Întâmplarea a avut de data asta un rol deosebit. Nu aveam de gând să scriu ceva pentru acest număr din diferite motive, mai ales vizita surorii mele, vizită care de fiecare dată constituie un eveniment plăcut și în același timp preocupant. Dar nu am rezistat tentației de a vă împărtăși simțămintele mele când, din întâmplare, am găsit un teanc de foi vechi, îngălbenite, bătute la mașină, care mi-au reamintit de întâlnirea colegială la 30 de ani după absolvirea facultății.

Am început facultatea de medicină la Iași, în prima serie după război, în mai 1945, primul an terminându-se în luna octombrie, adică numai după 5 luni. Eram foarte mulți studenți în această serie, deoarece s-au adunat foști soldați întorși de pe front, tineri evrei care întrerupseseră studiile din cauza legilor rasiale – cei mai mulți după ani de muncă obligatorie –  și cei reveniți, ca mine, din ghetouri și lagăre, care pierduseră și ei patru ani de studii. Tinerii evrei din București avuseseră norocul să li se echivaleze o parte din anii absolviți la institutele de învățământ evreiești care funcționaseră cu mari eforturi și sacrificii, dar și cu foarte bună pregătire datorită profesorilor eminenți care au putut preda numai studenților evrei.

Pentru mine, intrarea la medicină a fost o minune la care am putut accede numai pentru că a fost singura serie care nu a dat concursul obligatoriu. E sigur că nu aș fi reușit, pentru că după cei trei ani de ghetou trebuia să învăț din nou cum se învață. Cu mâna pe inimă pot afirma că în primul an de facultate nu m-am sculat dimineața mai târziu de ora 5 și nu m-am culcat mai devreme de ora 24, pentru că eram șase colegi care învățam dintr-un singur rând de cărți – unul citea și ceilalți ascultau, dar eu, ca fetele, am o memorie vizuală și ca să țin minte ceva, trebuia să și citesc singură și asta făceam după ce se culcau colegii. Anul I de la Medicină este cel mai greu, iar nouă, cei cu anii pierduți și care luam lucrurile foarte în serios, nu ne-a fost deloc ușor.

Așa îmi explic că am rămas atât de legată de Iași și de colegii din acei ani, deși m-am mutat din anul IV la București. Și aici am avut colegi buni, dar curând după examenul de externat am început să lucrez în spital și să mă îndepărtez de facultate și de colegi. Iată de ce, după 30 de ani de la absolvire, când am fost invitată la o întâlnire cu vechii colegi – cei pe care i-am cunoscut la început și am mâncat împreună la cantina săracă a acelor ani, cu ajutoare din Suedia, pește foarte gras, greu de suportat pentru noi, cei cu care am stat la „iepureală” (expresie folosită pentru a mânca după ce se termina masa din mâncarea eventual rămasă) – am răspuns imediat pozitiv și m-am bucurat mult că ne vom revedea. Și, într-adevăr, a fost o întâlnire foarte reușită. Acum, când am găsit hârtiile pe care nici nu mai știam că le păstrasem, îmi dau seama ce au însemnat pentru mine colegii și profesorii mei din acei ani și Iașul, orașul cu urmele încă vii lăsate de război, cu apă curentă numai 1-2 ore pe zi, cu străzile întunecate seara, dar cu avântul nostru tineresc, aș zice azi „generația 1945”.

Ca la toate întâlnirile de acest fel trebuie să existe organizatori și chiar s-au găsit colegi care s-au înhămat la o treabă deloc ușoară. Cred că cel mai greu a fost să găsești adresele celor răspândiți în toată țara, atunci când nu existau calculatoare. Dintre organizatori îi amintesc pe dr. Pavel Cucu și pe dr. Beno Hoișie, cumnatul meu, care s-a implicat în mod deosebit și poate datorită căruia am fost invitată și eu care plecasem de la Iași în anul IV.

Am în față lista cu adresele colegilor invitați, listă alfabetică, aranjată chiar după opțiunile pentru cele trei facultăți care au apărut după reforma învățământului medical din 1949: medicina generală, pediatria și igiena și azi îmi dau seama că pe o perioadă de mulți ani, această serie mare de studenți care au început studiile după război au fost cei care au ocupat un rol important în societate.

Din adresele lor văd că erau răspândiți pe tot întinsul țării și nu mult timp de la absolvire au ocupat progresiv funcții importante în ierarhia medicală și în învățământul de specialitate, ajungând foarte apreciați. Nici cei care au emigrat, mai ales în Israel, și dintre care mulți au venit la întâlnire, nu au făcut de rușine facultatea „mamă”, unde au căpătat primele noțiuni despre viitoarea meserie. Nu vreau să citez nume pentru ca să nu nedreptățesc pe unii care nu au avut norocul să fie repartizați într-un loc care să le faciliteze trecerea la o treaptă superioară, deși sunt conștientă că, de fapt, fiecare își are contribuția proprie și drumul său în carieră.

Am mai fost la încă o întâlnire, după alți 10 ani, despre care prefer să nu-mi amintesc. Pe cei mai mulți colegi nu i-am mai recunoscut, probabil nici ei pe mine. Profesorii noștri nu mai erau și totul a decurs foarte trist. Iar la ultima întâlnire, după 50 de ani, acasă la dr. Cucu, la care eu nu am fost, toți cei prezenți au încăput într-o cameră. Știu doar că a fost foarte dureros pentru toți.

Și acum câte ceva despre întâlnirea propriu-zisă după 30 de ani, care era planificată pentru trei zile. Cei veniți mai păreau relativ tineri și bine dispuși. Totul a decurs după plan.

Prima zi a fost întâlnirea de la facultatea de medicină, în aula mare, unde am făcut și primele cursuri de anatomie. Aula mi s-a părut mai mare, mai fastuoasă, poate pentru că eram toți foarte emoționați, oameni maturi, bine îmbrăcați, mulți însoțiți de soț sau soție și mai ales prezența redusă a profesorilor noștri pe care speram să-i revedem ne-a adus cu picioarele pe pământ:  trecuseră 30 de ani pe care i-am trăit fără ei și iată că mulți nu mai erau printre noi, de fapt majoritatea.

Peisaj din Durău, locul excursiei

Dr. Cucu a fost primul care a luat cuvântul și spicuiesc câte ceva din cele spuse: Iașul studenției a rămas pentru toți un punct de reper, loc de referință, dulce aducere-aminte, și aceasta nu numai din considerente sentimentale și nici din spirit conservatorist, ci dintr-un cult al exigenței față de profesie, pe care ni l-au insuflat dascălii noștri. Ei au știut să ne trezească entuziasmul, să ne fertilizeze neliniștea, să ne descopere și să ne dezvolte forțele pentru a putea merge singuri pe drumurile noastre proprii. De la ei am învățat tainele medicinii și să cultivăm simplitatea, mila, cinstea și omenia, fără de care această profesiune este searbădă și lipsită de sens.

A urmat citirea catalogului anului nostru cu mulți studenți și apoi partea cea mai emoționantă, citirea numelor profesorilor noștri și a colegilor plecați prea de timpuriu din lumea asta. Și au plecat atât de mulți!! Nu mai vorbesc de profesori, îmi amintesc de unii de care mi-era frică, de alții pe care îi stimam în mod deosebit și de cei de care râdeam cu răutate copilărească, pe față sau pe ascuns, dacă aveau eventual mici defecte fizice sau de exprimare.

Și atunci, și acum, poate chiar mai acut, parcă-i revăd pe toți colegii plecați dintre noi, tineri, entuziaști, frumoși, glumeți, cu chef de viață, unii dansatori buni, unii eventual răutăcioși, tineri normali care se pregăteau să cucerească lumea.

Nu insist asupra banchetului bogat și vesel, cu dans și muzică, și nici asupra excursiei de 24 ore la Durău, unde ne-am revăzut mai pe îndelete, am depănat amintiri și am aflat ce face fiecare din cei veniți la întâlnire.  A fost foarte plăcut.

Vreau numai să citez  ceva mai mult din cele spuse la întâlnire de profesorul dr. Gheorghe Chipail, chirurg eminent din Iași, bine cunoscut. Soția sa era profesor de pediatrie și a crescut generații de pediatri, specialitate pe care altădată o începeam încă din facultate, azi prea puțin luată în seamă.

Profesorul Gh. Chipail a vorbit despre vocația în medicină și dificultatea tinerilor de a-și alege profesia potrivită, pentru că greșelile se plătesc cu viața pacientului. Bineînțeles că inteligența este factorul esențial care dă medicului posibilitatea să stabilească legăturile adevărate și corespunzătoare între cunoștințele și concepțiile pe care le are, între faptele de observație și manifestările pe care le prezintă bolnavul. Dar aceasta nu e suficient, pentru că această profesiune cuprinde tot ce are omul mai valoros în viață: sănătatea. Aceasta trebuie să facă pe medic să înțeleagă omul ca pe un întreg, în complexitatea sa psiho-somatică, cu suferințele fizice și cu răsunetele lor morale, familiale, sociale.

Ca medic care a lucrat numai în spital și apoi la vârstnici neputincioși, am înțeles cele spuse de profesorul Chipail.  Bolnavul caută în medic un prieten în care își pune toată încrederea și de la care așteaptă eliberarea de suferință și de toată deprimarea creată de boală și de consecințele ei. Să nu uităm că raporturile dintre medic și bolnav se bazează exclusiv pe încredere și conștiință și de aceea eu cred că medicul trebuie să se întrebe în anumite împrejurări dacă a făcut bine, sau ar fi fost mai bine să proceeze altfel. Actuala supra-specializare, uneorI chiar cu omiterea cunoașterii „omului” în pacientul pe care îl tratăm, nu este în niciun caz în beneficiul bolnavului. Când am ocazia să discut cu un viitor medic, încerc să-i explic cât de important este ca, pe lângă numeroasele cunoștințe de care noi, cei bătrâni, nu am beneficiat, să nu uite, în primul rând, OMUL. Un zâmbet contează foarte mult pentru un pacient.

Exodul medicilor tineri, în special pentru o retribuție mai bună, este de înțeles. Mulți pleacă și pentru a beneficia de posibilități mai perfecționate de lucru și aceasta este iarăși o motivație. Poate totuși că noile grile de salarizare îi vor tenta pe unii să rămână acolo unde au învățat această frumoasă profesie și unde le este familia, prietenii și profesorii care i-au format.

Vechile hârtii îngălbenite pe care le-am găsit din întâmplare mi-au readus în memorie viața și meseria, colegii dintre care azi majoritatea au murit și mai ales pe marii mei profesori care m-au învățat meseria.

Fie-le memoria binecuvântată!

Mirjam Bercovici

București, 05.06. 2017