Am evitat în ultimul timp ieșiri în public pentru discuții pe tema Holocaustului, din motive personale și, mai ales, pentru a nu le banaliza prin repetare. Au trecut atâția ani de atunci, nu numai pentru mine, dar mai ales în percepția celor tineri, încât tot ce aș mai putea spune pare o poveste tristă și nu toată lumea este dispusă sau, mai bine zis, nu este pregătită să audă și să înțeleagă despre ce e vorba. Sunt atât de multe probleme actuale care merită discutate, încât a persevera pe aceeași temă mi se pare de multe ori aproape inutil. Și totuși am acceptat invitația Institutului E. Wiesel de a vorbi, mai bine zis de a discuta despre Holocaust cu un grup de elevi – după mine prea mici – din clasa V-a, în 20 martie, chiar la sediul instituției.

Sincer să spun, îmi era frică de această întâlnire. Întotdeauna am emoții când trebuie să vorbesc în public, mai ales despre această temă, un fel de trac pe care nu am reușit să-l depășesc nici după atâția ani, mai ales că nu sunt în stare să citesc un text pregătit, pentru că am nevoie să văd reacția directă, ochii celor care mă ascultă și, în funcție de aceasta, îmi ordonez ce vreau să zic. În cazul de față era vorba de copii, cărora mai de grabă le-aș fi povestit un basm decât ororile pe care le-am trăit în post adolescență. Încerc să nu am niciodată un ton moralizator sau acuzator, mai ales când e vorba de copii atât de mici și trebuia să găsesc o formă care să le trezească interesul. Mai mult, nu știam dacă auziseră despre Holocaust. M-am gândit că poate ar fi bine să-mi pună ei întrebări, iar eu să improvizez în funcție de acestea. Am lăsat lucrurile să curgă și cred că nu am făcut rău, pentru că a fost mai ușor decât mi-am închipuit.

Cu o punctualitate neașteptată au intrat în sală vreo 20 de copii, fetițe și băieți, de 12-13 ani, curăței și frumușei, conduși de două profesoare de vârstă medie. Pe loc m-am simțit în largul meu, doar am fost pediatru. M-am simțit ca atunci, după pensionare, când am lucrat ca medic școlar, deci nu ca un pediatru specializat pe oncologie.

Am făcut un mic rezumat introductiv cu privire la viața mea de elevă la vârsta lor și apoi de adolescent în orașul meu natal, multicultural, în perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial, apoi le-am citit câteva fragmente din jurnalul meu, apărut în 1995 sub formă de carte, Jurnal de Ghetou, despre ororile celor trei ani de deportare, dezumanizare, mizerie, boli, moartea bunicilor ajunși în gropi comune, jurnalul, întoarcerea pe jos în țară și apoi despre dificultățile reluării unei vieți normale.

Spre surprinderea mea a fost o liniște perfectă, dar nu din lipsă de interes, ci dimpotrivă, din atenție față de cele auzite și chiar înregistrate în mințile unor copii deștepți și pregătiți să înțeleagă, așa cum a rezultat din numeroasele întrebări pe care s-au grăbit să mi le pună. Chiar și cei care mi s-au părut mai puțin atenți au dovedit că nu le era străină tema și pot afirma că nu am pierdut timpul cu această discuție.

În timpul discuției noastre am avut aproape aceeași senzație ca la recentul spectacol final de la concursul de interpretare pianistică „Ada Ulubeanu”, unde am ascultat premianții, elevi ai liceelor de muzică, începând cu cei din clasele mici. Cu relativ puțina mea pregătire muzicală mi-am dat seama că acești copii sunt mult mai bine pregătiți ca altădată și îmi puneam întrebarea ce vor mai învăța când vor ajunge la facultate. Sigur că nu toți vor ajunge soliști, dar unii mi se păreau deja deosebit de buni. Așa am simțit și în timpul întrebărilor pe care mi le-au pus acești copii. Sigur că nu mi le-am notat, dar încerc să mi le amintesc.

Autoarea alături de elevii din clasa a V-a

De ce ați fost deportată? Au mai fost și alții deportați în afară de evrei? Ce deosebește ghetoul față de un lagăr? Cum și din ce ați trăit dacă ați fost obligați să depuneți banii înainte de plecare? Ce ați pus în bagaje? Cum v-ați spălat, dacă spuneți că nu exista apă curentă și nu aveați nici toalete? Cum arată o casă cu pământ pe jos, fără lumină și fără încălzire? Cum se poate merge pe jos timp de două săptămâni? De ce nu v-ați întors acasă, la Câmpulung? Nu vă e dor de acasă? De ce nu ați mai vizitat orașul natal? Toate acest întrebări pertinente au incitat la discuțiile copiilor cu mine și între ei. Sigur că s-au întrebat și prostii, ca de exemplu: dacă l-am cunoscut pe Hitler, dacă sunt sigură că s-a sinucis, dacă ni s-a oferit mâncare la cantină, pe ce am dormit sau similare. M-au întrebat ce regret din viața mea și ce aș face acum altfel și, mai interesant, de ce am rămas în România. În măsura posibilului am încercat să le răspund și să-mi justific opțiunile. Da, m-au întrebat de ce m-am făcut medic și ce aș fi studiat dacă nu aș fi trecut prin deportare. E interesantă – am întâlnit această confuzie și la adulți, chiar și la intelectuali – confundarea actualei regiuni din stânga Nistrului, numită Transnistria, care aparține Republicii Moldova, și Transnistria  cu lagărele și ghetourile din Ucraina, teritoriu dat de armata germană în administrație românească în timpul înaintării armatei în fosta Uniune Sovietică.

La sfârșit le-am arătat câteva din fotografiile familiei mele, recuperate de la rude, ca să vadă evrei, copii, adulți și bătrâni, ținând seama că niciunul nu cunoscuse vreun evreu în carne și oase.

După mai bine de două ore, am fost nevoită să pun capăt șirului neîntrerupt de întrebări ale acestui grup minunat de copii, de copii buni, desigur pregătiți de profesori serioși (menționez că cei care i-au însoțit nu erau profesori de istorie, cum m-am așteptat, dar unul dintre ei vizitase Israelul și cred că și asta conta) și după calde strângeri de mână și chiar îmbrățișări și fotografii ne-am despărțit.

Mărturisesc că nu mi-a părut deloc rău că am primit invitația și pot afirma că astfel de discuții nu sunt inutile, indiferent de vârsta interlocutorului. Cred că acești copii își vor aminti că au existat în istoria relativ recentă a României episoade triste, dintre care deportarea din țară a unei întregi populații a fost unul din cele mai negre.

Mirjam Bercovici

București, 21 martie 2017