Faptul că  Phenianul a ajuns o amenințare nucleară care nu se știe cum se va finaliza a atras artenția asupra unei amenințări similare – situația și perspectivele înarmării nucleare a Iranului. Comentatorul american Alan Dershowitz, într-un recent articol, a subliniat că ”lecția grea de pe urma eșecului nostru de a opri Coreea de Nord, înainte de a ajunge o putere nucleară, arată că trebuie să oprim Iranul să-și dezvolte sau să-și achiziționeze un arsenal nuclear.”

Un Iran nuclear, a arătat el, este mult mai periculos decât o Coree de Nord nucleară, deoarece Iranul are rachete capabile să atingă numeroase state aliate SUA și sunt în proces de a dezvolta rachete care să ajungă și la coastele americane. Pe de altă parte, Iranul (ca de-altfel și Coreea de Nord) este gata să sacrifice milioane de iranieni în lupta împotriva ”Satanei mari”- SUA și ”a celei mici” – Israelul. Într-un interviu acordat unor ziariști americani, fostul lider ”moderat” H. Rafsanjani, a afirmat că în cazul în care Iranul va ataca Israelul cu arme nucleare, vor muri cinci milioane de evrei iar dacă Israelul va răspunde vor muri 15 milioane de iranieni, un sacrificiu mic ținând cont de miliardul de musulmani din lume.

Referindu-se la acordul nuclear dintre Occident și Iran, Dershowitz, ca și o serie de analiști occidentali și israelieni, constată că acesta doar a amânat încercarera Iranului de a dobândi un arsenal nuclear, dar nu o previne, în pofida angajamentului iranian din acord că nu va dezvolta sau dobândi arme nucleare. Numai că astfel de angajament și-a luat și Coreea de Nord în 1994, pe care l-a încălcat câțiva ani mai tîrziu. Acordul nu interzice Iranului să-și dezvolte arme nucleare peste 10-15 ani, condiție asupra căreia a atras atenția premierul Netanyahu, atunci când a cerut SUA să nu semneze acordul.

Dershowitz spune că pentru a nu ajunge la aceeași situație ca cea din Coreea de Nord, Congresul SUA ar trebui să voteze o legislație în care să se precizeze că dezvoltarea sau dobândirea de arme nucleare este o parte obligatorie a acordului, ceea ce în actuala formulare nu este explicită. Mai mult, el cere să se legifereze dreptul președintelui american de a folosi forța a preveni transformarea Iranului într-un un stat nuclear, iar Congresul să autorizeze președintele ”să lanseze acțiuni militare împotriva programului nuclear iranian dacă se încalcă linia roșie”.

Alan Dershowitz

La prima vedere, opinia lui Dershowitz este în consonanță cu ideile susținute de președintele Donald Trump, înainte și în timpul campaniei electorale. El a declarat de mai multe ori că înțelegerea cu Iranul este cel mai prost acord posibil și că odată ales, îl va denunța. Ar fi fost ușor de soluționat deoarece, practic, el nu ar fi trebuit să facă nimic, ci să aștepte să treacă cele 90 de zile după care trebuia să certifice că Iranul respectă condițiile prevăzute în acordul nuclear. (Această certificare este dată la fiecare trei luni.) Fără acest document, acordul murea de la sine. Dar, spre surpriza multora, Trump, prin intermediul secretarului de stat, Rex Tillerson, a trimis un mesaj Congresului, afirmând că Iranul ar respecta acordului.  Și pentru a mări și mai mult confuzia, a doua zi, și de-atunci înainte, președintele, secretarul de stat  și ministrul american al Apărării, Mattis, aflat în vizită în Israel, au reafirmat caracterul defectuos al acordului.

Jafar Sharif ministrul iranian de externe

Secretarul de stat  a subliniat  că politica americană față de Iran este în curs de revizuire și a acuzat Teheranul că este principalul sponsor al terorismului. Washingtonul aduce multe critici politicii iraniene, rolului său în conflictele ce se desfășoară în Orientul Mijlociu (Siria, Irak, Yemen), construirii și testării unor rachete balistice cu rază lungă de acțiune, numai că acestea nu sunt cuprinse în acordul nuclear din 2015. Ceea ce explică, totuși, gestul lui Trump este că mulți experți occidentali îl susțin, chiar dacă, spune BBC, nu cu mult entuziasm. Până și numeroase personalități importante din domeniul securității din Israel, care s-au opus acordului negociat cu Obama, l-au acceptat tacit deoarece cuprinde un cadru în care  pot fi soluționate niște probleme. La rândul ei, Arabia Saudită, oponentă a acordului, i-a transmis lui Donald Trump să nu-l abandoneze. De-altfel, există uriașe dificultăți pentru denunțarea acordului.  Numeroase state occidentale au revenit în Iran cu investiții, s-au deblocat fondurile înghețate ale Teheranului și ceea ce este mai important, acordul nuclear nu este semnat între Teheran și Washington ci între Teheran și un număr de alte state, printre care și Rusia care nu va denunța în nici un caz înțelegerea.

Mie mi se pare că gestul lui Trump de a confirma că Iranul ar respecta acordul nuclear  este un mijloc de a câștiga timp. (De fapt, el și-a dat acceptul și în urmă cu trei luni, dar lumea nu a aflat). Timp necesar pentru a elabora o nouă politică americană față de Iran care să avertizeze liderii iranieni că trebuie să renunțe la atitudinea lor belicoasă față de Occident. În campania electorală care se desfășoară acum în Iran pentru alegerea noului președinte, este greu de crezut că Teheranul va manifesta vreo flexibilitate, dimpotrivă, orice atitudine critică americană va da apă la moara radicalilor iranieni (deși, potrivit unor analiști, cam toți candidații sunt o apă și-un pământ).

În concluzie, încă nu se știe cum va putea Trump și administrația lui să soluționeze această problemă și să poată preveni repetarea crizei Nord-coreene. E drept că există un răgaz de 15 ani (de fapt 13, că au trecut doi ani de la semnare) și se pot întâmpla multe. Totul e să fim optimiști, să credem că se vor schimba lucrurile în Iran, să privim partea plină a paharului. Dar, de multe ori, nu putem face așa…

Eva Galambos