Moartea unui decedat sau mormântul lui Mircea Crişan…Sau ”Bucuria unui optimist”

Nu, nu vă speriați, stimați cititori, revista Baabel nu se află într-o asemenea situație încât să fie nevoită a reproduce materiale publicate în urmă cu ani.

Din contră, numărul cititorilor crește mai tot timpul și interesul pentru articolele pubicate de două ori pe lună devine din ce în ce mai vizibil.

Motivul pentru care în cele ce urmează veți găsi același articol publicat în urmă cu aproape un an și jumătate e cu totul altul.

Și acum să vă vad!

Oare veți avea răbdarea de a parcurge articolul de mai jos (publicat anul trecut) încă o dată? Pentru că dacă da, sfârșitul lui vă va oferi o surpriză. Dar chiar dacă nu vreți să vă pierdeți timpul recitind o poveste ce pare, cel puțin la prima vedere, perimată, surpriza e tot acolo, adică la sfârșit.

Deci, ca de obicei, decizia aparține celui care parcurge aceste rânduri.

Iar cel care le semnează speră să găsească ceva comentarii la rubrica respectivă, nu de altceva, dar măcar să știe că mai sunt și alții care se bucură de câte ceva în viață……

Și acum articolul original.

 

Coşmarurile mele sunt aproape fără excepţie visuri a căror acţiune mă pune în nişte situaţii absolut ireversibile şi ireparabile. Un fost student al meu, psihiatru foarte cunoscut,  le interpretează  ca fiind produsele unui permanent gând legat de moarte. Eu neg cu putere această idee, o refuz cu îndârjire, susţinând că gândul la viaţa de apoi nu mă întresează câtuşi de puţin, dar prietenul meu precizează că această legătură se găseşte în subconştientul meu, deci există fără ca eu să ştiu.

Şi totuşi de câteva zile  ideea a ceea ce se întâmplă după dispariţia individului din această viaţă de-a dreptul mă obsedează.

Nu, nici pe departe nu e vorba de mine, ci de cu totul altcineva, un om care poate fi descris în mai multe feluri, dar care în amintirea mea e cel care mi-a dat curaj, mi-a înveselit zilele posomorâte ale tinereţii şi care m-a învăţat, fără măcar să ştie, să-mi îndulcesc existenţa cu o glumă reuşită, spusă la momentul potrivit, şi la care să mă reîntorc când simţeam că mi s-au înecat corăbiile….

Din păcate omul acesta s-a stins din viaţă departe de mine şi în ultimii zeci de ani şi-a desfăşurat activitatea pe cu totul alte tărâmuri şi într-o limbă deloc accesibilă mie….

În această ultimă jumătate de secol auzeam de el absolut din întâmplare, dar continuam să mă adap la izvoarele nelimitate ale umorului său, apelând deajuns de frecvent la înregistrări, filmuleţe, interviuri. De fiecare dată el reuşea, de acolo de departe, şi fără măcar să ştie de existenţa mea, să-mi provoace un râs sănătos, responsabil de transformarea unei zile cenuşii într-una luminoasă, chiar dacă fără soare.

Am aflat doar din întâmplare de moartea lui Mircea Crişan. Cineva a scris undeva, apoi un altul a confirmat ştirea şi aşa se face, că l-am plâns de la distanţă, aşa cum plângi pe cineva pe care l-ai iubit fără să-l cunoşti.

La numai câteva luni am ajuns în oraşul în care fusese înmormântat, oraş mare, în mijlocul Germaniei. I-am vizitat mormântul încă proaspăt, şi am depus o piatră, aşa ca să ştie că cineva l-a căutat şi după moarte. Şi ce n-aş fi dat să apară în acele momente în faţa mea, să dezmintă încă o dată falsele zvonuri despre prematura sa dispariţie dintre cei vii?!

Pentru că într-unul din interviurile sale din ultimii ani de viaţă el declara: “moartea, în comparaţie cu toate şedinţele la care am participat, nu mă mai poate speria. Dar dacă mai întîrzie mult, o să se sperie ea de mine”.

A murit în noiembrie 2013. O mulţime de lume a găsit cu cale să-şi aducă aminte de imensul rol pe care l-a avut Crişan în crearea unei stări de spirit care să permită omului de pe stradă să se înfrunte curajos cu intemperiile soartei şi regimului.

El spunea:”noi românii suntem cu toţii legaţi de limbă”, iar noi, “toţi românii” râdeam de jocul de cuvinte şi ne minunam de găselniţele acestui tip ingenios, care vorbea de noi de parcă ne cunoştea pe fiecare în parte şi ne oferea remedii de parcă ştia ce ne roade…..

A murit, şi cineva a scris : “îţi voi păstra o amintire luminoasă în panteonul celor care şi-au făcut veacul pe scenă”.

N-am idee dacă la înmormântarea lui cineva a spus kadiş, de fapt nu cunosc niciun amănunt legat de acea ceremonie. Dar locul său de veci la cimitirul evreiesc din Düsseldorf mi-e bine cunoscut, aşa că deunăzi, într-una din vizitele mele în acel oraş, i-am “făcut” o vizită, la aproape trei ani de la înmormântare. M-am aşteptat să întâmpin ceva greutăţi legate de identificarea locului, pentru că o piatră de mormânt schimbă semnificativ peisajul, dar nu……

Piatra de care vorbesc nu era, pentru că nu fusese pusă!!!!

Şi deodată mi-am adus aminte că la o lună după moartea sa, scrisesem ceva pentru prieteni, o mică epistolă, în care elogiam viaţa celui care m-a învăţat că chiar atunci când iei lucrurile în serios tot mai rămâne loc şi pentru un zâmbet. Încheiasem acea epistolă cu următorul paragraf:

Mircea Crişan e înmormântat la cimitirul din Düsseldorf, Germania. Acest cimitir e deosebit de altele pe care le cunosc. O simplă alee desparte parcela creştină de cea evreiască. Însăşi această situaţie aparent ciudată face din cimitirul acesta un punct turistic  demn de semnalat. Dacă în viitoarele pregrenări ale cititorului pe tărâmuri străine se include şi vizitarea Düsseldorfului, recomand cu căldură o scurtă vizită în acel loc unde odihnesc împreună cei care au găsit în timpul vieţii şi mângâiere şi speranţă în acelaş Dumnezeu. Şi dacă ajungeţi acolo, puneţi vă rog în numele meu o piatră pe mormântul lui Mircea Crişan.

Retrag ideea de mai sus! Nu vă pierdeţi vremea, mormântul lui Crişan e practic imposibil de recunoscut sau identificat!! La concluzia aceasta am ajuns acum câteva zile, şi iată de ce. Drumul îl cunoşteam, dar cu toate acestea mi-a luat aproximativ un sfert de ceas să-l depistez. Mormântul mi-a apărut în faţă exact aşa cum era acum mai bine de doi ani…..Glie şi nimic mai mult. Nu, greşesc, o bucată de lemn înfiptă în pământul uscat aminteşte precum că acolo zace ” Mauriciu Craus, 9.8. 1924-21.11.2013″. Şi o stea a lui David…..

Ştiu ce mi se va spune…Până la urmă aceasta e soarta noastră, a tuturor, întăi să dispărem în mod fizic, şi apoi (aşa cum spunea un foarte bine cunoscut scriitor israelian) să murim a doua oară graţie unui fenomen nu mai puţin natural, cel de uitare.

Şi mi se va aduce la cunoştinţă faptul că, în ciuda a tot ce a făcut Micea Crişan pentru omenire, el nu e nici Darwin, nici Moses şi nici măcar Pitagora sau Bernard Shaw.

Dar sunt dispus să combat orice încercare de a-i nega lui Crişan cea mai mare realizare a vieţii sale, aceea de a fi lăsat pe cei din jur ceva mai veseli decât i-a găsit atunci când a apărut pe lume!

Aici e momentul să-mi creez singur o funcţie la care nu voi renunţa pentru nimic în lume: doresc să reprezint pe toţi cei care….

În numele tuturor celor care s-au trezit nu o dată râzând cu hohote sau măcar chicotind, chiar în momente dificile ale vieţii lor, în numele lor pretind că am dreptul să întreb cum se face că nimeni nu a găsit cu cale să onoreze viaţa acestui mare comedian, poate cel mai mare comedian român al timpurilor noastre, şi să iniţieze montarea unei pietre funerare pe mormântul său?!

Cum se explică că nu s-a găsit nimeni care să pornească o colectă internaţională, să zicem sub egida comunităţii evreieşti din Düsseldorf, şi să strângă câteva biete mii de euro care să acopere costul unui monument, pe care Crişan îl merită cu prisosinţă, cel puţin la fel de mult ca miile (sau zecile de mii) de evrei înmormântaţi de-a lungul veacurilor, lângă el, în acel liniştit cimitir?

Fiecare din noi ,cei care l-am adorat de-a lungul unei vieţi întregi, îi suntem datori.

Aş vrea să ştiu că eu, scriind aceste rânduri, mi-am făcut datoria.

Nu stă în puterile mele să hotărăsc urmarea.

Dar am fost şi voi rămâne un incorigibil optimist. Altminteri aş trăda lecţia învăţată de la Mircea Crişan: noi murim din când în când, toată şmecheria e să ştim cum să reînviem!! Pentru că iată un citat din interviul său, acordat la câţiva ani înaintea decesului, când se zvonise (pentru a câta oară?!) că murise:

“Halal de mine, am murit!
Şi nu e prima oară şi sper, nici ultima.
Mama nu a avut lapte să mă alăpteze – aşa că, de mic copil, eram mort după ciocolată cu lapte.
De la şapte ani, am început să fiu mort după carne. De găină, de porc, de vacă – carne să fie. A urmat moartea după sexul frumos. Oricât de urâtă ar fi fost, nu conta – sex frumos să fie”.

Mă reîntorc la gândurile mele legate de viaţa de apoi. Dacă ea există, dacă cei aflaţi “sus” au vreo şansă să se uite “în jos”, mi-e ruşine să mă gândesc cum ar privi el, eroul meu, cele relatate aici. Nu sunt convins că ar râde, sau chiar ar schiţa măcar un zâmbet…..

Spre ruşinea noastră, a tuturora!

Gabriel Ben Meron

***

Sfârșit de Octombrie 2017. Mă aflu în China și mă bucur că din când în când că am acces la poșta mea electronică, dornic de știri și de continuarea legăturilor cu o mulțime de lume cu care îmi face plăcere să corespondez.

Și deodată, spre miezul nopții, epuizat de munca din cursul zilei, descopăr un mesaj de la oameni ce-mi sunt deosebit de dragi. O singură frază, pe care nu o voi reproduce, dar și o fotografie.

Iat-o:

 

 

Deci să luăm notă. La un an și jumătate de la publicarea articolului de mai sus, vizitatorii cimitirului din Düsseldorf se pot abate pe una din aleile presărate cu morminte, pentru a pune o piatră, de data aceasta pe piatra funerară a mormântului lui Mircea Crișan, și nu pe pământul presărat cu ierburi sălbatice!!

Ce ziceți?!

Oare cineva se mai întreabă de ce ne umflăm în pene, noi ăștia ”de la Baabel”, la aflarea veștii că un articol scris cu durere (aproape cu lacrimi în ochi) e luat în mod serios în considerație, și până la urmă se găsește soluția pentru ca amintirea celui care ne-a bucurat zeci de ani din viață să fie respectată așa cum se merită?!

N-am idee cui să mulțumesc. Dar oricine ar fi el sau ea sau acel organism sau acea organizație, eu vreau să mulțumesc. Mulțumesc pentru ca ni s-a auzit păsul (scriu la plural, pentru că au fost multe comentarii triste despre cele găsite în cimitir acum 18 luni), că am fost înțeleși, și că cineva a ajuns la concluzia că nu poți omorî un om de două ori (vezi aluzia din articolul original) și că memoria lui Mircea Crișan rămâne vie în mintea tuturor care s-au bucurat de ceea ce ne-a oferit de-a lungul vieții sale.

Iar la urmă, un cuvânt adresat revistei Baabel: bravo!! Bravo pentru tot ce faci, pentru tot ce publici, pentru faptul că exiști!

 

GBM

 

19 Comments

  • POMPILIU STERIAN de la Caminul Rosen. commented on November 10, 2017 Reply

    Sunt profund emotionat si ma bucur pentru final.. Se dovedeste ca este bine sa semnalam, este bine sa luam atitudine, este bine sa credem ca lucrurile se vor rezolva si este bine … sa citim Revista Baal.

    • gabriel ben meron commented on November 12, 2017 Reply

      Daca va place BAABEL, difuzati-l tuturor celor de limba romana pe care ii cunoasteti.
      Pentru asta scriem noi, ….
      GBM

  • L. Zaharescu commented on November 9, 2017 Reply

    Multumesc din adancul inimii lui Gabi, lui Mircea, a carui figura de poznas ma va insoti pana la moarte si tuturor celor pe care fotografia de mai sus i-a facut fericiti

    • gabriel ben meron commented on November 10, 2017 Reply

      Nu esti singurul dragule, care traieste cu si din aimintirea lui Mircea Crisan
      GG

  • Raia Enache commented on November 9, 2017 Reply

    Foarte impresionant acest articol si eram gata sa propun o cheta internationala pentru a i se pune piatra funerara. M-a bucurat mult sa aflu ca, s-a rezolvat, tirziu dar totusi . Col hacavod autorului articolului si multumiri celor care au finantat. Intr-adevar Mircea Crisan
    a incalzit inimile tuturor si nu va fi uitat niciodata de cei care l-au vazut si au gustat din plin umorul lui exquisite.

    • gabriel ben meron commented on November 10, 2017 Reply

      Perfect de acord
      GG

  • Israil Zuckerman (a.k.a. Lulu) commented on November 9, 2017 Reply

    Un “multumesc” cat o casa celor care au contribuit la achitarea acstei imperioase datorii si mai ales lui Gabi (el este intotdeauna partea activa) si lui Mircea – a carui figura de poznas ma va insoti pana la moarte.
    Israil Zuckerman (a.k.a. Lulu)

  • Tamara Solomon commented on November 9, 2017 Reply

    Felicitări pentru articol (nu l-am citit doar acum ).Kol Hakavod, pentru cei care au făcut piatra funerară. Așadar mai există Oameni de,si cu suflet!

    • gabriel ben meron commented on November 10, 2017 Reply

      Da, exista, doar ca trebuie cautati!!
      GG

  • Mirjam Bercovici commented on November 9, 2017 Reply

    Fiul lui Mircea Crișan este medic ginecolog și locuiește la Dusseldorf sau pe aproape.
    Cred că el a pus piatra pe mormântul tatălui său

    • gabriel ben meron commented on November 10, 2017 Reply

      Nimic nu e (im)posibil!!!!
      GG

  • Beatrice commented on November 9, 2017 Reply

    Dumnezeu sa-i lumineze drumul lui MIrcea Crisan! Atit timp cit cineva isi aminteste de tine, nu esti mort. Un rabin lituanian avea o vorba: cind un cuvint este rostit in numele cuiva, buzele acestuia se misca in mormint. S-ar putea totusi, ca fiul lui care este doctor stomatolog sa-i fi pus piatra de mormint. Pina la urma, nu conteaza cine a facut-o.

  • Andrea Ghiţă commented on November 9, 2017 Reply

    În cazul de faţă meritul nu-i revine atât revistei Baabel, cât celui care a adus în atenţia publicului cititor subiectul. Este vorba de Gabriel Ben Meron, un membru activ (în înţelesul cel mai profund al cuvântului) al “comunităţii Baabel”. Mulţumim.

    • gabriel ben meron commented on November 9, 2017 Reply

      Ce-as fi putut face fara BAABELA??!!
      GG

  • IVAN TRUTER commented on November 9, 2017 Reply

    Am copilarit cu Familia lui Mircea Crisan,in Piata Amzei.A plimbat copii din cartier cu masina lui mare cat o strada,a facut spectacol pentru copiii din cartier si a rugat pe toata lumea sa nu-i dea de mancare lui Tedy care era la cura de slabire.Dar cine rezista la rugamintile lui Tedy care era vesnic flamand…si multe alte amintiri placute despre Mircea Crisan si familia sa

    • gabriel ben meron commented on November 9, 2017 Reply

      MIe MC mi-a inveselit si cele mai triste zile din viata de acolo

  • klein ivan commented on November 9, 2017 Reply

    Aveti satisfactia celui al carui mesaj a fost auzit .Sansa dvs. : ” adrisantul cunoscut ” , ……si Baabel . Va inteleg : mesajul meu din acest numar e pentru ” adrisant/i necunoscut/i ” .

    • gabriel ben meron commented on November 9, 2017 Reply

      Orice ideie are nevoie de cineva care s-o pronuntze si cineva care s-o urmeze….
      Asta e explicatia de happy end

  • George Farkas commented on November 9, 2017 Reply

    כל הכבוד

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *