Amintiri de la întâlnirile absolvenţilor de Medicină

Întâmplarea a avut de data asta un rol deosebit. Nu am avut de gând să scriu ceva pentru acest număr al Baabelului din motive deosebite, printre care vizita surorii mele, vizită care de fiecare dată constituie un eveniment plăcut și în același timp preocupant. Dar nu am rezistat tentației de a vă împărtăși simțămintele mele când, din întâmplare, am găsit un teanc de foi vechi îngălbenite, bătute la mașină, care mi-au reamintit de un eveniment care mi-a rămas în amintire: întâlnirea colegială la 30 de ani după absolvirea facultății.

Am început facultatea de medicină la Iași, în prima serie după război, în luna mai, 1945, primul an terminându-se în luna octombrie, adică numai după 5 luni. Eram foarte mulți studenți în această serie deoarece s-au adunat foști soldați,  care s-au întors de pe front, mulți tineri evrei care întrerupseseră studiile din cauza legilor rasiale – cei mai mulți după ani de muncă obligatorie –  și  cei reveniți, ca mine, din ghetouri și lagăre, care pierduseră și ei 4 ani de studii. Tinerii evrei din București avuseseră norocul să li se echivaleze o parte din anii absolviți la institutele de învățământ evreiești care funcționaseră cu mari eforturi și sacrificii ,dar și cu foarte bună pregătire datorită profesorilor eminenți care au putut preda numai studenților evrei. Pentru mine, intrarea la medicină a fost o minune la care am putut accede numai pentru că a fost singura serie care nu a dat concursul obligatoriu. E sigur că nu aș fi reușit pentru că după cei 3 ani de ghetou trebuia să învăț din nou cum se învață. Cu mâna pe inimă pot afirma că în primul an de facultate nu m-am sculat dimineața mai târziu de ora 5 și nu m-am culcat mai devreme de ora 24, pentru că eram 6 colegi care învățam dintr-un singur rând de cărți – unul citea și 5 ascultau, asta pe rând, dar eu, ca fetele, având o memorie vizuală, ca să țin minte ceva, trebuia să și citesc singură ca să pot memora și asta o făceam după ce se culcau colegii. Anul I de la Medicină este de altfel cel mai greu, iar nouă, cei cu anii pierduți și care luam lucrurile  foarte în serios, nu ne-a fost deloc ușor.

Prin asta îmi explic că am rămas atât de legată de Iași și de colegii din acei ani, deși m-am mutat din anul IV la București. Și aici am avut alți colegi buni, dar, curând după examenul de externat am început să lucrez în spital și să mă depărtez de facultate și de colegi. Iată de ce, după 30 de ani de la absolvire, când am fost invitată la o întâlnire cu vechii colegi – cei pe care i-am cunoscut la început și am mâncat împreună la cantina săracă a acelor ani, cu ajutoare din Suedia, pește foarte gras, greu de suportat pentru noi, cei cu care am stat la „iepureală” (expresie folosită pentru a mânca după ce se termina masa din mâncarea eventual rămasă) – am răspuns pozitiv imediat și m-am bucurat mult că ne vom revedea. Și, într-adevăr, a fost o întâlnire foarte reușită. Acum, când am găsit hârtiile păstrate de mine fără să am habar de ele, îmi dau seama ce au însemnat pentru mine colegii și profesorii mei din acei ani și Iașul, orașul cu urmele încă vii lăsate de război, cu apa curgătoare de numai 1-2 ore pe zi, cu străzile întunecate seara, dar cu avântul nostru tineresc, aș zice azi „generația 1945”, atunci când am început noi studiile.

Ca la toate întâlnirile de acest fel trebuie să existe organizatori și chiar s-au găsit colegi care s-au înhămat la o treabă deloc ușoară. Cred treaba cea mai grea a fost să găsești adresele celor răspândiți în toată țara, atunci când nu existau calculatoare. Dintre organizatori îi amintesc pe dr. Pavel Cucu și pe dr. Beno Hoișie, chiar cumnatul meu, care s-a implicat în mod deosebit și poate datorită căruia am fost invitată și eu care plecasem de la Iași, în anul IV.

Am în față lista cu adresele colegilor invitați, listă alfabetică, aranjată chiar după opțiunile pentru cele 3 facultăți pe care am fost obligați să le urmăm după reforma din 1949 a învățământului medical, medicina generală, pediatria și igienă și care apoi au îmbrățișat numeroasele specialități ale meseriei și-mi dau azi seama că pe o perioadă de mulți ani, această serie mare de studenți care au început studiile după război, au fost acei care au ocupat un rol important  în societate.

Din adresele lor văd  azi că au fost răspândiți pe tot întinsul țării și nu mult timp de la absolvire au ocupat progresiv funcții importante în ierarhia medicală și în învățământul de specialitate, ajungând foarte bine apreciați. Știu că și cei care au emigrat, mai ales în Israel și dintre care mulți au venit la întâlnire, nu au făcut de rușine facultatea „mamă” unde au  căpătat primele noțiuni despre viitoarea meserie. Nu vreau să citez nume pentru că ar fi posibil astfel să nedreptățesc pe unii care n-au avut norocul să fie repartizați – așa  cum se făcea atunci după absolvire – într-un loc care să le faciliteze trecerea la o treaptă superioară, deși sunt conștientă că, de fapt, fiecare își are contribuția proprie și drumul său în carieră.

Am mai fost la încă o întâlnire, după alți 10 ani, despre care prefer să nu-mi amintesc. Pe cei mai mulți colegi nu i-am mai recunoscut cum, probabi,l nici ei pe mine. Profesorii noștri nu mai erau și totul a decurs foarte trist.

La o ultimă întâlnire, după 50 de ani, care a avut loc acasă la dr. Cucu și la care eu nu am fost, toți cei prezenți au încăput într-o cameră. Nu știu decât că a fost foarte dureros pentru toți.

Și acum câte ceva despre întâlnirea propriu-zisă după 30 de ani care era planificată pentru 3 zile. Cei veniți mai păreau relativ tineri și bine dispuși. Totul a decurs după plan.

Prima zi, așa cum se face peste tot, a fost întâlnirea de la facultatea de medicină, în aula mare, unde am făcut și primele cursuri de anatomie, care mi s-a părut mai mare, mai fastuoasă, poate pentru că eram toți foarte emoționați, oameni maturi, bine îmbrăcați, mulți însoțiți de soț sau soție și mai ales prezența redusă a profesorilor noștri pe care speram să-i revedem, ne-a adus cu picioarele pe pământ: Au trecut 30 de ani, pe care i-am trăit fără ei și iată că mulți nu mai erau printre noi, de fapt majoritatea.

Peisaj din Durăi, locul excursiei

Dr, Cucu a fost primul care a luat cuvântul și spicuiesc din cele spuse câte ceva: Iașul studenției a rămas pentru toți un punct de reper, loc de referință, dulce aducere-aminte, și aceasta nu numai din considerente sentimentale și nici din spirit conservatorist, ci dintr-un cult al exigenței față de profesie, pe care ni l-au insuflat  dascălii noștri. Ei sunt cei care au știut să ne trezească entuziasmul, să ne fertilizeze neliniștea, să ne descopere și să ne dezvolte

forțele pentru a putea merge singuri pe drumurile noastre proprii. De la ei am învățat tainele medicinii și să cultivăm simplitatea, mila, cinstea și omenia., fără de care această profesiune este searbădă și lipsită de sens

A urmat citirea catalogului anului nostru cu mulți studenți și apoi partea cea mai emoționantă, citirea numelor profesorilor noștri și a colegilor plecați prea de timpuriu din lumea asta. Și au plecat atât de mulți !! Nu mai vorbesc de profesori, mi-amintesc de unii de care mi-era frică, de alții pe care-i stimam în mod deosebit și de cei de care pe față, sau pe ascuns rădeam cu răutate copilărească dacă aveau eventual mici defecte fizice sau de exprimare.

Și atunci, și acum, poate chiar mai acut, parcă-i revăd pe toți colegii plecați dintre noi, tineri, entuziaști, frumoși, glumeți, cu chef de viață, unii dansatori buni, unii eventual răutăcioși, tineri normali care se pregăteau să cucerească lumea.

Nu voi insista asupra banchetului bogat și vesel, cu dans și muzică și nici asupra excursiei de 24 ore, de fapt foarte plăcută, la Durău unde iarăși ne-am revăzut mai pe îndelete și am  depanat amintiri și am aflat ce face fiecare din cei veniți la întâlnire.

Vreau numai să citez  ceva mai mult din cele zise cu ocazia întâlnirii noastre de profesorul dr. Gheorghe Chipail, chirurg eminent din Iași, bine cunoscut. Soția sa era profesor de pediatrie și a crescut generații de pediatri, specialitate pe care altădată o începeam încă din facultate, azi prea puțin luată în seamă.

Profesorul Gh. Chipail a vorbit în special ,„despre vocația în medicină” și dificultatea pentru un tânăr de a fi sigur că a ales bine ce vrea să devină pentru că greșelile se plătesc cu viața pacientului. Bineînțeles că inteligența este factorul esențial care dă medicului posibilitatea să stabilească legăturile adevărate și corespunzătoare între cunoștințele și concepțiile pe care le are, între faptele de observație și manifestările pe care le prezintă bolnavul. Dar aceasta nu e suficient pentru că  această profesiune cuprinde tot ce are omul mai valoros în viață: sănătatea. Aceasta trebuie să facă pe medic să înțeleagă omul ca pe un întreg, în complexitatea sa psiho-somatică, cu suferințele fizice și cu răsunetele lor morale, familiale, sociale.

Ca medic care a lucrat numai în spital și apoi la vârstnici neputincioși, am înțeles cele spuse de profesorul Chipail.  Bolnavul caută în medic un prieten în care-și pune toată încrederea și de la care așteaptă eliberarea de suferință și de toată deprimarea creată de boală și de consecințele pe care le-ar putea avea. Să nu uităm că raporturile dintre medic și bolnav se bazează exclusiv pe încredere și conștiință și de aceea, cred eu că medicul trebuie să se întrebe în anumite împrejurări dacă a făcut bine sau mai bine ar fi procedat altfel. Actuala supra-specializare, uneorI chiar cu omiterea cunoașterii „omului” în pacientul pe care-l tratăm, nu este în nici un caz în beneficiul celui bolnav. Când am ocazia să discut cu un viitor medic, încerc să-i explic cât de important este ca, pe lângă numeroasele cunoștințe de care noi cei bătrâni nu am beneficiat, să nu uite, în primul rând, OMUL. Un zâmbet contează foarte mult pentru un pacient.

Exodul medicilor tineri, în special pentru o retribuție mai bună, este de înțeles. Mulți pleacă și pentru a beneficia de posibilități mai perfecționate de lucru și aceasta este iarăși o motivație. Poate totuși că noile grile de salarizare îi vor tenta pe unii să rămână acolo unde au învățat această frumoasă profesie și unde le este familia, prietenii  și profesorii care i-au format.

Vechile hârtii îngălbenite pe care le-am găsit din întâmplare mi-au readus în memorie viața și meseria, colegii dintre care azi majoritatea au murit, și mai ales pe marii mei profesori care m-au învățat meseria.

Fie-le memoria binecuvântată!

Mirjam Bercovici

București, 05.06. 2017

 

 

 

 

 

 

5 Comments

  • Daniela Stefanescu commented on June 11, 2017 Reply

    Am citit din nou cu sufletul la gura, asa cum mi se intampla de fiecare data cand scrie Mirjam. Instructiv, interesant, o adevarata lectie de viata, in care cel mai important este omul. Multumim si pentru acest articol impresionant.

  • Nicole Sima commented on June 10, 2017 Reply

    Nostalgie, pe alocuri tristete, dar, mai presus de toate, extrem de importanta lectie a ceea ce inseamna A FI MEDIC. Prima lectie la orice curs al facultatilor de medicina ar trebui sa se axeze pe aceste idei, atat de frumoase, atat de adevarate.

  • Paula Craciun commented on June 10, 2017 Reply

    Un articol care pe langa partea sensibila si nostalgica, ne reaminteste noua si totodata doctorilor de azii, ca pe atunci, OMUL, era in centrul preocuparilor doctorilor. Multumesc,

  • Andrea Ghiţă commented on June 9, 2017 Reply

    Articolul ne prezinta informatii foarte interesante despre primii ani de facultate, imediat dupa razboi. Aceasta parte ar merita o tratare separata,

  • Roza Arsene Brumfeld commented on June 8, 2017 Reply

    Impresionant si extrem de interesant.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *