Când eram mic n-am vrut niciodată să fiu Sfarămă Piatră, probabil pentru că nu mă tenta violența (m-oi fi născut pașnic!!), și nici Făt Frumos n-am vrut, poate pentru că nu cunoșteam la acea dată ce înseamnă să-ți petreci tot restul vieții lângă o persoană al cărei nume e Ileana Consânzeana.

Odată devenit adolescent totul părea clar, pentru că îl aveam pe tatăl meu lângă mine, iar îndrumarea sa se efectua într-un mod continuu, pe toate direcțiile. El era medic, iar eu student în medicină, și asta la vârsta de numai 16 ani. O viață întreagă, până la dispariția sa, tatăl meu mi-a fost mentor și sfătuitor, dar niciodată n-a jucat pentru mine rolul de model. Nu încerc să găsesc explicații, ci doar constat un simplu adevăr. Poate că nu ne potriveam în materie de temperament sau chiar de personalitate, dar nu despre asta e vorba.

Nici în meseria mea nu am avut în fața ochilor, nici un moment, un personaj constant care să reprezinte un model de copiat sau cel puțin un exemplu pe care, cunoscându-l îndeaproape și în detaliu, l-aș fi urmat fără nici un semn de întrebare, și fără crâcnire, dacă aș fi fost în stare s-o fac. Bineînțeles că m-am bucurat, ca orice medic tânăr, de îndrumare și de prezența ”la fața locului” a unor specialiști care mi-au arătat calea de urmat și m-au sfătuit, unii de o manieră extrem de utilă pentru viitoarea mea carieră. Unul din ei , nonogenar la această dată, continuă să mă uimească prin felul său lucid de a gândi și de acționa, și mai ales de a produce din punct de vedere intelectual.

Dar deja, aș zice, de zeci de ani, există în realitatea care mă înconjoară un personaj pe care îl urmăresc în mod asiduu și care îmi oferă nu o dată senzația că m-aș identifica cu ușurință cu acele detalii din viața și activitatea sa care îl caracterizează și-i punctează existența. ”Individul” a împlinit de curând 93 ani și în ciuda acestei vârste care pentru imensa majoritate a muritorilor de rând reprezintă ori începutul unui trecut sau, în cel mai bun caz, finișul prezentului, el e aici, aproape de noi, practic vizibil, aproape în fiecare săptămână și cu orice ocazie care se ivește.

Pentru că domnul de care e vorba e implicat, încă, într-o sumedenie de proiecte și inițiative, foarte diferite, dar toate având ca numitor comun o vervă intelectuală și o efervesecență productivă greu de conceput.  E invitat în străinătate, dar și la întâlniri cu elevi de clasa I-a și cu studenți în preajma absolvirii. Apare la televizor cu deajunsă regularitate și-și prezintă cu îndârjire și perseverență crezul, știind să aducă argumentele cele mai justificate pentru a convinge de dreptatea lui chiar și pe cei mai sceptici dintre cei care-i urmăresc activitatea.

Nu, nu e iubit de toți cei de aici din Israel, și mi-aș permite chiar să afirm că un referendum în rândurile populației va avea un rezultat nu prea încurajator pentru cei care îl apreciază și îi aprobă aproape în întregime opiniile și acțiunile. Iar faptul că în urmă cu ani a primit premiul Nobel pentru pace a deranjat foarte mulți adversari, iar cei afectați de boala cinismului au și întrebat unde e pacea pentru care a primit premiul…..

Ușor de ghicit! Da, e vorba de Șimon Peres, fostul președinte al Israelului.

Acum, când scriu aceste rânduri mă întreb și pe bună dreptate, câți din cei care știu câte ceva despre acest personaj care de aproape 7 decenii punctează cu perseverență actualitatea israeliană, vor fi de acord cu afirmația că Peres poate fi considerat fără multe discuții  contradictorii ca singura personalitate israeliană aflată în viață care reprezintă un model pentru mulți din concetățenii săi.

Nu am un răspuns precis la această întrebare, ceea ce nu mă impiedică să continui pledoaria, în dorința de  a mă explica.

Oare longevitatea dublată de păstrarea ascuțimii minții poate fi pusă doar pe socoteala întâmplării? Adică asta se poate ”întâmpla” oricui, și singura condiție necesară e o serioasă doză de noroc? Mă îndoiesc. A fi norocos nu e deajuns….

Din surse sigure și demne de încredere sunt în măsură să enunț că eroul acestor rânduri e, practic, sănătos tun. Ca orice individ la această vârstă, se pare că are și el micile sale beteșuguri, dar în mare vorbind nu are probleme serioase și toate funcțiile sale vitale (scuzați expresia medicală!) se află la un nivel mai mult sau mai puțin normal.

Mi se spune, și n-am idee cât de adevărate sunt zvonurile, cum că trei mari și importante precepte respectate de cel în cauză pot servi de exemplu ce merită urmat și o explicație, cel puțin parțială, a vitalității sale. În primul rând e vorba de o dietă ”sănătoasă”, a căror amănunte îmi sunt complet necunoscute. Apoi se vorbește  de gimnastică zilnică, și iarăși nu am niciun fel de posibilitate de a elabora pe această temă, dar în plus, și cum zice englezul, last but not least, un pahar de vin roșu în fiecare seară!!

Oare toate de mai sus sunt suficiente pentru a asigura într-o proporție respectabilă longevitatea activă și lucidă? Celebra savantă italiană, Rita Levi Montalcino, laureată a premiului Nobel și decedată la vârsta de 103 ani, afirma că ceea ce menține creierul limpede și funcțional e grija pentru o activitate cerebrală permanentă. Am mai avut ocazia să amintesc faptul că ea și-a publicat ultima ei lucrare științifică doar cu câteva luni înaintea morții!!

Cele de mai sus se potrivesc perfect ”omului nostru”. A nu se uita că începutul celei de a zecea decade a vieții sale l-a găsit în funcția de președinte al statului. În urmă cu foarte puțini ani am avut ocazia să-i fiu în preajmă, cu ocazia vizitei fostului președinte al României, Trăian Băsescu, în Israel. L-am auzit vorbind și i-am urmărit gesturile, nu cu ochi de admirator, ci de acea dată cu o curiozitate profesională. Să mai spun că am rămas cu gura căscată observând dezinvoltura cu care ”acționa” pe podium, de parcă s-ar fi născut acolo?!

Și acum câteva vorbe despre Șimon Peres politicianul și om de stat. Nu voi întra în propria mea capcană și nu mă voi referi la concepțiile sale politice, pe cât de cunoscute aici și pretutindeni, pe tot atât de controversate, cel puțin aici în Israel.

Mă voi referi doar la perseverența cu care acționează, cu scopul de convinge pe oricine e dispus să-l asculte, de justețea tezelor sale și mai ales de necesitatea de a continua și a avea încredere în viitor.

Mulți din cititorii acestor rânduri vor fi poate uimiți de afirmația mea cum că în Țara Sfântă  există (și poate chiar se înmulțesc pe zi ce trece) cetățeni, tineri și vârstnici, intelectuali și oameni simpli, religioși și atei, care consideră existența Israelului ca fiind în cel mai bun caz nesigură și în cel mai rău, efemeră, temporară.

Lor, și nu numai lor, li se adresează Peres, nu o dată și nu cu sloganuri și lozinci ci cu fapte. El știe exact să culeagă din noianul de argumente ce pot fi puse pe tapet în scopul demonstrării puterii statornice a  tânărului (mai puțin de 70 ani!) stat evreu acele realizări de care nimeni nu se poate îndoi. El, și numai el, are dreptul și capacitatea de a privi în mod istoric și cât se poate (și se poate!) de obiectiv istoria faptelor care dovedesc soliditatea entității politice, sociale, economice și mai ales filozofice și istorice ale națiunii israeliene, având în acelaș timp grijă de a nu ascunde defectele inerente ale unei realități departe de a fi perfectă. Și toate acestea cu un deosebit talent pentru analiză și sinteză a lucrurilor pe care le vede și a evenimentelor pe care le trăiește.

Iar dacă doriți un exemplu care vorbește de la sine, iată definiția oferită de Șimon Peres emigrației românești în Israel: ”ei au sosit aici, exact așa cum o fac spectatorii ajunși la o piesă de teatru după ridicarea cortinei: s-au așezat în liniște pe scaunele rămase libere, fără să deranjeze pe cei din jur!!!” Oare după citirea acestei exemplare mostre de acuitate și inteligență se mai poate îndoi cineva de capacitatea sa de a vedea realitatea exact așa cum e, fără adaosuri și fără pic de fantezie?

Cei blajini l-au numit un optimist incorijibil. Oponenții săi politici i-au criticat așa zisa miopie politică și i-au arătat exact punctele în care  a greșit, de parcă el nu le știa singur. Iar dușmanii săi l-au acuzat de trădare și i-au cerut, într-un fel sau altul, capul.

Dar el a mers înainte și nu s-a oprit. Și a dat tuturora de înțeles precum că el e departe de a fi naiv, și că nu se poate îmbăta cu apă rece, dar și că nu există altă cale decât a lui, pentru că la capătul ei e viață, prosperitate și pace. Da. Pace, așa cum o vede el și pe care (el o știe prea bine!) n-o va putea trăi personal.

Pentru că crezul său în viață e superioritatea finală a binelui asupra răului, a liniștei sufletești asupra impulsurilor bolnăvicioase, și a vieții asupra morții.

E ceva rău în asta?

Și dacă nu, atunci eu pot cu ușurință justifica încrederea pe care o am în acest om deja trecut de 90 ani, și–mi pot exprima dorința de a mă  identifica cu el, mă pot uita la el cu admirație și mă pot preface că am câte ceva din ce are el…

Gabriel Ben Meron