În timp ce eu scriu și chiar în timp ce dumneavoastră (sper 🙂 citiți aceste rânduri, evreii continuă să se dedice (cei puțini care o fac:) marilor (și lungilor:) Sărbători de Toamnă. Începute cu Anul Nou 5778 (Roș Hașana) în prima zi a lunii Tișri (anul acesta corespunzând zilei de 10 septembrie) culminând cu ”înfricoșătoarea” Zi a Ispășirii (Iom Kipur – zi înfricoșătoare pentru cei care au ceva pe conștiință…,dar cine n-are:?) se continuă cu Sărbătoarea Corturilor (Sucot) și se încheie cu luminoasa zi a bucuriei că am primit Sulurile Biblice (Simhat Tora – anul acesta pe data de 12 octombrie ). Prin urmare peste o lună de sărbători care la evrei nu înseamnă desfătare și petreceri, ci reculegere și mai cu seamă îndeplinirea unor obligații și ritualuri religioase care se succed aproape zi de zi. Dar, cum  cele mai multe din aceste îndatoriri trebuie îndeplinite în prezența unui ”quorum” format din zece bărbați evrei (adică peste 13 ani și din mamă evreică:) iată că pe lângă bucuria sărbătorilor apare ”corvoada” pentru asigurarea quorumului obligatoriu ( se numește după cum toată lumea știe: ”minian”)

 

Un cuvânt  cu subînțeles

Dacă ai curiozitatea să cauți într-un dicționar ebraic semnificația cuvântului ”minian” vei găsi echivalent ”numărătoare” fără nici-o mențiune în legătură cu numărul zece! Se spune că  termenul de origine arameică  provine  din cartea biblică ”Neviim” (Profeții)  capitolul dedicat lui Daniel. În timpul exilului în Babilon, regele Belșazar – fiul lui Nabucodonosor, cel care a prădat și dărâmat  Templul clădit de înțeleptul rege Solomon – a dat un ospăț fabulos în care invitaților li se ofereau bucatele și băuturile în vasele de aur jefuite din Ierusalim. În toiul petrecerii, pe unul din pereții palatului  au apărut scrise de o mână nevăzută cuvintele ”mene, mene, tekel, phares”.Uimit și îngrozit, Belșazar  l-a chemat în grabă pe evreul Daniel despre a cărui înțelepciune și clarviziune – soția lui, regina – avea cuvinte de laudă și apreciere. Daniel a dezlegat misterul cuvintelor scrise de mâna care și-a trimis-o Dumnezeu, ca răspuns la blasfemia comisă de regele Babilonului. Ele înseamnă, potrivit interpretării profetului Daniel ”S-a numărat, s-a cântărit, se împarte”.

Zilele lui Belșazar au fost într-adevăr numărate. Și faptele lui cântărite. Lui i s-a luat viața – dar  nu de mână omenească – iar drept pedeapsă pentru faptele lui, împărăția  i-a fost împărțită între mezi și perși.  Aceste trei cuvinte alăturate, în felul în care le-a citi și le-a interpretat profetul au devenit un mesaj de alertă pentru nenorociri ce au să vină. Dar nu din senin, ci drept pedeapsă pentru relele făcute. În retorica populară se regăsește sub forma proverbului ”cine seamănă vânt culege furtună”

În Talmud se menționează că din cuvântul arameic ”mene” s-a format ebraicul ”minian” care înseamnă numărătoare. Se mai spune în Talmud că ”Șechina” ( Prezența Divină) nu sălășluiește  decât  ”în mijlocul”  unei adunări ( congregații), prin urmare pentru a-l preamări pe Dumnezeu trebuie să fie de față o adunare. Numărul și statutul participanților la ”adunare” nu se găsește în mod explicit printre cele 613 obligații (mițvot) din Tora:)  Prin labirinturile întortocheate ale comentariilor rabinice, șlefuite cu migală timp de secole, se găsesc analogii, parabole, explicații, sofisme care să justifice obligația  de a se permite slujbele religioase în public doar în prezența a cel puțin zece bărbați. Dar în comunitățile din ce în ce mai reduse ca număr de membri, această condiție devine eliminatorie.

 

”Sine qua non”

În lipsa unui ”minian” – care a însemnat pe măsura trecerii timpului, din ce în ce mai frecvent, un prag de netrecut – ritualul religios nu se mai putea îndeplini. Nu vreau să fac afirmații hazardate, în lipsa unor informații transparente de la FCER, dar estimez că în prezent deja  în România, din cele 39 de comunități care se declară că ar exista, se pot îndeplini serviciile religioase- măcar o dată pe săptămână  în ziua de Șabat – în cel mult o treime din ele. Ne aflăm în fața  unei situații reale, obiective, pe care nu putem nici s-o negăm, nici s-o eludăm și față de care trebuie să avem o atitudine.  Fie rămânem închistați în constrângerile impuse de cutuma seculară devenită obligatorie prin tradiție, fie adoptăm instituțional alte reguli mai permisive mai flexibile care, fără a ignora legile și regulile esențiale, să permită continuarea unei vieți comunitare. Evident mai există și alternativa  (deja practicată:) să lăsăm lucrurile să meargă de la sine, ceea ce cu certitudine va duce în ritm accelerat la disoluția vieții evreiești în cele mai multe comunități din România. Nu este o provocare cu specific local, este valabilă pentru diaspora evreiască din cele mai multe țări ale Europei.

Se vehiculează două tipuri de opinii diametral opuse. Cei ”tradiționaliști” susțin că orice renunțare la legile „sacrosancte” ale Torei, Talmudului și altor cutume practicate de a lungul timpurilor, ar zgudui din temelii întregul edificiu al credinței, deci că despre ”reforme nici nu poate fi vorba:)”. Dimpotrivă ”moderniștii” spun că fără o revigorare a practicilor religioase și adaptarea lor la spiritul și provocările contemporaneității, întregul sistem de valori perene ale iudaismului riscă să fie abandonat. Între cele două opinii contrarii există o paletă largă de abordări intermediare.   În afara lor se află o parte însemnată a evreilor din Israel și din Diaspora care nu sunt preocupați și cu atât mai puțin interesați de prezentul sau viitorul religios evreiesc. Cum s-a ajuns ca acest liant aparent indestructibil , credința și Legea iudaică, să devină sursa celor mai acute antagonisme în sânul poporului evreu este o istorie îndelungată, complicată și  scrisă de un mare număr de personalități  de excepție.

 

Cum a început?

Centrul credinței monoteiste – cândva echivalentă cu iudaismul  (celelalte două credințe monoteiste: creștinismul și islamul aveau să se întemeieze peste mai multe secole:) – era  Templul de la Ierusalim, unde se păstrau cu sfințenie cele două Table ale Legii, scrise de Dumnezeu cu mâna lui Moise:). În Templu se țineau adunările înțelepților (Sanhedrinul), se aduceau sacrificiile conform regulilor și ritualurilor prevăzute printre cele 613 ”articole de lege” din  Tora – constituția imuabilă dată evreilor de însuși Puterea Divină. După 400 de ani de la ridicarea Templului, oștile babiloniene, invadează Iudeea, dărâmă Templul și deportează evreii în Babilon.   Evreii deportați, dar și cei puțini care au mai rămas în Iudeea, cuprinși de disperare şi-au renegat credința  atât de puternic condiționată de existența Templului. A fost profetul Ezechiel cel care le-a redat evreilor speranța, credința și capacitatea de a rezista vicisitudinilor deportării. Viziunea lui cu osemintele morților readuse la viață a readus poporului speranța. Ca să suplinească funcțiile Templului pierdut, a impulsionat construirea de sinagogi, locuri pentru adunare, studiu și preamărirea Domnului. A fost o primă evadare  de sub rigiditatea Legii care  a fost inițiată de Ezechiel, urmându-și impulsurile profetice  pentru salvgardarea credinței iudeilor. Ezechiel le-a promis reîntoarcerea în Zion, ceea ce s-a și întâmplat  după un exil care nu a durat mai mult de 50 de ani. Generosul Cyrus, regele persan a cărui domnie a fost prezisă de profetul Daniel, a ajutat evreii nu numai să se întoarcă în țara lor, ci și să-și reclădească Templul din Ierusalim. Templul reclădit, de astă dată – cel de al Doilea Templu – a durat 600 de ani până când oștile romane l-au dărâmat și au deportat mare  parte din evrei, ca sclavi în diferite provincii ale uriașului imperiu roman. Pentru cei rămași în Iudeea, în lipsa Templului, viața religioasă era paralizată și continuitatea ei

compromisă. Iohanan ben Zakkai, înțeleptul care a fost scos viu într-un sicriu, din Ierusalimul asediat de romani, a schimbat conținutul și desfășurarea ceremoniilor religioase, reeditând și îmbogățind experiența exilului babilonian. Sanhedrinul a fost convocat în orășelul Iavne, tot acolo ben Zakkai a înființat prima ”Ieșiva” școala în care urmau să fie educați ”rabinii” învățătorii și îndrumătorii religioși. Iohanan ben Zakkai a fost primul purtător al titlului de ”Rabin”.Cei din casta preoțească Cohanimii și cei care serveau în Templu, Leviții, au rămas fără ”obiectul muncii”. În  sinagogi (Beit Kneset-ebr) nu se mai sacrificau animale, ci se rosteau rugi  și rabinii învățau poporul cum trebuie să se roage ca să fie ascultați. Tot el a ușurat procedura convertirilor, care în timpul existenței Templului erau complicate și greu accesibile.

 

Schimbarea e posibilă !

Aceste schimbări esențiale în practica religioasă iudaică, introduse de înțelepți clar văzători-  animați de profund atașament  și iubire față de popor au fost determinate de împrejurări neprevăzute la care regulile rigide au fost adaptate

Au urmat secole de peregrinări. Evreii al căror număr – în lunga și întunecata perioadă a evului mediu – era în jur de un milion de suflete,  erau risipiți în sute de comunități, cele mai multe și numeroase în Orientul Mijlociu (Arabia, Persia) Nordul Africii și în Europa despărțite de distanțe mari. Circulația în epocă nu era deloc ușoară,  mijloace de comunicație nu prea erau. În ciuda acestor impedimente majore, între comunitățile evreiești funcționa un remarcabil schimb de informații. Desigur nu la performanțele celor de astăzi, dar vii active și suficiente pentru a menține legăturile, coeziunea și solidaritatea dintre ele. În aceste condiții era esențial ca viața spirituală, textele sacre  și regulile călăuzitoare să fie similare. Rabinii acelor vremuri, scrierile și acțiunile lor erau împărtășite coreligionarilor. În acest context limba ebraică ca limbă de comunicare și textele  scrise cu slove ebraice constituiau cel mai important mijloc de păstrare a unității poporului chiar în condițiile vitrege de călătorie sau corespondență. Reperele morale și etice erau comune și respectate, fiind cele izvorâte din Tora, cu unele ”update”-uri, impuse de evoluțiile mediului și acceptate de autoritățile spirituale ale perioadei.

Un mare învățat al timpului  Saadia Gaon, rabin eminent din Bagdad și filozof recunoscut, a scris  referindu-se la poporul evreu ”Noi suntem o națiune doar prin Tora”

 

Poporul Legii

Să nu uităm că Tora  a fost și a rămas un fel de Lege Fundamentală  acceptată nu prin referendum:), ci printr-un Contract cu puterea Divină și sancționată prin voința poporului (ce e drept cu 3500 de ani în urmă:). Din această perspectivă modificarea sau amendarea Torei a fost de neacceptat. Adaptarea ei, inevitabilă, la realitățile concrete, s-a făcut prin scrieri suplimentare, interpretări, ”norme de aplicare”, un fel de Coduri Etice și comportamentale  (Mișna, Gemara, Talmudul, Response). Înțelepciunea Torei constă și în faptul că ”articolele ei” – în afara celor Zece Porunci – sunt de multe ori învăluite în povestiri și analogii , putând fi  interpretate prin filtrul rațiunii Primele secole ale celui de al doilea mileniu au fost foarte zbuciumate pentru evrei. Mai ales pentru cei care trăiau în Europa. Evenimente necruțătoare  au afectat viețile lor, oricum nu totdeauna lipsite de griji și amenințări. Cruciadele, expulzările, acuzațiile absurde ca omoruri rituale,  otrăvirea apei din fântâni sau epidemiile de ciumă ori holeră, toate erau aruncate în spinarea evreilor. După o mie de ani, Creștinismul a uitat de originile sale evreiești și a etichetat evreii drept  ”ucigașii lui Isus” care ori trebuie să se boteze ori trebuie ostracizați, schingiuiți și eventual omorâți. După expulzări succesive din Anglia, Franța ,Statele German supliciul evreilor  europeni a culminat cu  izgonirea lor din Spania. Unii au plecat spre est și au găsit adăpost în Turcia, alții au luat-o în direcție opusă și s-au stabilit în Țările de Jos

 

Primele schisme

De la Izmir, din Turcia, a pornit mișcarea  mesianică a lui Sabetay Zvi, prima care a creat o ruptură în unitatea de cuget a evreilor, dar care după un scurt triumf s-a încheiat lamentabil nu însă fără a fi lăsat urme. ”Mesianismul” sub diferite forme și în diferite perioade a rămas o prezență neliniștitoare în iudaism până în zilele noastre.

Potrivit tradiției iudaice ”Era Mesianică” nu este una transcendentală, iar Mesia nu este de factură divină. Moise Maimonides scria că în era mesianică nu vor mai fi (pe pământ:) războaie, nu va mai fi foamete și ură și totul va fi…bine iar lumea  va fi preocupată doar de ”cele sfinte”. Mesia va fi regele ”uns” din  spița lui David care va domni  peste această ”lume de vis” care ar trebui să se instaleze pe pământ:) începând cu anul evreiesc 6000  adică peste 222 de ani, în anul 2240 după calendarul gregorian (nu mai este mult, s-ar putea să apucăm și noi:):) .Contemporan cu Sabetay Zvi, în Olanda la Amsterdam  un tânăr sefard în vârstă de 24 de ani cu numele de Benedict (Baruch) Spinoza a fost exclus din comunitatea ”Talmud Tora” printr-un ”herem” (excomunicare-ebr) în care era acuzat de ”erezie și fapte monstruoase”. Tânărul care avea să fie recunoscut ca  unul din marii gânditori ai lumii moderne, prin opera sa esențială ”Etica”  printre alte multe concepte inedite, a negat originea divină a Torei, devenind astfel unul din întemeietorii ”scepticismului religios” care ar putea fi definit drept ”iudaism secular”.

A murit ca mulți alți oameni de geniu de tânăr, la vârsta de 44 de ani.  I s-a reproșat  de unii că ar fi fost panteist, de alții că ar fi fost ateu. Nu a fost. Dar, în mod cert, a fost unul din cei care au inițiat – fără să fi vrut neapărat acest lucru  –  ”schisma” religioasă în iudaism.

 

Iluminism și reformă

Fracturarea culturală a societății evreiești din Europa a primit un impuls hotărâtor printr-un alt Moise, Mendelsohn, traducător al Torei  din ebraică în germană, și ”părintele” ”hascalei”, iluminismul evreiesc, germenele Reformei în Iudaism. Momentul istoric al nașterii acestei Reforme, a fost marcat de inaugurarea  la Hamburg, în 1818, a primei Sinagogi căruia î s-a dat apelativul de Templu Israelit și în care pentru prima oară au fost folosite cărți de rugăciune (”sidurim”) traduse în limba germană. Un avânt neașteptat a cunoscut ”Reformismul” în Statele Unite, unde în unele comunități s-a introdus muzica sinagogală cu orgă, au fost abandonate restricțiile dietare (cașrutul), s-a renunțat la circumcizie. Căsătoriile mixte erau  acceptate și chiar oficiate de rabini. iar convertirile la iudaism erau încurajate simplificându-se. Progresul agresiv al Reformei a stârnit reacții adverse din partea tradiționaliștilor ortodocși.

Nici ei nu erau uniți și în rândurile lor erau adversități și curente de opinii diferite dar ideea fundamentală împărtășită de toate curentele ortodoxiei era și este că Tora,  inclusiv cea orală reflectată în tractatele talmudice, a fost dată de Dumnezeu pe Muntele Sinai direct lui Moise. Și că respectarea tuturor comandamentelor cuprinse în ea este obligatorie oriunde și oricând. Cel mai fidel este oglindit acest principiu în cuvintele lui Hatam Sofer  întemeietorul ”ultra ortodoxiei” care a înființat celebra ”Ieșiva” din Bratislava în secolul XVIII și  al cărui mesaj era ” orice este nou e interzis de Tora” 🙂

 

Ortodoxie…la evrei

Deși în toate cărțile din care se rugau evreii ortodocși este evocat de nenumărate ori Ierusalimul și Țara Sfântă, evreii din estul Europei, de afiliere ortodoxă, din Polonia, Ucraina, Țările Baltice, Rusia nu împărtășeau idealul sionist.  Cei care au ales calea nebătătorită a reîntoarcerii în Țara (de mult) Făgăduită au fost mai ales tineri, neortodocși, mai mult socialiști decât religioși. Societatea evreiască (ișuv)c născută prin strădaniile și entuziasmul Mișcării Sioniste al cărei prim inspirator a fost Teodor Herzl, un  vesteuropean  laic ”pur sânge” –  a  început în mod vizibil și cu un neașteptat succes să clădească Statul Evreu modern fără a avea o vocație religioasă. Cu excepția unui număr modest de evrei foarte religioși – rămași  peste epoci  în Țara Sfântă, la Ierusalim, Țfat, Tveria, Hebron,  care păzeau și păstrau locurile sfinte ale iudaismului – populația evreiască din Palestina sub Mandat  era în majoritatea ei ”seculară” După Holocaust și apoi după proclamarea Statului Israel, situația s-a modificat radical.

 

Un moment de reculegere

Cum a afectat Holocaustul atitudinea religioasă a evreilor  care au fost deportați și au supraviețuit, cât și a întregului popor evreu zdrobit de bestialitatea călăilor și indiferența lumii? S-au vărsat lacrimi s-a păstrat doliu, s-au ridicat memoriale și s-au scris biblioteci, dar niciodată nu va fi îndeajuns. Cum a fost afectată religiozitatea evreiască, credința și fidelitatea sa de milenii față de Unicul său Dumnezeu? Voi apela la un cutremurător  citat dintr-o scriere a lui  Elie Wiesel, cel  recent comemorat la Sighet.

 

”Într-o zi Gestapoul a spânzurat un copil… Copilul avea chipul unui înger cu ochi triști, era tăcut, livid și aproape liniștit când se îndrepta spre spânzurătoare…Unul dintre prizonieri…a întrebat: # Unde este Dumnezeu.? Unde? # Iar Wiesel a auzit un glas înlăuntrul lui răspunzând # Unde este El? Iată-L … e spânzurat acolo”

 

Tot despre ortodoxie

După  Declarația de Independentă  de acum aproape 70 de ani, au fost deschise larg porțile Israelului pentru reîntoarcerea poporului evreu în Țara sa. De la 650.000 de locuitori evrei, populația Israelului a crescut de zece ori în acest răstimp la 6,5 milioane de cetățeni  considerați evrei, de autoritățile laice ale Statului Israel. Dar nu și de cele religioase, care în materie de identitate și stare civilă dețin autoritate deplină. Sute de mii de cetățeni israelieni care nu sunt ”evrei halahici” (foarte mulți din cei imigrați din statele fostei Uniuni Sovietice) ar putea simți frustrări nemeritate .În aceeași perioadă, în Israel au imigrat foarte mulți evrei religioși și foarte mulți evrei israelieni au devenit religioși prin educație, mediu familiar sau poate chiar fascinați de idealuri religioase sau…avantaje sociale:)

Mai multe curente ale ortodoxiei: haredim, hasidim, ortodocși moderni, au început să fie deosebit de active nu doar în aspecte religioase, ci și în politică, reușind prin participarea în variate coaliții de guvernare să aibă o influență importantă, uneori chiar decisivă în deciziile politice ale țării. Pe de altă parte majoritatea absolută a populației israeliene se declară și  se comportă ca ”seculară”.  Fisura dintre ”secularism” și ”ortodoxie”, apărută de trei secole în Diaspora, ar putea să devină o ”prăpastie” între diferitele opțiuni religioase ale evreilor din Israel. Cât privește Diaspora aici e confuzia este și mai mare. Pe de o parte liderul necontestat al Diasporei evreiești, uriașa, bogata și influenta comunitate evreiască din SUA (cu peste 5 milioane de evrei ”halahici” și ”nehalahici” ) este în proporție de 80% de orientare Reformă și Conservativă curente care sunt nerecunoscute de autoritățile rabinice ( Așkenazi și Sefardă) din Israel. O altă ”fisură” care riscă să devină o ”prăpastie” . Pe de altă parte, un număr mai mare de țări cu comunități care au fost cândva mari și importante azi au rămas mai restrânse care se ”luptă” pentru supraviețuire, într-o permanentă și necruțătoare amenințare demografică. Supraviețuirea lor presupune dedicație, flexibilitate și înțelepciune.

Poate ar fi nevoie ca la ”minian”-ul obligatoriu să fie ”numărate” și femeile:)

Tiberiu Roth, 10 octombrie 2017