Copilărie la Opera din Bucureşti

Atunci când hotărăști să emigrezi, ți se rupe sufletul la gândul despărțirii de oamenii și locurile dragi ție și, totodată, ești copleșit de nenumărate griji și gânduri legate de viitorii prieteni, de învățarea noii limbi, dar mai ales grija de a-ți păstra sufletul sănătos.

Am “aliat” (emigrat în Israel) cu mulți ani în urmă, pornind pe un nou drum în unul dintre cele mai  interesante  și mai disputate orașe ale lumii – Ierusalim.

Încet-încet grijile pe care le adusesem cu mine, s-au destrămat: am învățat o nouă limbă,  mi-am făcut noi prieteni și mi-am găsit locul în noua societate, însă n-am uitat niciodată locurile copilăriei la care mă gândesc cu nostalgie și bucurie.

Părinții mei s-au născut în Transilvania, în sate  apropiate unul de celălalt, dar s-au cunoscut mult mai târziu, după ce, la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial s-au stabilit în București

Tata era văduv, iar mama, cu toate ca era încă foarte tânără, rămăsese și ea văduvă și poate tocmai acest destin comun i-a unit. Din această căsătorie am venit eu pe lume.

Dar norocul mamei n-a durat prea mult. La numai 37 de ani, a rămas văduvă pentru a doua oară. Eu aveam pe atunci 4 ani, iar ea, rămasă singură pentru tot restul vieții, s-a dedicat creșterii și educației mele.

Anii ’50 au fost ani de lipsuri pentru multe familii din România,  dar mama știa să ambaleze frumos greutățile vieții, reușind să le depășească cu fruntea sus. Era grijulie și iubitoare, dar severă, ajutându-mă, astfel, să mă formez puternică și independentă.

Cu mama, după moartea tatei

Mama lucra la opera din București: cosea costume, repara costume, ajusta costume și cred că și visa costume. Costumele m-au fascinat și pe mine încă de atunci și astfel într-o zi, m-am trezit croind și cosând rochițe pentru fetița mea, cu toate că nu  învățasem acest lucru.

Mulți ani mai târziu, am făcut o adevărată pasiune din crearea și confecționarea unor costume de Purim, mai modeste decât cele de la operă, dar cred eu, interesante.

 

“Pasărea fericirii” – Purim 1989 – Costum realizat din pene

 

Pe vremea aceea nu existau grădinițe. “Grădinița” mea a fost opera din București unde o însoțeam pe mama de dimineața până seara. La 4 ani am avut primul rol în copilul din “Madame Butterfly”, iar mai târziu, multe alte roluri de figurație în diverse opere.

Eu cu soprana Ana Dinescu-Tălmăceanu în Madame Butterfy

 

Eu în costum de epocă în Dama de pică

Mama mi-a povestit mai târziu, două întâmplări nostime din  perioada punerii în scenă a operei “Madame Butterfly”.  Se făceau repetiții zilnice, care s-au întins pe o lungă perioadă de timp. La vârsta aceea, îmi imaginam că ceea ce se repetă ziua, va fi deja arătat publicului în aceeași seară și nu înțelegeam de ce seara nu sunt chemată  la spectacol. Așa că fără inhibiții,  m-am adresat marelui regizor de operă de atunci, domnul Jean Rânzescu cerându-i socoteală: “de ce eu particip la toate repetițiile și la spectacole nu?” Evident că toată lumea a râs și  s-a amuzat de naivitatea și “curajul” meu de copil, (căci cine avea curaj să-i ceară socoteală unui regizor?!).

Mult mai târziu am înțeles ce înseamnă finisarea unei opere de artă de orice fel!

O a doua întâmplare s-a petrecut câteva luni mai târziu, când deja începuseră spectacolele. În rolul lui Cio-cio-san cântau prin rotație mai multe soprane. Astfel, una dintre ele a hotărât ca la unul dintre  spectacole să mă înlocuiască cu  nepoțica ei. Fetița, neobișnuită cu reflectoarele, cu publicul și în general, cu atmosfera operei, a plâns încontinuu în timpul primului tablou din actul întâi, așa încât la pauză, regizorul a hotărât ca în tabloul doi să mă “repună în drepturi”. Dar “actrița” din mine s-a  simțit ofensată așa că m-am “aruncat” pe podea, mimând un leșin. Eram însă foarte atentă la agitația din jurul meu. Cabiniera propunea să fiu stropită cu apă  rece, iar coafeza propunea să mi se aplice un “tratament” mai dur, cu un porte-manteau pe post de nuielușă. La această propunere mi-am revenit brusc și m-am ridicat înainte ca “tratamentul” să poată fi aplicat. M-au costumat, machiat și mi-au pus repede peruca blondă. Când am fost gata, am pornit-o frumușel spre scenă fără alte mofturi.

Pasionata de balet

Câțiva ani mai târziu, când de-abia împlinisem 10 ani, mi-am manifestat preocuparea pentru balet și dansând acasă cât era ziulica de lungă, am reușit să rup covorașul din cameră. Atunci, mama, disperată, m-a înscris la Şcoala de balet.

 

Irinel Liciu cu Gabriel Popescu

Pe vremea aceea nu erau încă televizoare în România, așa că în serile lungi de iarnă am început să organizez “serate de balet” în apartamentul mult mai spațios al proprietarului. Eu eram “prima balerină”, dar tot eu mă acompaniam, cântându-mi din gura muzica baletului, pentru că la vremea aceea nu aveam casetofon sau CD. Băiețelul proprietarului (cam de aceeași vârstă cu mine), asigura “lumina de scenă”, urmărindu-mi  dansul cu ajutorul unei veioze. Baletul preferat la acea vreme era “Coppelia” de Delibes.

Eram foarte pasionată de balet și de aceea mergeam la toate spectacolele de balet ale operei, vizionându-le de nenumărate ori în toate distribuțiile posibile.  Așa am avut norocul de a-i vedea pe scenă pe toţi marii balerini ai acelor ani: Irinel Liciu (soția poetului Augustin Doinaș) cu partenerul ei, Gabriel Popescu,  frumoasa Valentina Massini (cea de a doua soție a marelui dirijor Egisio Massini), Magdalena Popa, Gelu Barbu (fiul compozitorului Filaret Barbu), Ileana-Luli Iliescu cu Marinel Ştefănescu (despre care am descoperit în anii din urmă că este și un pictor de talent).

Gelu Barbu

Ileana Ilisecu şi Marin Ştefănescu

 

“Don Quijote”  cu Ileana Iliescu si Marinel Ştefanescu:

 

La Şcoala de Balet toate fetele trebuiau să fie foarte slabe, ceea ce nu prea se putea spune despre mine, așa că am fost îndrumată spre Liceul de Muzică unde  mi-am și continuat studiile.

 

Acum spectacolele de balet au fost schimbate pe cele de operă, bucurându-mă de șansa de a-i asculta pe marii cântăreți ai Operei Române ca: Petre Ştefanescu-Goangă, Magda Ianculescu, Nicolae Herlea, Virginia Zeani, Constantin Gabor, Zenaida Pally, Octav Enigărescu (venit de la Cluj), Marina Krilovici și mulți, mulți alţii.

Petre Ştefănescu-Goangă

 

Magda Ianculescu

 

Virginia Zeani

 

Rossini: Aria lui Figaro – în interpretarea lui Nicolae Herlea

 

Opera este unul dintre cele mai complexe manifestări de artă însumând muzică, dans, teatru, costume și decoruri.

Din mulțimea celor care lucrau  în operă, mi-l amintesc cel mai bine pe unul dintre șcenografi, nu numai pentru că el însuși era o apariție bizară, cu lornionul pus pe un singur ochi, ci și pentru că mă fascinau decorurile și machetele care ieșeau din imaginația și mâinile lui.

Atunci a încolțit în mine, dorința de a descoperi secretele artelor plastice, dorință care mi s-a-mplinit mulți ani mai târziu, când am avut în sfârșit șansa de a învăța câte puțin din tainele artei vitraliilor, a picturii pe pânză, pe lemn sau porțelan și modelarea în lut.

Dacă Proust a fost mereu “În căutarea timpului pierdut”, eu simt  că sunt într-o perpetuă căutare a Frumosului

 

 

David cântând la harpă, pictură pe porţelan

 

Bucureștiul tinereții mele a fost locul educației și învățăturii mele, iar Transilvania, locul năzbâtiilor făcute în vacanțe.

Dar despre asta, “dragă Doamne”, într-un articol viitor.

Paula Crăciun

 

 

4 Comments

  • George Rosenberger commented on June 9, 2017 Reply

    Ce interesant, oarca ii vezi pe marii actori defilind in in fata ta si parca auzi ariile cintate de ei.
    Trebuia sa fie o viata foarte interesant in spatele cortinei, necunoscuta in general de marea majoritate a iubitorilor de teatru si opera

    • Paula Craciun commented on June 10, 2017 Reply

      Multumesc pentru aprecieri. In articol chiar poate fi ascultata Aria luiFigaro: “Largo Factotum”, cantata de Nicolae Herlea (Trebuie dat Click pe poza lui Herlea) Aceasta este considerata de specialisti,
      ca fiind cea mai formidabila interpretare de pana acum,

  • Zsoka Pop commented on June 8, 2017 Reply

    Extraordinar de interesant, imi trezeste multe amintiri din copilarie si adolscentza. Multzumesc!

  • Andrea Ghiţă commented on June 8, 2017 Reply

    Un articol care ne dezvăluie câte ceva din culisele unei lumi minunate, pe care noi o admiram doar ca spectatori. şi evoca personalităţi legendare ale scenei lirice bucureştene, din anii nostri de tinereţe. Multumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *