Brăila este unul dintre orașele în care îmi place să revin. Cauza principală cred că este Dunărea. De fiecare dată când ajung, caut să mă reped până acolo, să contemplu apa liniștită și soarele care se reflectă în valurile mici, ”ondulate”, cum scria pe vremuri un supliment de vacanță al ziarului ”Dobrogea nouă” despre starea mării. De fapt, nu este vorba numai de Dunăre. Îmi place apa sub toate formele ei (răuvoitorii mei ar spune că fără apa de băut) – râu, lac, mare, mă simt bine în acest mediu. Îmi place să înot, cred că este o moștenire de familie, tatăl dar și bunica mea erau mari înotători. După ce am învățat și eu și mă țineam bine în apă, tatăl meu a venit lângă mine și mi-a spus: am să te bag cu capul sub apă, nu te speria, ai să te obișnuiești și nu-ți va fi niciodată frică. Este adevărat, nu mi-e frică, indiferent cât de adâncă este ea. Dar recunosc nu am avut niciodată ocazia să mă trezesc în marea furtunoasă, nu știu atunci cum aș reacționa. Oricum, teoria mea este că într-o viață anterioară am fost sau pește sau broască.

Dar Brăila este frumoasă nu numai din cauza Dunării. Acele clădiri maiestuoase, din fericire o parte restaurate, evocă trecutul ”glorios” al orașului, unul în care pulsa viața, erau tot felul de locuitori – de la foarte bogați, așa cum arată casele despre care am amintit, până la cei foarte săraci, descriși de Panait Istrati sau de Fănuș Neagu. Era orașul armatorilor, comercianților de grâne, al exportatorilor, marinarilor, dar și al pescarilor sau vagabonzilor dornici să plece în lumea largă .În perioada socialistă a existat aici și o industrie din care se păstrează numai  Braiconf-ul, faimoasa fabrică de cămăși. Și…pescarii, cel puțin așa reiese dacă te duci la piața de pește, foarte bogată și pitorească. De-altfel e un oraș liniștit, prea liniștit.

Dar a mai rămas ceva  cu care brăilenii se pot mândri. Mai întâi, chiar dacă s-au împuținat ca număr, cele 14 minorități care trăiesc în  bună armonie, se manifestă de câte ori pot. Și…cultura. Teatrul Maria Filotti refăcut, Muzeul de istorie și Biblioteca Județeană care mi s-a părut o oază de liniște și de inspirație culturală. Poate că mai sunt și alte astfel de locuri, dar eu le-am cunoscut pe acestea.

Interiorul Teatrului Maria Filotti

De cinci ani vin în fiecare toamnă la Brăila la Festivalul ”Mihail Sebastian”. Trebuie să recunoaștem că ideea a fost a Federației Comunităților Evreiești. La 100 de ani de la naștere, revista ”Realitatea Evreiască” a realizat, prin eforturile istoricului literar Geo Șerban și al redactorului-șef, Dorel Dorian, patru sau cinci ediții speciale despre Sebastian. A fost prilejul ca cititorii să-și dea seama că Sebastian nu este numai  cel care a scris ”Steaua fără nume” și ”Jocul de-a vacanța” sau  ”Orașul cu salcâmi”, ci un mare publicist și eseist, autorul  romanelor-manifest ”De 2000 de ani” și ”Cum am devenit huligan” și mai presus –  al ”Jurnalului” care a schimbat radical viziunea asupra unei perioade nefaste din istoria României și asupra unor intelectuali români, de-altfel valoroși, dar care nu au putut rezista cântecului de sirenă al legionarismului. În urmă cu cinci ani, președintele FCER a venit cu ideea ”hai să-l ducem pe Sebastian acasă la el”. Așa s-au născut mai întâi ”Zilele Sebastian”, apoi, astăzi ”Festivalul internațional Mihail Sebastian”, cu participare israeliană și franceză, aceasta din urmă fiind reprezentată de nepoatele lui Mihail Sebastian care trăiesc în Franța. Dar cea mai bogată participare a fost cea românească, exegeți ai scriitorului din București, cât și din Brăila, actori, regizori de teatru, formațiuni artistice și…comunitatea evreilor din Brăila.. Prin mutarea Festivalului, autoritățile și reprezentanți ai lumii culturale brăilene s-au implicat cu forță în eveniment.

Au fost abordate numeroase teme legate de creația scriitorului: dramaturgie, proză, eseistică, jurnalism , problema dublei sau chiar triplei sale apartenențe –evreu, român și omul de la Dunăre, cum se declara el; s-a dezbătut și locul lui Sebastian în ierarhia de valori a scriitorilor români. Eu aș dori să-mi spun părerea despre acest ultim aspect, precum și despre evreitatea lui Sebastian.

Înfruntând pericolul criticilor ce-mi vor fi adresate, dar pornind de la ideea obiectivității și evitării exagerărilor, m-aș încumeta să spun că fără ”Jurnal”, activitate jurnalistică și ”Ultima oră”, Sebastian s-ar fi numărat printre scriitorii de rangul doi al literaturii române. A scris piese de teatru și romane la modă, nu a abordat probleme filosofice deși nu le-a ocolit pe cele psihologice sau sociale – în primul rând însingurarea sau căutarea unui ideal. De aceea, cele două cunoscute piese de teatru- ”Jocul” și ”Steaua” sunt mai mult decât piese bulevardiere, au o substanță, un context, personaje bine conturate, sunt frumoase dar…nu te zguduie. ”Accidentul” sau ”Orașul cu salcâmi” se citesc cu plăcere, găsești dorința de evadare din cotidian, din plictiseala orașului de provincie, căutarea unei mai mari libertăți dar nu sunt teme generoase care te îndeamnă la gândire profundă.  Sebastian ajunge însă un mare scriitor și, așa cum am spus, un mare ziarist, eseist, critic muzical prin creațiile pe care le-am amintit la început.

Un alt aspect mult discutat este evreitatea scriitorului. Fără îndoială, Sebastian se considera evreu, nu și-a negat niciodată apartenența, dar nici nu a făcut caz din ea decât când a fost obligat de istorie. Putem spune, deși ne repetăm, că istoria i-a trezit lui Sebastain conștiința de evreu. El a dorit și a încercat să se adapteze, să fie inclus în societatea românească, să fie scriitor român și dacă ar fi trăit în alte condiții, dacă nu ar fi existat legionarismul, rasismul, antisemitismul ce se manifesta din ce în ce mai violent în societate și în rândul unor prieteni apropiați, inclusiv la mentorul său drag, Nae Ionescu, altfel s-ar fi conturat viața, cariera lui. Nici nu s-ar fi născut capodopera sa, ”Jurnalul” dar poate că se năștea altceva. Pentru Sebastian în perioada anilor 30-40 evreitatea a constituit o povară , ca de-altfel pentru toți evreii, numai că pe el nu l-a afectat numai în mod concret cu toate dificultățile materiale ale vieții evreilor ci și spiritual. S-a simțit trădat, scos în afara societății, fără mediul cultural românesc cu care se obișnuise. Și aceasta numai fiindcă era evreu. Așa cum am mai spus, nu și-a renegat originea, a acceptat-o, a recunoscut-o dar nu ar fi dorit să reprezinte o preocupare. Din păcate , a trebuit să fie o preocupare, un motiv de îngrijorare.

La ora actuală cred că scriitorului i se dă în literatura română locul pe care l-a meritat. La efortul de revalorificare început de Realitatea Evreiască și prin organizarea Zilelor Sebastian de la Brăila, s-a adăugat marea lucrare concepută și realizată de Academia Română prin editarea operelor sale complete. Astfel că  Brăila și-a recăpătat ”fiul risipitor”, mai aureolat decât atunci când a plecat să-și facă o carieră în București. Și în fiecare toamnă  orașul își aduce aminte de el, cu prilejul zilelor care-i sunt dedicate, ca un remember al existenței sale brăilene,  alături de afișele de teatru ale pieselor jucate, ale cărților sale din bibliotecă citite, garanțiile cele mai sigure ale neuitării.

Eva Galambos