Titlul acestui articol mi-a fost inspirat de conferința pe care, de curând, cu prilejul unei viziteîn Israel, am audiat-o la IDC Herzlya, (Centrul de Studii Interdisciplinare), un institut de învățământ superior cu totul excepțional, compus din 10 facultăți, axate mai ales, dar nu în exclusivitate, pe științele politice, cu diferite specializări, printre care și probleme ale terorismului. Prelegerea a fost ținută de dr. Ely Karmon, profesor la acest institut și specialist în contraterorism. El ne-a prezentat, pe deoparte, rădăcinile conflictelor din Orientul Mijlociu – de această dată tema principală fiind războiul din Siria: cauzele, participanții, consecințele – și, pe de-altă parte, aproape exhaustiv, forțele și grupările care se confruntă în acest război. Dr. Karmon este unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestui domeniu, iar mozaicul de organizații prezentate, atât cele care susțin regimul Assad, cât și opoziția anti-Assad, nu numai că-ți dau dureri de cap, dar fac practic extrem de grea, dacă nu chiar imposibilă, ajungerea la un acord de pace. În urmă cu aproximativ doi ani, am încercat și eu, într-un articol publicat în Jurnalul Săptămânii din Israel, să prezint forțele care se confruntă în Siria și căutam să scot în evidență interesele contradictorii ale unor grupări, fie dintr-o tabără, fie din cealaltă, dar care se coalizau într-un front comun. Tabelele pe care ni le-a arătat conferențiarul și în care se aflau zeci chiar sute de organizații, mai mari sau mai mici, ne sugerează pe undeva obstacolele în calea unor înțelegeri. Deocamdată nici măcar niște acorduri de încetare a focului nu sunt respectate în condițiile în care la Geneva au început negocieri, se pare că cu puține progrese. De fapt, la ora actuală, aproape fiecare localitate este dominată de câte o organizație, pro sau anti-Assad, sunită, șiită sau wahabită, înrudită cu al Qaida sau susținând ISIS-Statul Islamic. Aceste grupări, fără vreo ideologie clară, se afiliază uneia sau alteia dintre organizațiile mai mari, în funcție de banii și armele pe care le primesc, ne-a spus prof. Karmon. O hartă a Siriei în mai multe culori ne indica zonele în care predominau diferitele forțe și care formau o astfel de încrengătură de enclave încât va fi imposibilă stabilirea unor zone de încetare a focului .
Harta factiunilor din Siria in martie 2017
Politica americană de neintervenție a intensificat rolul puterilor regionale care formează, la rândul lor, alianțe între ele și cu diferitele organizații, chiar dacă unori acestea par alianțe contra naturii și care, în alte condiții, nu s-ar fi putut naște niciodată. Iranul, Turcia, Arabia Saudită, Irakul, mai ales organizațiile kurde cele mai eficiente în lupta împotriva Statului Islamic încearcă să-și întărească puterea, capacitatea de influență pentru a deveni puteri regionale și aici competiția se duce între Iran, Arabia Saudită și Turcia. Este, așa cum am arătat la început, rezultatul liniei politice enunțate de administrația Obama care a considerat că problemele din Orientul Mijlociu trebuie să fie soluționate de statele din regiune. Dar Washingtonul nu a dorit dominația unei singure puteri regionale, ci un fel de echilibru de putere, de unde un spirijin tacit oferit celor trei pentru ca nici una să nu aibă un rol absolut. Rezultatul acestei strategii neinspirate a fost apariția și hegemonia ISIS și conflictul din Siria, cu sute de mii de morți, milioane de refugiați care au năpădit Europa, posibilitatea „exportului” de terorism, obstacolele profunde în calea păcii și reapariția Rusiei ca element determinant pe scena politică și militară a Orientului Mijlociu. Este un rol pe care Moscova a dorit să-l recapete, după ce au trecut câțiva ani de la secesiunea URSS și întărirea puterii președintelui Putin. Apariția Rusiei pe frontul din Orientul Mijlociu, deși ea nu participă , cel puțin deocamdată, cu forțe terestre ci cu forțe aeriene și navale, a fost colacul de salvare pentru regimul Assad. Dacă acum an și jumătate se părea că președintele sirian va accepta până la urmă să iasă, într-un fel sau altul, din scenă, acum poziția lui s-a întărit, ceea ce ar putea duce la conservarea puterii și dominației lui, cel puțin în zona din jurul Bagdadului și altele recucerite de la rebeli de armata guvernamentală siriană cu sprijin rusesc.
Unde se situează pe această hartă Israelul? Guvernul Netanyahu, a subliniat profesorul Karmon, nu s-a decis încă dacă menţinerea regimului Assad este bună sau nu. Zona de război este în apropierea înălțimilor Golan și armata israeliană răspunde la eventualele provocări din regiune ca și celor din jurul graniței cu Libanul unde se știe că acționează Hezbollah-ul, avanposul Iranului în regiune. Și dacă armata israeliană se ferește să se implice în acest conflict, există o linie roșie care a fost stabilită chiar cu Moscova, premierul Netanyahu negociind de mai multe ori cu președintele Putin. Este vorba de eventualele transferuri de armament, de rachete de către libanezi sau alții grupării Hezbollah pe care Israelul le stopează prin toate mijloacele, în primul rând prin bombardarea convoaielor de arme. În ceea ce–i privește pe palestinieni, se pare că ei nu se simt atrași de ideologia Statului Islamic.
Negocierile de la Geneva
În ce măsură negocierile de pace de la Geneva ar putea da speranțe pentru încetarea conflictului? Desigur, se poate spune că orice negociere e mai bună decât răzbiul, dar deocamdată, deși s-a vorbit despre o încetare a focului, luptele continuă în diferitele părți ale țării. Câteva zile după începerea negocierilor indirecte, realizate prin intermedierea ONU – al cărei reprezentant se plimbă cu niște hârtii de la o delegație la alta – a avut loc un atentat sinucigaș la Holms, soldat cu zeci de morți. Acuzată a fost opoziția siriană care, deși a considerat că Holms-ul este controlat de guvern, până la urmă, a condamnat atentatul. Opoziția cere intervenția Rusiei ca să convingă regimul Assad să accepte negocierile directe. Una dintre problemele cele mai sensibile de negociat este perioada de traziție în care se va decide soarta președintelui Assad.
Eva Galambos
