). După multe decenii, mai citeau Új Kelet,  la care erau abonați în  Israel și îl primeau prin poștă . Seara, după ce lumea se culca , citeam și eu cu interes ziarul și eram plin de admiraţie faţă de ingeniozitatea redactorilor de a ține rubrici interesante și mondene pentru un public destul de înaintat în vârstă. După apariția electronică,  am citit în revistă  multe–multe comentarii foarte interesante.

 

Legăturile mele familiare cu Dr. Marton Ernő.

Bunica mea dinspre tată, Johanna-Janka Zádor, era născută Marton. Deci tatăl meu și ceilalți frați Zádor erau rude  cu Ernő Marton. Tatăl meu era mai tânăr decât  Ernő Marton, dar relațiile familiale erau destul de apropiate.

În 1935 părinții mei locuiau la București unde tatăl meu lucra la o firmă de textile cu capital german. Așa se face că în primăvara anului  1944, după ce Dr. Ernő Marton reuşit să fugă din Cluj şi a ajuns la București, ne-a contactat pe noi. Nu era un lucru ușor pentru că nouă ni se interzisese telefonul, iar el nu putea circula în oraș. Ne-a găsit totuși și a trimis o mașină să ne ducă la locul întâlnirii. Nu o să uit niciodată, aveam vreo 7 ani, când în fața casei unde locuiam a apărut o mașină  elegantă de culoarea nisipului, cu stegulețe de Crucea Roșie, care ne-a dus într-un cartier rezidențial cu garduri înalte de fier forjat (bănuiesc că era ambasada Suediei, undeva în zona șoselei Kiseleff) .Întâlnirea nu a fost prea lungă; el nu  știa de soarta familiei Zador rămasă la Cluj și era îngrijorat de soarta familiei sale.

În primăvara lui 1945 părinții mei au revenit la Cluj, sperând că surorile lui tata și alte rude se vor întoarce din deportare, ceea ce din păcate nu s-a întâmplat. În cursul acelui an am fost vizitați de mai multe ori, în casa familială,  de către Ernő Marton care era în misiune în Transilvania. Mi-aduc aminte că fiecare vizită era un adevărat eveniment.

Apoi familia Marton a făcut alia în anul 1946 și nu ne-am mai întâlnit niciodată. Părinții mei au decedat  și legăturile familiare s-au întrerupt.

După Războiul de 6 zile, din 1967, când România a fost singura țară  din blocul sovietic care nu a întrerupt relațiile diplomatice cu Statul Israel, legăturile dintre cele două state  au evoluat pozitiv , inclusiv colaborarea dintre cele două armate. Așa se face că la sfârșitul anilor ` 70  echipa de tir a armatei israeliene s-a deplasat la București unde a avut antrenamente și concursuri cu trăgătorii de la clubul Steaua. Din echipa israeliană făcea parte și Michael Marton, campion de tir al Israelului (la proba de pistol liber de la 50  m ),  membru în echipa Israelului la olimpiada din 1968  din Mexic (unde a ocupat un loc meritoriu). M-a sunat la telefon și mi-a spus că dorește să facă o vizită scurtă la Cluj. Așa a și fost. A venit la Cluj între două curse de avion (dimineața și după amiaza ). L-am așteptat cu mașina mea , a dorit să îl duc la Fabrica de cărămizi, unde fusese ghetoul, în mai 1944, (ei trăiau atunci la Budapesta ) și la casa în care copilărise (undeva în zona străzii Republicii). Apoi a luat masa la noi, împreună cu soţia şi mătușa mea, soţia lui Árpád Zádor, care locuia în apartamentul ei din casa familială (împreună cu noi ). Apoi l-am dus la aeroport și a plecat la București.  Nu a contactat pe nimeni, nu s-a întâlnit cu nimeni , practic  s-a văzut  numai cu familia. Ne-am mai revăzut peste câteva zile  la București , în holul hotelului Ambasador,  pentru câteva minute. El pleca la antrenament , eu eram într-o delegație și mă grăbeam.

Apoi nu am mai avut nici un contact. Sporadic ne trimitea necrologurile, din Uj Kelet, ale rudelor apropiate  decedate (unchi , mătuși,  veri ). Nu ne-am întâlnit nici când am fost în Israel. Totul a fost o relație normală de familie  și nu aveam de ce să o înserez în această evocare.

Dar vizita lui la Cluj a avut un epilog neașteptat. Pe la mijlocul anilor `70   am fost ” contactat” de organele de securitate . Mi s-a adus la cunoștință că se cunoaște totul despre vizita lui M. Marton la București și Cluj și există informarea că familiile noastre  sunt înrudite  (deci exista un denunț !). Motivul contactării era iritarea aparatului de propagandă din România față de editorialele anti-ceaușiste din  Uj Kelet (care atunci mai apărea într-un tiraj destul de mare) scrise, foarte agresiv, de  Lászlo Tabák și Otto Rappaport (cei doi clujeni amintiți pe care, de altfel,  nu-i cunoșteam personal)  și bineînțeles mi s-a spus să încerc să fac presiuni asupra redacției, iar dacă e necesar să mă deplasez în Israel. Până la urmă  chestiunea n-a avut  continuare din două motive: cam  în aceeași perioadă familia Marton a vândut  ziarul  (și „băieții” au aflat acest lucru de la informatorii  din Israel ), iar după „defecțiunea” Pacepa, din  anul 1978, securistul care se ocupa de acest dosar  a dispărut (marea epurare de la începutul anilor  `80 ). Așa se face că am fost lăsat în pace,  dar este simptomatic pentru  cum am trăit în vremurile acelea ..

(Fotografia lui Ernö Marton, prin bunăvoinţa dr. Johanan Vass din Ierusalim).

23 august 2016

Andrei Zador