Cel mai frumos anotimp, așteptat cu înfrigurare, cu nerăbdare de “toate  vârstele” (nici că se putea altfel după atâtea luni de iarnă capricioasă) anotimpul  înnoirii în care natura își schimbă provocator veșmintele, înverzindu-se subit – primăvara debutează la evrei cu luna  Nisan, prima lună a calendarului iudaic. In Tora (Biblia-Pentateuh) este amintită și sub denumirea inconfundabilă de ”Aviv” (Primăvară) ca să nu mai fie loc de nici-un dubiu.

Ziua ”imigrației”

Această lună – în care anul ebraic începe promițător și dătător de viață nouă – abundă în sărbători importante. Toată lumea știe că la jumătatea lunii, în 15 Nisan începe sărbătoarea de Pesach, sărbătoarea ieșirii  din Egipt, din sclavie, a evreilor conduși de Moise si a trecerii lor prin marea despicată de  grația Divină, dar poate mulți nu știu că – înaintea ei, în calendar, dar după ea în istorie – în ziua de 10 Nisan se serbează o altă trecere miraculoasă a evreilor prin apa Iordanului, de astă dată  fiind conduși de Ioșua spre Țara Sfântă făgăduită lor. Evenimentul acesta remarcabil, dar aflat în ”umbra” marii sărbători de Pesach, chiar dacă nu a fost dat uitării nu se bucura de aceeași notorietate.

Abia peste trei milenii Kneset-ul (Parlamentul Statului Israel), printr-una din foarte rarele legi votate în unanimitate, a hotărât ca ziua de zece Nisan să fie declarată sărbătoare oficială în amintirea celei dintâi Alia  (imigrarea evreilor în ”propria” lor țară :). Ziua dedicată Alia (”Iom haAlia”) constituie o recunoaștere națională a imensului aport adus Statului Israel de către sutele de mii de imigranți, din zeci de țări ale lumii care, înfruntând pericole, dificultăți și lipsuri uneori descurajatoare,  au clădit Statul Evreu. Imigranții erau diferiți, veneau din țări diferite, culturi și obiceiuri diferite, vorbeau limbi diferite, aveau educație și caractere diferite. Aveau în comun doar ostilitatea cu care erau tratați în toate locurile de unde veneau. Şi mai aveau în comun limba în care se rugau și citeau rugăciunile. dar pe care nu o înțelegeau , prin care nu puteau vorbi între ei sau cu alții în afara de Dumnezeul lor atotputernic și de nevăzut. Cuvântul ebraic ”Alia” înseamnă imigrare dar și urcare, ridicare, ascensiune, înălțare. Toți cei care au făcut ”Alia” au avut sentimentul acestei ascensiuni, al eliberării, al unei noi demnități.Toți  cei care au făcut Alia au dobândit un nou bun comun: Țara. Nu mai erau tolerați, rătăcitori, străini, minoritari apatrizi, au devenit cetățeni  cu drepturi consfințite a unei ţări suverane Acest nou sentiment, extrem de puternic, pentru oameni care anterior nu au fost lăsați să aibă parte de el, era chezășia că acești ”olim” (cei care au făcut alia) se vor integra cu ușurință în  forma nouă (pentru ei:) de colectivitate care era pe cale de a deveni o națiune. Mai lipsea un factor esențial care să consolideze realitatea noii națiuni, limba comună – limba ebraică readusă la cerințele vieții cotidiene – care s-a răspândit foarte repede căci pentru toți noii veniți era o limbă familiară (chiar dacă nu o vorbeau:) Au fost puse în mișcare două pârghii foarte puternice, menite să desăvârșească această nouă unitate națională: Armata și  Educația. Nu se poate spune că ele nu au fost reușite. Dimpotrivă. Într-un răstimp scurt ”evreul” din diaspora, cu toate virtuțile și defectele lui, s-a metamorfozat în ”israelianul” militant, luptător, curajos, fără prejudecăți, cu mentalitatea omului născut liber în propria lui țară liberă. Multe din defectele ”evreului” din diaspora au fost lepădate. Dar și multe din calitățile pe care le dobândise trăind printre atâtea culturi diferite. S-au păstrat însă obiceiuri și afinități pe care le-au cultivat și în noua țară, conservând diferențe și clivaje. Unele din ele sunt din ce în ce mai profunde, și riscă să afecteze unitatea națiunii atât de greu obținută. Poate cea mai evidentă este cea care pare a-i separa pe evreii ”așkenazi” de cei ”sefarzi” sau mai limpede exprimat, pe cei originari din țările europene, de cei care au provenit din țările arabe (cei mai mulți din Iraq, Maroc, Egipt, Yemen ) dar și din țări nearabe ca Iran sau Turcia.

Covorul fermecat

Aproape un milion de evrei au fost izgoniți din țările musulmane în care au trăit secole de-a rândul, ca supuși de ”rangul doi”, dar fără ca viața lor să fi fost în primejdie. Calitatea de ”dhimi” care se atribuia evreilor și creștinilor implica protecția vieții lor de către autorități. Evreii din lumea musulmană nu au trăit ororile Holocaustului. Ei au venit în Israel în anii care au urmat proclamării independenței, determinați de ostilitatea lumii islamice și de atașamentul lor față de iudaism, aducând cu ei multe din obiceiurile și ritualurile locurilor de baștină. Una din cele mai atractive are loc în 23 Nisan (anul acesta 18 aprilie) în seara ultimei zile de Pesach

Petrecerea de Mimuna cu dulciuri multe

Momentul care însoțește încheierea zilelor Pascale,  este și cel în care încetează restricția de a consuma ”hameț” (dospit).  Restricția este foarte riguroasă și este o întreagă procedură ca să se înlăture din  fiecare casă evreiască orice fărâmitură de pâine  sau de alte alimente dospite care literalmente ”se caută cu lumânarea”:)  Cantitățile rămase trebuie vândute formal și apoi ”răscumpărate” după terminarea sărbătorii de Pesach.  În Maroc s-a creat o frumoasă tradiție care apoi s-a extins la toți evreii din lumea islamică, potrivit căreia vecinii  musulmani  după ce le duceau  cele ”răscumpărate” le mai duceau evreilor, la încheierea sărbătorii de Pesach, tot felul de bunătăți, prăjituri și dulciuri care o săptămână le fuseseră interzise. Sigur că aceste gesturi frumoase de bună vecinătate se primeau cu bucurie și musulmani cu evrei încingeau o petrecere pe cinste. Ca orice petrecere serioasă începută seara se continua și a doua zi. Evreii sefarzi ”mizrachi” – căci veneau din răsărit, spre deosebire de ”așkenazi” care veneau dinspre apus –  și-au păstrat bunele obiceiuri după așezarea lor în Israel și ”Mimuna” a devenit un fel de petrecere națională la care participă în fiecare an 2-3 milioane de persoane. În parcurile din Ierusalim se întâlnesc de Mimuna coducătorii țării cu sute de mii de petrecăreți care serbează multe: Libertatea, Primăvara, înnoirea naturii, inaugurarea tabernacolului și, mai ales, bucuria de a fi împreună. Mimuna a devenit astfel și o festivitate israeliană.

Ziua comemorării

Minunata lună Nisan, plină de sărbători ale bucuriei se încheie într-o notă gravă. În penultima zi a acestei luni fastuoase, în 27 Nisan (anul acesta corespunde zilei de luni 24 aprilie) se comemorează Yom haShoah, (Ziua Holocaustului, care poartă numele oficial de ”Ziua Comemorării Holocaustului și Eroismului” (Yom haZicaron laȘoah ve-laGvura) și a fost stabilită prin lege de către Kneset (Parlamentul Israelului)  în anul 1959 după lungi dezbateri ale proiectului de lege depus încă din 1950, de deputatul Mordechai Narock (un apropiat al primului ministru David Ben Gurion). După cum se vede, nu doar în România zilelor noastre trec ani între o propunere legislativă și o lege care o consacră. Aparent e de neînțeles de ce a durat atât de mult până s-a aprobat de parlamentul israelian o astfel de lege lipsită de conotații și implicații politice, o lege prin care se consfințește  sentimentul împărtășit –  de toți evreii din lume, de întreaga lume civilizată –  de respect al memoriei celor șase milioane de evrei exterminați de furia nazistă. Pentru a înțelege trebuie să  ne reamintim (noi cei mai vârstnici:), de anii care au urmat  imediat după încetarea mult așteptată a celui de al doilea război mondial. Lagărele de exterminare au fost eliberate de trupele victorioase ale aliaților învingători, care deodată s-au găsit confruntați cu o situație neașteptată. Cei aproximativ 250,000 de supraviețuitori aveau nevoie de o minimă asistență umanitară, alimente, îmbrăcăminte,  condiții de locuit, îngrijire medicală. Singura organizație evreiască în stare să facă față financiar și logistic acestor cerințe ce nu sufereau amânare era Joint. Intervenția și suportul Joint au fost  prompte și salutare. Comandanții militari ai zonelor în care a fost împărțită Germania învinsă, au răsuflat ușuraţi, socotind că nu le mai rămâne decât misiunea de a organiza expedierea supraviețuitorilor la ”casele lor”. Încercând să pună în aplicare această acțiune care părea firească și simplă, militarii s-au izbit de o rezistență fermă a supraviețuitorilor (care între timp au fost ”botezați” Persoane Deplasate ).Ei refuzau să se întoarcă la locurile de origine de unde au fost deportați. Generalul Patton, care era cel mai important și cel mai prestigios dintre comandanții militari, a ordonat – ca un american democrat ce era –  să se facă un sondaj de opinie pentru a afla ce vor de fapt ”persoanele deplasate ”. Rezultatul a fost devastator. 98% voiau să fie lăsați să plece în Palestina. Asta se întâmpla în 1945, englezii încă nu-și încheiaseră mandatul, porțile de acces în Ereț-Israel erau ferecate, Supraviețuitorii s-au organizat, și-au ales o conducere proprie care a trimis o delegație la al 22-lea Congres Mondial Sionist, ținut la Basel în perioada 9-14 decembrie 1945. Lumea încă nu era informată şi nu-şi dăduse seama de amploarea dezastrului suferit de populația evreiască a Europei. Încă nu apăruseră zguduitoarele relatări despre Holocaust, încă nu se încheiase procesul de la Nürnberg al principalilor criminali de război responsabili pentru genocidul cel mai barbar al tuturor timpurilor. Încă nu au fost auzite depozițiile cutremurătoare ale  lui Herman Goering, mâna dreaptă a lui Hitler, ale lui Rudolf Hoess comandantul lagărului de exterminare din Auschwitz, sau a lui Otto Olendorfer comandantul unuia din numeroasele batalioane de exterminare, responsabil de uciderea prin împușcare a 90.000 de evrei. Încă nu apăruseră terifiantele mărturii ale lui Primo Levi, nici ”Noaptea ” scrisă de Elly Wiesel. Despre comemorări încă nici nu se vorbea. Prima prioritate era salvarea supraviețuitorilor.

La presiunile Congresului Sionist, ale organizațiilor evreiești din Statele Unite și, nu în ultimul rând, ale președintelui Harry Truman, 150 de mii de ”persoane deplasate” au făcut Alia,  peste 100 de mii au fost primiți în SUA. Abia în 1947, Șef Rabinatul  din  Palestina a avut inițiativa de a stabili o dată pentru comemorarea celor uciși în Holocaust. Era o măsură impusă de obligația religioasă de a se rosti rugăciunea de Kadiș în ziua de aniversare a decesului.

Copii, soții, rudele apropiate rămase în viață nu puteau îndeplini această datorie,  neștiind nici cum, nici când au murit cei dragi lor. Au fost dezbateri și numeroase opinii referitor la criteriile pentru stabilirea unei date cu valoare simbolică, fiindcă evident martirii holocaustului au murit la date diferite de-a lungul celor 12 ani de crime și fărădelegi naziste între 1933, până în 1945. Și desigur păreri diferite. Rabinii sefarzi nu considerau că este cazul de a stabili o astfel de dată, de vreme ce există deja în tradiția evreiască  două date ale doliului colectiv și anume 10 Tevet (Asara be Tevet) când se comemorează cu post și rugăciuni, asediul Templului din Ierusalim sau 9 Av (Tișa be Av ) ziua în care se comemorează mai multe dezastre petrecute în lunga istorie a poporului evreu, distrugerea Primului Templu și apoi după peste 500 de ani a celui al Doilea Templu, expulzarea evreilor din Anglia și apoi din Spania, toate și încă alte nenorociri petrecute în ziua ”fatidică” de Tișa be Av.

Se punea întrebarea retorică de ce ar mai trebui stabilită o nouă dată pentru comemorarea  acestui nou dezastru care a fost Holocaustul. În cursul acestor dezbateri rabinice,a apărut –  sugerat de generația mai tânără, de sioniștii care au luptat pentru clădirea și apoi proclamarea Statului Evreu – ca ziua dedicată comemorării să fie ziua de aniversare a izbucnirii răscoalei din ghetoul Varșoviei  în 19 aprilie 1943 (14 Nisan). Acest moment al eroismului a fost  semnificativ și pentru faptul că în acele timpuri, Varșovia era cel mai populat oraș cu evrei,  din lume. Peste 400.000 de evrei erau închiși în Ghetoul din Varșovia. Dezbaterile în legătură cu Ziua Holocaustului  (al cărei denumire ebraică a fost unanim acceptată ȘOAH  însemnând ”Dezastru”) au fost decalate din cauza Războiului pentru Independență și proclamarea Statului Israel la 15 mai 1948 (5 Iyar). Dar imediat după aceea  – după cum am văzut –  Parlamentul și Guvernul noului stat a avut pe agenda sa prioritară stabilirea Zilei de Reamintire, care  a devenit zi de doliu național. Rabinii până la urmă s-au reconciliat, au convenit ca Iom haȘoah să fie cea a aniversării Răscoalei din Ghetoul Varșoviei, dar nu pe ziua de 14 Nisan – care  ar fi fost incompatibilă cu începutul marii sărbători de Pesach conform precizării din Tora pe 15 Nisan – ci aproape de sfârșitul lunii, pe 27 Nisan.

Unitatea contrariilor

Poate vi se pare prea ”talmudistă” această dezbatere care aduce a ”tăierea firului în patru”, dar cred că este importantă .Oamenii ”trăiesc virtual” cât memoria lor este păstrată. Oamenii au morminte și pietre funerare  Evreii care au pierit în Șoah, în Dezastru nu au de nici unele.  Noi suntem ultima generație a supraviețuitorilor care am cunoscut martirii Holocaustului, Persoanele ucise. Au fost rudele, prietenii sau cunoscuții noștri. Le țineam minte numele, ne aminteam fețele lor. Îi păstram în memoria noastră  După noi nu mai rămân mărturie decât monumentele   dedicate lor, scrierile despre ei. Și comemorările.

Mâine, luni 24 aprilie 2017  va fi – anul  acesta – data de 27 Nisan, Yom ha Șoah. În Israel este zi de doliu național. În această zi sunt interzise distracțiile, spectacolele de divertisment în teatre și cinematografe,  posturile de radio și televiziune transmit programe sobre, barurile, cluburile și cafenelele sunt închise, steagurile sunt coborâte în bernă,  La Ierusalim în Kneset și la Yad Vașem – muzeul și instituția pentru păstrarea memoriei victimelor Holocaustului – au loc ceremonii dedicate acestei zile. La ora 10 sună sirenele în toate localitățile Israelului, circulația trenurilor, mașinilor și oamenilor se întrerupe în toată țara și fiecare om din Israel  ține două minute de reculegere. Inima Israelului se oprește pentru două minute în memoria  celor șase milioane de evrei care au pierit în Holocaust. Nu toți israelienii împărtășesc respectul cuvenit acestei zlle. Unii o ignoră, în special cei care  sunt originari din țări  în afara Europei, neavând decât o vagă afinitate cu cei ce au suferit nemijlocit ororile nazismului și fascismelor  Alții, ortodocși sau ultra religioși de diferite curente, chiar reneagă opțiunea oficială pentru Iom haȘoah, fie total fie că au alte viziuni referitor la data comemorării sau liturghia ei. În afara Israelului, în Diaspora, au fost perioade diferite care au condus la atitudini diverse față de justețea, oportunitatea sau chiar utilitatea ”instituționalizării” unei zile de comemorare a Holocaustului.  Statele din ”lumea comunistă”- (Polonia, Ucraina, Cehoslovacia, Ungaria,România)  unde în   timpul celui de Al Doilea Război Mondial  au avut loc cele mai  multe și mai monstruoase crime și execuții în masă comise de ocupanții hitleriști, de regulă cu sprijinul ”quislingilor” locali – au tăcut ”chitic” despre Holocaust. Erau ocupate cu ”construirea socialismului.” Nici  pentru  ”lumea occidentală” nu era  acesta un subiect prioritar. Erau altele. Războiul rece, Războaiele din Orientul Mijlociu.Disputa pentru cucerirea cosmosului.Tema Holocaustului era încredințată mai ales cercetătorilor, istoricilor și scriitorilor. ONU era dominat de ”țările nealiniate” dușmane fățiș Israelului , și era mai mult dedicat problemei refugiaților palestinieni decât amintirii victimelor evreiești dintr-un război care a fost demult uitat. Singurul stat în care amintirea Holocaustului a fost evocată, era SUA. Paradoxal, un președinte care nu s-a distins prin prietenia față de Statul Evreu, Jimmy Carter, a semnat , în 1978, decretul care stabilea ca 28 şi 29 aprilie să fie  ”Zile de Comemorare a Victimelor Holocaustului”.

Monumentul de la Braşov dedicat victimelor Holocaustului, originare din acest oraş

În zilele noastre comemorarea Holocaustului în SUA se desfășoară timp de de o săptămână, începând din prima duminică, dinainte de Yom haSoah. După încetarea Războiului Rece, de prin anii 1990, atenția acordată crimelor din perioada genocidului poporului evreu din Europa, a crescut vizibil. Poate este pur și simplu o coincidență faptul în această perioadă mai multe state europene au început să-și asume responsabilitățile pentru colaborarea sau complicitatea (prin tăcere!) la crimele împotriva umanității, săvârșite de hitleriști. Dar poate că noua perspectivă a unei Europe unite, democratice, cultivând valorile izvoarelor iudeo-creștine, a generat această nouă abordare a atitudinii față de Holocaust. Franța a proclamat în 1993 ziua de 16 iulie ca Zi de Comemorare a deportării evreilor din Paris, în iulie 1943. Trei ani mai târziu, Germania a declarat ca Zi de Comemorare a Victimelor Nazismului, data de 27 ianuarie, ziua eliberării lagărului  Auschwitz. Această zi a fost adoptată de mai multe țări (Suedia, Marea Britanie, Grecia, apoi Italia, Cehia )  dar și de ONU, urmat de Uniunea Europeană. În 2004 Ungaria a adoptat ziua de 16 aprilie, iar România cea de 9 octombrie, ziua deportării evreilor din Bucovina în 1941, începutul deportărilor în Transnistria.

Cred…

Uneori am ciudata senzație că ar fi fost mai cinstit ca statele europene să-și fi asumat responsabilitățile și să propună modul de exprimare a compasiunii față de victimele Holocaustului prin referendum. Poate am fi avut surprize neplăcute, dar și satisfacția unei schimbări de spirit. Poate în felul acesta negaționiștii ar fi avut un câmp de manevră mult mai restrâns.

Am un sentiment de vinovăție că nu am făcut tot ce trebuia și se putea face, ca memoria celor aproape 150.000 de evrei din Ardealul de Nord uciși la Auschwitz –  printre care și membrii familiei mele și a soției mele  –  să fie păstrată într-o zi dedicată, și după un ritual comun. Ei au fost victimele aceluiași rău, ai aceleiași demențe, trebuie comemorați la aceeași dată în același fel.  Pe ei nu-i comemorăm la 9 octombrie (Ziua Holocaustului din România), căci în 1941 ei erau locuitori în Ungaria.

Cred și susțin că cea mai demnă păstrare a memoriei celor 6 milioane de evrei din Europa, uciși în Europa,  ar trebui să fie Comemorarea lor de Yom Hașoa ziua Răscoalei din Ghetoul Varșoviei, Ziua Doliului Național din Israel, statul poporului evreu supraviețuitor.

Tiberiu Roth, 23 aprilie 2017