De la Pământul Promis, la cel care promite.

Povestea asta am auzit-o de la mai mulți, aproape toate versiunile fiind dacă nu identice cel puțin similare.

Le-am spus: ”eu vreau să scriu povestea asta”.

Mi-au spus: ”de ce s-o scrii, și mai ales pentru cine? Că mai toată lumea o cunoaște….”

Le-am spus: ”vreau s-o pun pe hârtie ca să rămână și după noi”.

Mi-au spus: ”te crezi tare deștept, dacă vrei să lași mesaje posterității”.

Le-am spus: ”nu las mesaje, ci numai o poveste care mi se pare suficient de interesantă ca să nu se piardă”.

Atunci s-au reîntors cu toții la cafelele lor și m-au lăsat în pace. Și când nimeni nu mă tulbură, atunci eu scriu.

Povestea începe în urmă cu foarte mulți ani. Un grup de ajuns de mare de foști deținuți, unii condamnați pentru fapte urâte, alții chiar și pentru abateri foarte grave (iar alții complet nevinovați), hotărâse ca odată eliberați din închisoarea ce avea toate semnalmentele unei plantații cu sclavi, să încerce să se așeze împreună, să creeze o nouă localitate, o nouă entitate geopolitică, să trăiască nu laolaltă, ci doar împreună, fiecare la casa lui, cu banii lui , cu familia lui, dar împreună. Totul se baza pe un vis al unuia dintre ei. În acel vis apăruse un batrân cu barbă albă care îi promitea un pământ și prezicea visătorului că așa vor putea cu toții să se re-aranjeze în viață.

Se făcu că găsiseră, după o lungă căutare și un drum și mai lung, o bucată de pământ nefolosită, necultivată, doar cu câteva cocioabe părăsite, și pe care o luaseră fără să întrebe pe nimeni. Ba nu tocmai așa, pentru că ei se loviră de împotrivire, nu cine știe ce, totuși urmară incidente de-a dreptul neplăcute, din care grupul de foști sclavi ieșise învingător. Ba mai mult, norocul le surâse. Se pare că așa numiții vechi proprietari nici nu aveau acte de posesiune, așa că după fricțiuni nu prea plăcute între cele două tabere, ei dispăruseră în negura vremii și cei noi reușiseră să transforme un vis (și o promisiune) în realitate.

Nu, nu totul era de culoare roz, dar fiecare era mulțumit (mai mult sau mai puțin) cu ce avea. Și asta până la un punct. Adică până când necazurile personale căpătară o alură comună, picăturile amare se adunară toate ca să formeze un larg șuvoi de probleme și nesatisfacții.

În plus, barbarii din jur atacau necontenit, totul era în pericol, viața nu mai era viață.

Încetul cu încetul acea bucată de pământ se goli. Așa cum se întâmplă uneori și pe alte meleaguri (vezi așa numitele așezări stafi i- ghost towns – din jurul minelor de aur golite sau care nu arătaseră nici măcar urme de aur), oamenii își căutară noi locuri pentru a-și întemeia o nouă viață, fiecare în altă parte.

Degeaba strigau și se rugau unii mai în vârstă, să nu se plece, că s-au mai întâmplat și altora tragedii similare, și nimeni nu a fugit de acasă…

Au plecat, fără să se uite înapoi.

În locurile cele noi soarta nu le surâse tuturor în aceeași măsură. Unii reușisră să încropească o gospodărie, alții chiar o afacere, dar mulți rămăseră la fel cum au venit, săraci lipiți pământului. Însă cu toții aveau un numitor comun: mai nici unul dintre ei nu era iubit în locurile acelea în care s-au aşezat. Li se făceau mutre, erau porecliți venetici, li se spunea că nu aparțineau și li se imputau o mulțime de necazuri abătute asupra altora, și de care ei nu puteau fi vinovați, dar cine în zilele noastre caută (și mai ales găsește) adevărul?! Ba mai mult, unii erau chiar molestați fizic și chiar și mai rău.

Iar întrebarea care se cere pusă aici e următoarea: oare își mai aduceau aminte de ce lăsaseră în urma lor? Răspunsul: unii da, dar alții nu.

Povestea acestui grup, începută pe plantația de sclavi și continuată pe meleaguri de tot felul, conține prea multe amănunte pentru a fi relatate toate aici. Mi-ar trebui nu paginile unui eseu, ci mai degrabă a unui roman gros de tot.

Deci mă voi opri aici cu descrierea situației lor în acele locuri ce nu le aparținuseră niciodată și în care erau (și foarte des se simțeau ) străini, și voi trece la a treia parte a poveștii.

La un moment dat se întețiseră zvonurile cum că în locul acela, al lor, departe de unde erau acum, istoria se reîntorcea: din nou  acel pământ era locuit de oameni incapabili să progreseze, mulțumiți doar cu ce aveau, și care nu țineau pasul cu ce se întâmpla în lumea largă. Se părea că situația de odinioară se repeta și că prin oarecari eforturi cine vroia putea să se întoarcă acolo unde odinioară era casa lui.

Și să nu-ți vină să crezi!!

Încetul cu încetul unii dintre cei care o părăsiseră, de mult de tot, se întoarseră la bucata aceea de pământ,  singuri sau cu familiile, dar înarmați cu documente care atestau dreptul de proprietate a acelor locuri.

Și aici apare baiul, nu unul ci două.

În primul rând cei care se așezaseră între timp  pe acea bucată de pământ depopulată, deși nedezvoltați și deloc organizați, nu prea erau dispuși să cedeze din puținul ce-l acumulaseră de-a lungul timpurilor. Dar autoritățile locale discutară ”cazul” și deciseră să împartă acel teritoriu între cele două grupuri. Cu greu se făcu împărțirea, care pentru unii, din amândouă  ”taberele”, părea a fi nejustificată și practic imposibil de acceptat. Urmară hărțuieli, de ambele părți, foarte neplăcute și care se lăsară cu victime și cu multă suferință.

Dar problema cealaltă, al doilea bai cum l-am numit eu, părea a fi nu mai puțin gravă. Deveni clar de la bun început că pentru a reuși o reîntoarcere cât de cât de succes, era nevoie de multă muncă, de foarte mari eforturi, de foarte multe sacrificii, cu scopul dublu, de a crea condiții de trai acceptabile, dar și de apăra la nevoie bucata aia de pământ, în veșnic pericol de a fi atacată de cei ce se considerau năpăstuiți de noii/vechii locatari.

Pentru a menține ceea ce cu greu se obținuse din nou era nevoie de oameni, de mulți oameni, de mult mai mulți decât cei ce se reîntoarseră.

Pământul era arid, necultivat de mult, clima era grea, și de ce să nu recunoaștem, pericolul existenței personale deveni o problemă foarte serioasă.

Privirile tuturora se îndreptau spre cei de o seamă cu ei, rămași în acele locuri nu ale lor, dar aciuiți de bine de rău acolo, răspândiți mai peste tot, ducând o viață liniștită, molcomă și de ajuns de îndestulătoare.

Dar cei rămași departe aveau alte gânduri. Lor le era bine unde erau, pe ici și colo realitatea se schimbase, cei din jur păreau să fie dispuși să-i accepte, copiii lor se simțeau bine, și mulți pierduseră legătura spirituală cu vechile locuri. Așa că nici vorbă să se asocieze celor care se reîntoarseră pe locurile lor. Unii vorbeau într-adevăr de reîntoarcere, alții chiar vizitau locurile așa-zise natale și erau deajuns de mulți care-i  ajutau cu bani pe cei care se luptau cu vicisitudinile soartei și cu dușmanii din afară. Dar mai toți păreau nepregătiți pentru a se întoarce  acasă.

Ba mai mult, se găsiseră printre ei filozofi culți (orice filozof e cult, nu-i așa?!) care-și amintiseră de vechiul dicton roman: ubi bene ibi patria, uitând că mai există și reversul medaliei, și anume: ubi patria ibi bene!

Și dacă nu era de ajuns  tot ce-am amintit mai sus, pe parcurs apăruse o nouă problemă, s-o numim a treia, și anume o parte din cei ”repatriați”  (sau chiar născuți deja pe acel pământ al lor) hotărâseră să părăsească bucata de pământ promisă în visul inițial și să-și caute, și ei ca mulți alții, un rost pe alte meleaguri. Unii ziceau că viața acolo, pe pământul de baștină, era prea grea și mai ales prea periculoasă. Alții susțineau că bucățica aia de pământ e prea mică pentru atâția oameni de succes și că pentru a reuși omul are nevoie de o realitate mai largă, aș zice chiar universală.

Și acum ne apropiem de sfârșitul poveștii. În mod cu totul neașteptat, astăzi ambele grupări se simt bine, fiecare la casa lui  și unii cu alții. Se vizitează, cei de ”aici” își primesc cu drag vizitatorii de ”acolo”, cei de ”acolo” mai ajută din când în când pe cei de ”aici”. Se uită cu toții unii la alții și se miră cât de mult seamănă între ei, deși de așa mult timp trăiesc la depărtare unii de alții, iar viețile lor diferă atât de mult.

Există o expresie foarte utilizată în ebraică : ”tam vlo nișlam”. În traducere: s-a terminat, dar nu s-a sfârșit!

Uite-așa se termină povestioara mea.  Se termină, dar nu pot aplica aici cuvântul de rigoare : ”sfârșit”.

În urmă cu zeci de ani am citit despre un superb proiect de televiziune, care din păcate (așa cred) nu s-a realizat nici până în ziua de azi. Era vorba de un film care cam spre sfârșitul lui, telespectatorul ar fi putut să schimbe canalul în funcție de cum dorea să se termine acțiunea! Prefera ca eroul principal să moară în lupta cu bandiții: canalul 3. Il voia în viață și căsătorindu-se cu iubita sa: canalul 4. Sau poate era de părere că nu trebuie să moară, doar că nu era demn de aleasa inimii sale, deci ei se despărțeau: canalul 6. Și așa mai departe…

Iar eu la fel. Din acest moment las cititorului deplina libertate să aleagă ”canalul” dorit, adică scenariul continuării poveștii. De fapt orice alternativă e verosimilă, pentru că așa e în viață, totul e posibil. Iar acest drept de a alege e unul indestructibil, de el ne bucurăm cu toții, inclusiv cei de ”aici” și cei de ”acolo”. Cu toții trăim într-o lume liberă, ne-am câștigat cu greu dreptul de a hotărî pentru noi înșine și nimeni nu-și poate asuma privilegiul de a critica decizia altuia. Pentru o asemenea realitate s-au bătut strămoșii noștri și au căzut atât de multe victime. Ba mai mult: se pare că din cele trei mari deziderate ale lumii moderne în ultimele două sute de ani (vezi Revoluția Franceză), dreptul la libertate e mult mai important, și chiar mai legitim decât celelalte două: egalitate și fraternitate.

Deci, pe bună dreptate se poate ajusta acea frază bine cunoscută multora din noi dintr-un imn proletar : cei liberi plece unde vor!

 

  1. Orice legătură dintre povestea de mai sus și evenimentele din Noiembrie 1917 și 1947 este pură coincidenţă..

Gabriel Ben Meron

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *